Despre moda românească în 2025 & folclor

Când Prada a transformat opincile românești în articole de lux, uitând să ofere un minimum de informații privind inspirația, a declanșat o controversă ce a depășit granițele țării și a ridicat întrebări incomode despre etică și inspirație. Citește mai departe despre unele dintre ele.

Moda a ajuns astăzi să caute rădăcini. Într-o lume în care un trend se naște dimineața și moare seara, iar fast fashion-ul a uniformizat garderobele globale, singurul lux autentic a rămas moștenirea. Marile case, în goana lor după sens, au redescoperit ce înseamnă artizanatul, tradițiile și identitățile culturale. „Heritage” a devenit noua avangardă. Dar povestea cusută manual, zestrea transmise prin broderii și memoria materială a unei comunități au început să cântărească mai mult decât o simplă campanie virală.

Aceeași emoție se regăsește și în studiul academic de care beneficiază generația Z. Am crescut într-o familie destul de tradiționalistă și folclorul a fost totdeauna o parte din viața mea. Într‐un fel am crescut în port românesc, datorită evenimentelor și spectacolelor tradiționale la care participam în copilărie, casei în care am crescut timp de câțiva ani, cu vederea pierdută în carpeta de pe perete ce ilustra „Moartea Căprioarei”, cu mileurile ce îmi furau atenția de la televizor și cu mobila din stejar, într-o nuanță de nuc închis, ce-mi oferea o caldură aproape metaforică.

Mai târziu, ca studentă la facultatea de modă Central Saint Martins, nu am tratat folclorul ca pe o arhivă a trecutului, ci ca pe un caz viu de studiu. Poate chiar modul în care am fost crescută a condus la un proiect de semestru inspirat de melodia Mariei Tănase, „Cine iubește și lasă”. O melodie ce reflectă destul de bine dificultatea cu care se confruntă această generație de a găsi iubire, în orice formă a ei. Versurile fiind atât de crude, m-au transpus într‐un univers diferit, detașat de realitate, colorat în nuanțe maronii și sângerii. Am avut și libertatea de a explora diferite tehnici textile, prin care am transformat o simplă catifea deadstock într-un second skin, cicatrizată de versurile blestemului de iubire, formând o metaforă a unei entități cu povara de a trăi pe vecie cu iubirea ca blestem, transpusă într-o marionetă a iubirii veșnice. Se traduce într‐un limbaj vizual, o serie de obiecte vestimentare vii, o salopetă imprimată manual cu versurile celebrei melodii scrise caligrafic de mână, și trandafiri pictați manual, urmând un veșmânt din catifea îmbrăcând trupul, cu două coarne de cerb, ce semnifică împerecherea dintre două entități și întregită de o pălărie din piele și catifea reciclată, din care curg lanțuri făcute manual din perle second hand. Toate aceste elemente acompaniind o ședință foto ce transformă universul imaginat într‐un cadru real.

În aceeași notă, o altă colegă din România, Alina Ispas, a adus un omagiu folclorului local în colecția ei de absolvire, semn că, deși peste hotare, generația Z din România își poartă cu mândrie și atitudine tradiția, arătând și lumii vestice că România este mai mult decât o țară din Balcani. Generația mea nu doar citează folclorul, ci îl trăiește și îl reinterpretează critic, afectiv și poetic.

Pentru România, setea de autenticitate a brand-urilor din industria modei este o ocazie excelentă. Un bun exemplu ar fi ia, înscrisă în patrimoniul UNESCO în 2022. Meșteșugul și tehnicile care sunt transmise din generație în generație încă respiră în satele noastre. Dintr-odată, lada de zestre devine inspirație pentru podiumurile internaționale. Și apare întrebarea: cum putem transforma această comoară într-o estetică modernă, într-un trend global, fără a o trivializa într-un simplu decor? Deoarece, în ultimul timp, ia a devenit atât de expusă prin multitudinea de festivaluri și celebrări, încât s-a transformat dintr-un simbol cultural într-o piesă vestimentară comună, aproape mainstream.

Același fenomen se poate observa și în cazul personajelor politice, care au obiceiul de a încerca să sensibilizeze publicul prin portul românesc afișat într‐un cadru oficial, conferindu-i un rol simbolic, prin încercarea de a „demonstra” că sunt patrioți convinși. Astfel, este ignorată emoția reală a portului tradițional românesc, care devine un fel de indiciu pentru naționalism. De pildă, George Simion, prin alegerea temei vestimentare a nunții lui, a atras comparații legitime cu cea a liderului legionar Corneliu Zelea Codreanu, și a fost acuzat că a încercat să câștige astfel popularitate și susținători.

Revenind însă la modă, există și creatori români care au reușit să propulseze tradiția și pe scena internațională. Dorin Negrău a fost printre puținii care au dus folclorul românesc pe la săptămâna modei din New York, cu „Transylvanian Roots”, colecție prezentată în 2016. O serie de ținute care respiră organic, raw, dar care poartă nostalgia unui trecut transfigurat în avangardă. Mai recent, Lucian Matis, român stabilit în Toronto, a creat o rochie pentru costume-designerul Linda Muir, purtată la ceremonia de decernare a premiilor Oscar, decorată cu motive tradiționale reinterpretate, ca un omagiu subtil la rădăcinile filmului Nosferatu. E un exemplu al felului în care tradiția poate fi transplantată și reinterpretată cu eleganță într-un context cinematografic și global.

Dar adevăratul puls al momentului îl dau tinerii. La Mercedes-Benz Bucharest Fashion Week, competiția Next Generation transformă folclorul într-un teren de experimentare unde ia și cojocul nu mai sunt obiecte de muzeu, roluri politice sau strategii de marketing, ci materiale vii pentru tineri. Este o premieră. Patrimoniul nostru vestimentar nu mai e doar privit, ci reimaginat de o generație care îl transformă într-o platformă zero, punând pe cont propriu bazele unui trend internațional. Totul are prospețimea unui început și emite forța unei lansări promițătoare.

Până acum, lumea internațională a modei afla despre folclorul românesc mai degrabă prin controverse și mici scandaluri. Când Dior a lansat în 2017 o vestă aproape identică cu cea tradițională din Bihor, comunitatea locală a răspuns cu „Bihor, not Dior”, o rimă destul de ironică, care a devenit un caz internațional de activism cultural. Ceva mai târziu, artistul român Mircea Cantor tranșa problema, printr-o lucrare pentru care a cusut un cojoc tradițional din Bihor de o vestă Dior, gestul lui artistic imortalizând pentru totdeauna atât conflictul, cât și rezolvarea lui.

Un an mai târziu, un alt designer, Tory Burch a vândut un cojoc românesc prezentat drept „african”, fiind obligat ulterior să-și recunoască greșeala. Și, una peste alta, de parcă nu ar fi fost destul, Louis Vuitton a făcut același lucru în 2024, când Nicolas Ghesquière a inclus în colecția sa piese care semănau izbitor cu ia, care a fost iar suprasolicitată si uzată până și în contextele modei vestice; desigur, fără să ofere credite.

Aceste episoade, deși scandaloase, au pus România pe hartă, și au oferit un avantaj prețios. Activismul digital al comunității La Blouse Roumaine și campania #GiveCredit au demonstrat că patrimoniul nu mai poate fi folosit fără responsabilitate. Iar recunoașterea UNESCO a iei a venit ca un scut și, în același timp, ca o victorie simbolică. Dintr-odată, România nu mai este doar „țara cu porturi frumoase”, ci un actor într-un dialog global despre identitate, putere și legitimitate.

Astăzi, în 2025, aceste povești se transpun într-o realitate clară: folclorul românesc e mai relevant ca oricând. Pentru generația tânără, el oferă unicitate într-o lume uniformizată. Colaborarea cu artizani locali nu mai e doar storytelling, ci economie circulară autentică. De exemplu, Alexandra Stanciu, absolventă de Arte Decorative și Design, specializarea Design Grafic, din cadrul UNArte, a creat faimoasa „The Heritage Bag”, realizată manual în colaborare cu artizani locali din Cisnădie și Sibiu. Geanta celebrează patrimoniul românesc și îl transpune într-un design contemporan.

Riscul ca folclorul să fie apropriat cultural de oricine rămâne, însă, la fel de mare: fără respect și rigoare, reinterpretarea poate aluneca în kitsch, iar frumusețea originală se poate pierde în caricatură.
Și totuși, magia stă tocmai aici: în fragilitatea și forța tradiției. Folclorul românesc nu e doar trecut, ci avangardă. Este capital cultural, resursă estetică și limbaj al viitorului. Întrebarea nu e dacă lumea îl va adopta, ci dacă noi vom avea curajul să-l revendicăm cu mândrie și să-l transformăm în strategie.

Și poate că aici se află adevărata seducție: în felul în care România arată lumii că frumusețea autentică nu moare niciodată. Ea se reinventează. Cu fiecare cusătură, cu fiecare podium și cu fiecare generație care își scrie povestea pe firul tradiției, așa cum o face si generația mea, generația Z.

Articol și colaj de Serena Estera Bebi