Dragostea în vremea desfigurării. Un interviu cu Alice Winn

Romanul de debut al lui Alice Winn, care vorbește despre dragoste pe fundalul brutalității incredibile a primului război mondial, e o poveste devastatoare, însă necesară. Tradusă și în limba română la Editura Litera, cartea e simultan un avertisment, dar și o pledoarie pentru adevărul poeziei.

Interviu realizat de Ioana Bâldea Constantinescu

ELLE: Romanul dumneavoastră de debut, In memoriam, e o poveste extraordinară despre război, adolescența masculină, violență și meandrele inimii omenești în iureșul ororilor primului război mondial. Cum v-ați hotărât să scrieți o carte care mustește de poezia lui Tennyson?
Alice Winn: Cred că pentru mine Tennyson a reprezentat dintotdeauna perioada de dinainte de război. Poezia lui este, în momentele ei cele mai bune, covârșitor de frumoasă, iar în cele mai puțin bune, sentimentală. E cunoscut cu precădere pentru un poem care se numește Atacul Cavaleriei Ușoare, care a idealizat un dezastru militar teribil. La începutul romanului meu, unul dintre protagoniști, Ellwood, e cu totul vrăjit de ideile romantice pe osatura cărora e clădită lumea lui. Îl iubește pe Tennyson pentru că poezia lui Tennyson reflectă lumea așa cum o vede Ellwood. Pe parcursul cărții, relația lui Ellwood cu Tennyson se schimbă pe măsură ce experiența devastatoare a războiului îi schimbă în mod fundamental perspectiva asupra lumii. Cred că mi-am dorit ca poezia lui Tennyson să funcționeze în romanul meu ca o oglindire a frumuseții imperfecte a lumii pe care primul război mondial a distrus-o.

ELLE: Cât de greu v-a fost să creați acest efect atât de puternic al poeziei dureroase ca o rană deschisă, pentru că ea e înteținută de iubire și de devastare?
A.W.: Cartea și-a avut de la bun început rădăcinile în poezie, pentru că sunt atâția poeți extraordinari în perioada primului război mondial – Rupert Brooke, Wilfred Owen și Siegfried Sassoon, de exemplu. Guvernul britanic a cenzurat arta în multiple moduri, pe durata războiului, dar poezia a reuși, cumva, să se strecoare printre filtre, așa încât a devenit un spațiu în care soldații puteau cu adevărat să-și spună povestea. Povestea lor personală cu privire la război. Poezia urma să fie o temă centrală în In memoriam – în Marea Britanie, poezia e limbajul primului război mondial. Protagoniștii mei sunt inspirați de Robert Graves și Siegfried Sassoon. Ellwood, care e, în parte, inspirat de Sassoon, are o natură romantică. El crede în poezie. Când îl scriam și aveam nevoie ca el să citeze niște versuri, închideam ochii și așteptam să văd ce poem îmi vine în minte. Pe urmă trebuia să verific dacă poemul în cauză fusese sau nu scris în perioada respectivă, pentru că, uneori, poemul perfect pentru scena la care lucram nu fusese încă tipărit în 1914, așa că trebuia să închid din nou ochii și să mai încerc o dată. Ellwood gândește cu ajutorul poeziei altora; foarte des nu se poate exprima cu propriile cuvinte. Pe măsură ce romanul înaintează, Ellwood pierde accesul la biblioteca de poezie din capul lui, ceea ce înseamnă că își pierde accesul la el însuși – așa că pentru el e ca și cum războiul i-ar fi răpit arta, ideea de artă, așa cum războiul a atacat tot ce putem defini ca frumusețe pe lumea aceasta.

ELLE: Care a fost, pentru dumneavoastră, cel mai important element dinamic al relației Ellwood – Gaunt, de la nasuri rupte la intimitate după traumă?
A.W.: Una din sursele de inspirație pentru In Memoriam au fost scrisorile Siegfried Sassoon și Robert Graves, amândoi poeți remarcabili în timpul primului război mondial. Robert Graves era pe jumătate german, boxeur, fascinat de mitologia greacă, un tânăr un pic asocial și ușor bizar. Siegfried Sassoon era romantic, iubea cricket-ul și îi adora pe prerafaeliți, era etnic evreu, cultural creștin. Și Sassoon, și Graves erau queer, și nu vreau să sugerez că erau îndrăgostiți unul de celălalt – nu erau – dar a existat, așa cum a remarcat mai târziu unul dintre ei, un element de sexualitate în prietenia lor, chiar dacă el nu a dus nicăieri. Scrisorile dintre ei sunt tulburătoare, pentru că pare să existe în ele o tensiune subterană – una care nu a ajuns niciodată la suprafață. M-au făcut să-mi imaginez un alt cuplu de tineri, unul în care acea tensiune să fie mai pronunțată, mai înspăimântătoare.
Gaunt și Ellwood sunt diferiți de Graves și Sassoon în multe feluri. Prietenia lor, de exemplu, e una mai ușoară – a fost o plăcere să scriu despre ei, pentru că, pur și simplu, se plac și se respectă reciproc. Se înțeleg și se simt bine unul în compania celuilalt, în ciuda diferențelor profunde dintre firile lor – Ellwood e entuziasmat de război, Gaunt e plin de groază numai când se gândește că va trebui să lupte. Cred că afecțiunea e cel mai important ingredient al relației lor.

ELLE: Desfigurarea e o temă foarte importantă în romanul dumneavoastră. Afectează trupul, spiritul, relațiile și, în cele din urmă, identitatea. Ce formă a desfigurării a fost cel mai greu de scris?
Alice Winn: Am fost foarte îngrijorată cu privire la literaturizarea desfigurării. Există un personaj cu o desfigurare facială în In Memoriam și am vrut să-l scriu cu maximă responsabilitate. Bineînțeles că am citit multe relatări ale soldaților care au suferit răni îngrozitoare în primul război mondial, dar m-a ajutat mult și Internetul. Poți să cauți tot felul de lucruri pe Quora și pe Reddit. E o comoară de informații: oamenii povestesc la prima mână cum e să fii împușcat, înjunghiat, să sari de pe un pod și să regreți în secunda următoare. Sigur că nu pot garanta legitimitate, dar, pentru un scriitor, e un adaos valoros la partea de documentare. Am căutat pe forumuri oameni care au suferit mutilări ca să aflu ce e cel mai greu de dus, ce nu suportau să vadă în reprezentările desfigurării. Am vrut să evit riscurile previzibile. Există și o carte extraordinară, The Facemaker, de Lindsey Fitzharris, despre chirurgia plastică din timpul războiului. A fost, însă, publicată după ce eu terminasem In Memoriam.

ELLE: Pare să vă placă jocul cu intertextualitatea. Cum a început el?
A.W.: Mă străduiam să nu scriu un roman când am scris In Memoriam! Când am terminat studiile universitare, m-am hotărât să-mi petrec un an scriind înainte să hotărăsc că ce scriam era material bun pentru un roman. Am scris trei într-un timp destul de scurt și nici unul nu mi s-a părut suficient de bun, așa că mi-am pierdut speranța. Lucram la cu totul altceva când am dat peste o arhivă de ziare ale vechiului meu internat. Mă gândisem adesea la Sassoon, care fusese intern la același liceu, așa că, în primă instanță, am parcurs acele ziare căutând detalii despre el. (Nu prea existau. Nu-i plăcuse deloc școala aceea). Ziarele erau brutale într-un mod greu de descris. M-au copleșit. Am sfârșit citind fiecare ediție din perioada 1913-1919. Erau scrise de elevi, pentru elevi. Băieții erau încântați că începuse războiul și se înrolau pe capete. Își scriau unii altora despre cât e de grozav să nu te pună nimeni să faci duș. După sunt inundate de patriotism intimidant. „A murit ca un soldat pe câmpul de onoare.”, scrie într-un ferpar al unui tânăr de douăzeci și cinci de ani, proaspăt căsătorit, care fusese împușcat în stomac și abandonat într-un șanț peste douăsprezece ore, înainte să moară într-un spital improvizat. „A fost un adevărat erou…” continuă rubrica, „Un asemenea curaj e rar întâlnit – a fost asemeni unui miracol!”
Dar, pe măsură ce războiul continua, tonul anunțurilor In Memoriam s-a schimbat. Există fragmente epice în care suferința e distilată cu o asemenea puritate încât lectura însăși te rănește profund. Cum te poți detașa de poezia unui adolescent cu sufletul făcut țăndări de moartea unui prieten, urmată chiar de moartea poetului, câteva luni mai târziu? Am simțit că înnebunesc citindu-le și m-am trezit disperată să comunic acea durere, pentru că singurul lucru care părea să le aducă acestor tineri o minimă consolare era gândul că tragedia lor nu va fi uitată. Acesta e un lucru care mi se pare frisonant cu privire la literatura primului război mondial: cât de disperați erau ca următoarele generații să le înțeleagă durerea. Când încercam să descriu ce citeam în acele ziare, oamenii păreau să nu înțeleagă (și probabil că li se părea plictisitor și morbid). Am scris romanul pentru că m-am simțit singură într-o suferință din alt secol și am vrut ca alți oamenii să simtă durerea care năvălea peste mine.

ELLE: Cât de complicat e de pus în scenă melancolia pentru un cititor de secol XXI?
A.W.: Mie nu mi-a fost greu să-mi transport cititorul într-o atmosferă Edwardiană. Se vorbește mai mult despre al doilea război mondial decât despre primul, s-au făcut mai multe filme și s-a scris mai mult despre al doilea, dar, când am terminat de scris, mi s-a părut că primul război e mai ușor de cuprins cu mintea din perspectiva timpurilor noastre. Oamenii din Anglia se simțeau, în 1914, de parcă ajunseseră la capătul istoriei, ca și cum marile războaie ale europene țineau de un trecut consemnat în manuale. Veneau după niște sute de ani de pace și relativă prosperitate, așa că, atunci când s-a declanșat războiul, pentru mulți cred că a fost mai degrabă un moment captivant, o ieșire surprinzător de revigorantă din rutină, la care își imaginau că vor reveni, oricum, foarte curând. Scriam In Memoriam în 2019, înainte de războiul din Ucraina, înainte de pandemie și cred că am avut aceeași inocență pe care o au băieții la începutul romanului, în sensul că istoria părea un construct finit și că Oricum Nimic Nou Nu Se Întâmplă Niciodată, știrile nu dau buzna în viețile oamenilor, ci stau în ziarele de unde au venit și nu ne bulversează prea tare. A fost provocator să încep o asemenea carte în această stare de spirit și să trebuiască să-mi conduc personajele spre înțelegerea faptului că pacea și prosperitatea au fost pierdute, că nimeni nu controlează războiul și că totul s-a schimbat pentru totdeauna.

ELLE: Una dintre cele mai devastatoare imagini din carte e una care se repetă și pe care ați amintit-o deja – cea a scrisorilor către familii în care, invariabil, moartea vine rapid, onorabil, pe câmpul de luptă. De ce a fost importantă pentru dumneavoastră repetarea acestui teribil contrast?
Alice Winn: Când citești sursele primare îți sare în ochii diferența dintre ce li se spunea oamenilor de-acasă despre fiii și soții, și frații lor și maniera în care aceștia mureau, de fapt. În ziarele liceale, de exemplu. Aproape fiecare ferpar e despre cineva care a murit „pe loc, fără dureri”, dar când citești memoriile acestor soldați găsești cele mai atroce, agonizante, dezgustătoare colecții de morți imaginabile. Așa că era un teritoriu vast între ce știau soldații și ce știau civilii, lucru care cred că îi izola foarte tare și pe soldați, și pe toți cei din personalul medical când se întorceau acolo. E, de asemenea, îngrozitor să te gândești la acești tineri ofițeri, majoritatea adolescenți sau puțin trecuți de douăzeci de ani, scriindu-le soțiilor, copiilor, părinților celor care muriseră în fața ochilor lor. Trebuie să fi fost o îndatorire pe cât de demoralizatoare, pe atât de temută.

ELLE: Cruzimea penei albe e altă realitate șocantă a războiului despre care mulți poate că nu știu. Ce parte din acest ritual de umilire îi făcea pe acești tineri să se repeadă la arme, ca în poemul lui Tennyson?
A.W.: În timpul primului război mondial, femeile au fost încurajate să ofere în public pene albe tinerilor care încă nu se înrolaseră, într-o încercare de umilire a celor apți de luptă, care încă nu voiau să ia parte la război. E o situație care apare foarte des în relatările la prima mână și citești foarte des despre acești tineri, cel mai adesea abia niște băieți, care primeau aceste pene albe ale umilinței și se înrolau imediat, de rușine, încât mi s-a părut de neocolit acest detaliu foarte dur. Sigur că e ușor să le judeci pe aceste femei pentru ce au făcut, dar mie îmi este, într-un fel, milă de ele. Cred că multe, neavând nici un soi de putere, au fost amăgite să creadă că așa contribuie la bunul mers al războiului. Credeau că e de datoria lor patriotică să comită această cruzime și în ea se reflectă abisul dintre viața civilă și cea de pe front, mai ales în primii doi ani.

ELLE: Care a fost, pentru dumneavoastră, cea mai copleșitoare parte a scrierii cărții?

A.W.: Când citeam ziarele scrise de elevi, am observat că acești adolescenți insistau asupra faptului că își doresc ca frații și prietenii lor să fie ținuți minte. Câteodată m-am îngrijorat că eu, o persoană eminamente pacifistă, scriu o carte despre război. Ce știu eu despre război? Dar, în literatura primului război mondial, există acest apel extraordinar la memorie. Oamenii care au trecut prin război își doreau ca tot calvarul să fi avut un sens. De aceea au construit atât de multe monumente – peste tot în Marea Britanie, în fiecare sătuc, găsești monumente cu nesfârșite liste de nume. Își doreau ca acesta să fi fost ultimul război purtat vreodată. Aceasta e cea mai sumbră parte a războiului – faptul că în loc să aducă această pace durabilă, a creat condițiile pentru cel de-al doilea război mondial. Disperarea pe care o citești în notițele infirmierelor și ale combatanților din primul război mondial când și-au dat seama că urmează un al doilea conflict armat e imensă.

ELLE: Maud e unul dintre poemele mele favorite de Tennyson, așa cum și personajul pe nume Maud din cartea dumneavoastră e printre preferatele mele. Cum a fost să o scrieți pe Maud într-un cadru preponderent masculin și sortit frontului?
A.W.: Maud a fost parțial inspirată de Vera Brittain, o soră medicală care și-a pierdut fratele, logodnicul și doi dintre cei mai buni prieteni în război, după care a scris o carte de memorii desăvârșită, Testament of Youth. Dificultatea scrierii lui Maud e că ea locuiește într-o poveste care se desfășoară din perspectiva a două personaje centrale mai mult sau mai puțin sexiste. Mai ales Ellwood. La începutul cărții el e un sexist benign, cineva care crede că femeile sunt delicate și trebuie protejate, așa că asta este lumina în care o vede pe Maud – ea e cineva prea pur ca să înțeleagă războiul, deși e soră medicală. Pe măsură ce cartea avansează, Ellwood e doborât de traumă, sexismul lui benign e inundat de furie. E furios pe femei, pe presupusa lor ignoranță. Începe să le urască. E greu să scrii un personaj feminin pe care până și un misogin să ajungă să-l respecte. Din fericire, o vedem mai clar în scrisorile ei și prin intermediul fratelui ei, Gaunt, care înțelege cine este Maud cu adevărat.

Interviu apărut în aprilie 2025 în revista ELLE