Carmen Lidia Vidu visează (și) la schimbare

Carmen Lidia Vidu a fost mereu interesată să aducă o schimbare în teatrul românesc. Spectacolele regizate de ea lansează întrebări, îndeamnă publicul să se uite cu alți ochi la lumea care ne înconjoară și generează un dialog necesar, pe măsură ce diviziunile sociale se intensifică și asistăm la transformările, timide la început, dar îndrăznețe pe parcurs, care au loc sub privirile noastre. Am invitat-o la o discuție despre felul în care experimentează regizoral, cum își vede parcursul artistic de până acum și cum a modelat-o feminismul.

Carmen Lidia Vidu și-a dorit să meargă la teatru datorită regizoarei Cătălina Buzoianu. A văzut toate filmele din Arad care puteau fi închiriate și era fană Bruce Lee, fiind la modă peliculele cu karate. Un plan era acela de a studia dreptul, fiindcă îi plăceau filmele care abordau justiția și apărarea binelui, care triumfa la final. Când a venit regizoarea la un festival de teatru clasic, „am virat spre teatru, spre lumea plină a Cătălinei Buzoianu, care vorbea despre acum, dar și cu foarte mult oniric. La 14-15 ani, cât aveam atunci, zona onirică era foarte bogată în mine.” Când a dat admiterea la facultate la București, i-a picat Caragiale și n-a intrat, „nu fiindcă nu-l apreciez, dar n-am dezvoltat umorul acesta de tip balcanic într-un fel.” A studiat un an la Cluj, iar ulterior s-a transferat la București, unde a făcut ultimii patru ani la clasa Cătălinei Buzoianu, prinzând ultima ei generație de stu­denți. „Nu era o simplă regizoare de teatru, pe lângă faptul că era o vedetă, un nume puternic, nu era neapărat în zona de feminism, dar era un model pentru mine din punctul ăsta de vedere.”

Călătoria ca regizoare și-a început-o la Teatrul ACT, unde a montat primul ei spectacol. A tradus textul Fool for Love scris de Sam Shepard și a făcut rost de o sponsorizare, astfel încât să realizeze ceea ce se numește acum primul spectacol multimedia din România. I s-a părut că toate ușile se deschid și că o să fie foarte ușor în viață după aceea. „Era un teatru proaspăt, avea un iz occidental. Marcel Iureș era un star, o vedetă care tocmai lucrase cu Tom Cruise, venise de la Hollywood și investea pe Calea Victoriei într-un teatru cu un discurs contemporan.” Introducerea acestui spațiu multimedia în teatrul din România s-a datorat și clubbing-ului. În anii 2000, Bucureștiul era acaparat de o efervescență extraordinară, pe care o cunoscuse și Carmen. Văzuse cum DJ-ii cel mai bine cotați, precum Internullo și Tiësto, vin alături de artiști vizuali. Așa i-a venit ideea să videoproiecteze.

„Este un moment important pentru teatrul românesc, acest discurs vizual dramatic care a dat nașterea acestui teatru multimedia, comentat la început că „ăsta nu e teatru” și evident acum a devenit folosit de toată lumea.”

La 27 de ani, a devenit prima și cea mai tânără regizoare care a montat pe scena Teatrului Național din Bucureşti. A făcut un spectacol multimedia, Privighetoarea şi trandafirul de Oscar Wilde, cu Marius Manole, Carmen Ungureanu și Eduard Adam în distribuție. Decorul era precum o carte pop-up, actorii se plimbau prin el, iar ea proiecta mașini, blocuri, după care trandafiri. A adus o echipă foarte bună, dar când au văzut persoanele din comisie spectacolul înainte să iasă la public „au spus că așa ceva nu se poate, că ne facem de râs.” Proiectul a mers mai departe, a ajuns la spectatori și a înflorit. „De la rușinea aceea, Ion Caramitru a recunoscut la ședința de final de an că suntem lideri de vânzări.” Cu perspectiva de acum, îi înțelege pe oamenii care i-au privit munca de atunci cu reticență, ba chiar au descurajat-o. „Au fost educați să gândească teatrul cu totul și cu totul altfel. Eu la 14 ani mă uitam la MTV, visam să fac teatru ca în videoclipuri. Astea erau reperele mele.”

În 2015, Carmen spunea într-un interviu pentru Mediafax că nu e feministă, iar în 2024, într-un dialog cu regizoarea Alexandra Badea pentru revista Scena.ro, își asuma cu mândrie feminismul. A crescut într-un antifeminism internalizat, „consideram că puținele voci pe care le auzeam, din când în când în România, sunt ale unor femei frustrate, că n-au nici un concept în spate, că nu vorbesc despre restructurarea unei gândiri, despre evoluția democratică a unui stat.” Dar în timp și-a dezvoltat o altă abordare a lucrurilor.

„M-am schimbat în momentul în care mi-am dat seama că erau singurele voci care vorbeau despre un protofeminism în România, care puneau în echilibru ce înseamnă discursul masculin și discursul feminin, să servești publicul cu un discurs diversificat, cât de important e să citești și să lecturezi un spectacol și să te hrănești cu un partener teatral care să fie divers; adică să vorbim despre comunitățile trans, homosexualitate, feminism, problemele tinerilor, discursul bărbaților, noile traiectorii în lumea asta.”

A început să aibă alt anturaj, prieteni din zona de sociologie, jurnaliști și asta a ajutat-o să se maturizeze. „M-am educat de la 18 până la 32-33 de ani strict în bula teatrală.” A interesat-o să citească și să monteze teatru și să meargă la festivaluri. „Lumea are o istorie și, până când nu înțeleg istoria asta, sunt doar o narcisistă doritoare de o mică glorie de pe azi pe mâine.”

Anul trecut, în aprilie, am văzut Sentimentul fragil al speranței la Teatrul Odeon, spectacolul pentru care Carmen semnează regia și scenariul, care conține texte adaptate din publicația Gen, revistă. Proiectul este un tur de forță al unor mărturii curajoase și apăsătoare, venite din partea unor persoane tinere, despre abuz sexual, probleme de sănătate mintală, tulburări de alimentație, experiențe traumatizante, abandon și durere. „A fost o luptă destul de mare să nu mergem la Sala Studio și am zis: nu, tinerii trebuie să aibă scena mare, să li se asculte și să li se audă vocea.” Impresiile au fost împărțite în privința proiectului, de la oameni care nu l-au înțeles ca pe o oglindă a societății din care fac parte, și până la cei care „au apreciat vulnerabilitatea, dar și profunzimea analizei acestor tineri. Și-au dat seama că tinerii ăștia vorbesc despre lucruri într-adevăr fragile, dar le expun aproape didactic, cu o maximă înțelepciune, cu un limbaj extrem de evoluat și analitic, care ne depășește pe mulți dintre noi.”

Carmen avea nevoie de o persoană specializată care să traseze o legătură între toate poveștile din Sentimentul fragil al speranței. S-a gândit că omul potrivit este Gabor Maté, medic și cercetător în traumă. Când lucra la spectacol, acesta își anunța venirea în Cluj și i-a povestit despre proiectul ei. A felicitat-o că vorbește despre traumele acestor tineri și i s-a părut un demers extraordinar. În două zile a fost în fața lui, i-a luat un interviu, iar mesajul acestuia l-a inclus la final.

„A spus că primul lucru pentru a te curăța, pentru a merge mai departe, fiindcă nu toate problemele se rezolvă, e să verbalizezi, să-ți spui povestea. Și de acolo începe vindecarea ta și a celui care ascultă.”

Jurnal de România este un proiect pe care Carmen îl tot brodează și care a străbătut până acum Sfântu Gheorghe, Constanța, Timișoara, Bacău și Teatrul Național București, cu un episod despre Revoluția din 1989. L-a pornit dintr-o nevoie radicală de a înțelege „despre ce generații vorbim, cum arată România mai puțin turistică, mai puțin televizată, fiindcă altfel suntem ca niște clișee, cadavre care traversăm în viața asta, conduse de oameni care nici ei nu se pricep, nici din punct de vedere politic, nici istoric, nici în management cultural sau teatral.” În felul acesta, celălalt a devenit personaj principal în spectacolele ei.

„Jurnal de România este despre istoria cu i mic, despre cum povestea mea și povestea noastră contează, că noi suntem cei care scriem Istoria cu I mare, indiferent că suntem tineri, seniori, grași, slabi, de etnie romă, homosexuali, trans, feministe, anti-feministe, cu de toate.”

Demersul, îmi spune Carmen, este terapeutic și îi face foarte bine, pentru că așa își cunoaște generația și nu numai. „Nimeni nu-i întreabă despre rădăcinile lor, bunici, părinți, cartier, despre unde au crescut, profesori, traume, răni, solitudine, dragoste, sărăcie, bucurii, modele, antimodele, răul din ei, binele din ei, ce lasă în urmă, cum se raportează la ceilalți.” Discuțiile pe care le are cu persoanele din distribuție, care se vulnerabilizează în fața ei, sunt lejere, sunt ore întregi pe care le înregistrează, iar la final simt că au foarte multă forță și curaj când ies cu spectacolul la public. „E o declarație de dragoste și de pace acest spectacol, atât pentru România, cât și pentru breasla teatrală, pentru familiile în care am trăit și pentru noi, ca prieteni.”

Carmen mi-a spus cum se poziționează față de istoriile de viață puternice și pe alocuri dificil de digerat pe care le aude. Inițial, nu s-a simțit bine fizic, n-a știut să le gestioneze și n-a fost pregătită. „Mi-am pus întrebarea: ce fac eu aici? Fac cancan din viețile lor? M-am panicat, fiindcă ei au început să vorbească despre tentative de suicid, violuri, nedreptăți.” Și-a propus ca proiectul să fie pe modelul conferințelor TED: „vreau să-i transform pe actori în eroi urbani, fără pelerină, vreau ca publicul să se recunoască în actor și să aibă efectul de purificare, de catharsis.” De fiecare dată când face un nou jurnal, retrăiește această temere. Dar se calmează și o depășește.

„Când oamenii se deschid și îți povestesc, nu mai există bine și rău, există înțelegere, cunoaștere și asumare. Atunci se creează un fel de liniște, vezi cum viața se depărtează de tine, nu mai ai nici o altă dorință, înțelegi toate lucrurile și se așază un soi de pace plină de dragoste.”

Începutul anului 2025 a marcat debutul unui nou spațiu confesional, de data asta la Teatrul Masca, cu Jurnal de România #AiciSeViseazăLaSchimbare, unde Mara Bugarin, Alina Crăiță, Mara Căruțașu, István Téglás, Voicu Aaniței, Dragoș Stoica și Valentin Mihalache vorbesc fiecare în câte un monolog despre vulnerabilități, frici, sensibilități, nesiguranțe, familii mai mult sau mai puțin prezente, răni nevindecate, relații nefericite, coming out, homofobie, masculinitate toxică și modele de responsabilitate civică. Printre multitudinea de puncte nevralgice pe care le accesează mărturisirile lor, sunt dezvăluite abuzurile comise de Mihai Mălaimare, fostul director al Teatrului Masca, un exemplu fiind acela că le interzicea actrițelor angajate să rămână însărcinate. Emoțiile sunt de toate felurile: István Téglás, de pildă, dedică spectacolul regretatei artiste Naomy Moldovan, una dintre figurile emblematice ale luptei pentru drepturile persoanelor LGBTQIA+ din România, care a murit în 2024.

Cu diverse ocazii, Carmen și-a folosit vocea și conturile de social media pentru a denunța abuzurile din teatrul românesc. În 2023, a inițiat o petiție prin care cerea retragerea nominalizării de la premiile UNITER regizorului ucrainean Andriy Zholdak, acuzat de abuzuri fizice și psihologice.

„Andriy Zholdak nu mai lucrează în România, el a fost acuzat de poliție în Olanda. Actrițele de acolo au găsit petiția mea, mi-au scris; au fost abuzate la opera din Amsterdam și s-a făcut un dosar destul de amplu, deci este un abuzator cunoscut în toată Europa.”

A avut o poziție fermă și în cazul regizorului Felix Alexa, despre care Rise Project a publicat, la final de 2022, o investigație amplă, în cadrul proiectului Catedra de abuz, în care mai multe foste și actuale studente de la UNATC îl acuzau de hărțuire sexuală. În ianuarie 2024, Teatrul Odeon anunța începerea repetițiilor pentru spectacolul Jacques sau supunerea, regizat de Felix Alexa, care ar fi trebuit să aibă premiera în martie, în același an. Spectacolul n-a mai fost văzut de public, dar teatrul n-a comunicat motivul. Carmen mi-a povestit că a aflat că el va monta acolo și că o parte dintre actori au anunțat că nu vor să se prezinte la casting. Ulterior, ea a discutat cu actrițele, zicându-le de ce este bine să se solidarizeze cu acei actori.

„În momentul în care am avut vizionare (pentru spectacolul Sentimentul fragil al speranței, n.red), actorii erau deja pe scenă, în simularea de decor, se face această comisie și domnul director interimar de pe vremea aceea, Adrian Titieni, s-a ridicat în picioare și m-a făcut cu ou și cu oțet, că de ce fac revoluții în Teatrul Odeon, să mi le fac la mine acasă, că el gestionează ce regizori vin și nu.”

A fost un șoc pentru ea și a intrat într-o stare de freeze. „Am spus că abuzurile lui Felix Alexa nu sunt demascate de mine, ci de jurnaliști, sunt fete cu nume și prenume care s-au vulnerabilizat tocmai pentru ca acest tip de abuz să nu se continue”, mai povestește Carmen. „Cert este că el a montat mai departe, dar în timpul repetiției actorii au luat decizia de a nu mai continua cu el. Și așa s-a întrerupt.” Totuși, teatrul românesc rămâne un mediu care îi glorifică și validează munca, pentru că Felix Alexa a fost primit la TNB, unde a regizat În largul mării, spectacol care a avut premiera la începutul acestui an.

Aceste intervenții și semnale de alarmă au venit cu niște costuri pentru ea. S-a simțit marginalizată, a crezut că nu va mai putea face teatru o lungă perioadă și consideră că îi sunt foarte multe uși închise.

„Văd tânăra generație cum automat se delimitează de tot ce înseamnă abuz, tineri regizori care sunt extrem de atenți la felul în care lucrează, oameni din generația senioră care sunt atenți când nominalizează, când discută, astfel încât să nu mai gafeze, ca să nu venim noi și să atacăm.”

Deși a fost un șoc pentru industrie, „abuzatorii sunt în continuare la UNATC, montează, sunt dați afară pe ușă, intră pe geam.” Iar lipsa unor consecințe reale și absența tragerii la răspundere sunt vizibile. „La Teatrul Național mi-am dorit să fac procesul lui Nicolae Ceaușescu sau biografia Nadiei Comăneci cu Comăneci pe scenă, proiecte care mi-au fost refuzate, dar Felix Alexa este binevenit și mi se pare absolut nedrept.” Chiar dacă o dor anumite lucruri și știe că nu trăim într-o societate perfectă, n-are de gând să cadă. „Îmi doresc să investesc în discursul meu, încă am foarte multe de învățat din punct de vedere civic și aș vrea să implementez lucrurile acestea în breasla din care fac parte, în teatru, și să ajung la public.” Pe lângă asta, se hrănește și cu proiecte de o altă factură, „câte o prezentare de modă, un Bucharest Fashion Week, un proiect la Teatrul Masca, un turneu internațional, plecăm din nou în aprilie, în Germania.”

Carmen își păstrează încrederea în vocea tinerilor.

„Dacă vreau să îmbătrânesc într-o țară echilibrată, care să nu fie fascistă, în care eu, ca femeie, feministă sau nu, să fiu respectată, voi putea avea o bătrânețe frumoasă doar dacă această nouă generație îmi va face o bătrânețe frumoasă, adică va construi o Românie democratică.”

Iar ca ei să facă asta, completează ea, e timpul ca acum să le susțină forța. Pe mai departe, visează „la coproducții internaționale, în care regizori din străinătate să vină să lucreze aici. Noi să mergem să lucrăm în teatre de acolo, în Germania, Austria, Franța, Ungaria, să existe un dialog constant.”

Citește și:
Actrița Edith Alibec vrea să spună povești pe scenă: „Am un supraplin acolo undeva'

Foto: Andrei Runcanu pentru Scena.ro

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK