Bad Bunny la Super Bowl: muzică și mesaj, pâine și circ

Entuziasmul stârnit de prezența lui Bad Bunny pe scena Super Bowl e justificat. Însă contextul e departe de a face loc pentru revoluția pe care și-o dorește.

Rareori, în ultimii ani, a reușit un artist performanțele lui Bad Bunny, pe numele lui oficial Benito Antonio Martínez Ocasio. Acesta a reușit să adune armate de fani și recunoaștere serioasă din partea criticilor, premii și prestigiu, adulație și controversă, adică toate ingredientele care îl fac unul dintre cei mai ascultați muzicieni ai prezentului, dar și obiectul tiradelor nestăvilite ale președintelui Trump, a cărui țintă predilectă a devenit. La doar o săptămână după ce și-a adjudecat un istoric trofeu Grammy (pentru prima dată un album în spaniolă a fost desemnat albumul anului), cântărețul a susținut show-ul de la pauza Super Bowl, adică unul dintre cele mai urmărite momente de spectacol ale anului nu doar în Statele Unite, ci și internațional.

Iar performance-ul lui Bad Bunny a livrat din plin. După ce artistul a evitat Statele Unite pe parcursul turneului său, exprimându-și foarte clar temerea ca fanii săi să nu fie deținuți de ICE (Serviciul de Imigrare și Control Vamal al Statelor Unite, recent implicat nu doar în acte reprobabile față de migranți sau cetățeni care nu locuiesc în SUA cu documentele puse la punct, ci și în crime în văzul tuturor, comise cu impunitate față de cetățeni americani), el a acceptat un moment de maximă vizibilitate, probabil în ideea de a transmite un mesaj de protest, dar și de bucurie, temele preferate ale proiectului său muzical, dar și cele pe care le transmite constant în activismul său.

Cine mai așteaptă astăzi activism din partea celebrităților? Este o întrebare legitimă. Prea des activismul acestora se traduce doar în câteva fraze frumoase pe câte un covor roșu, o insignă purtată la vedere și, eventual, vreo donație. Ei bine, în cazul lui Bad Bunny activismul pare mai serios de atât. De la faptul că s-a alăturat protestelor din Puerto Rico-ul natal cu câțiva ani în urmă, la felul în care a vorbit în piesele sale, prin intermediul videoclipurilor, dar și în interviuri despre drepturile femeilor, despre violență, despre migrație sau sărăcie, despre persoane queer sau alte comunități marginalizate, toate aceste lucruri îl fac cel puțin să pară mai dedicat cauzelor pe care le susține decât alții.

Chiar și pe scena de la Grammys artistul a avut grijă, dincolo de mulțumirile obișnuite, să își afirme dezacordul cu politicile SUA. Iar show-ul său de la Super Bowl a reluat temele obișnuite, fiind un fel de rezumat încărcat de simboluri al spectacolului pe care îl susține în turneu. Energic, transmițând simultan revoltă și bucurie, show-ul a vorbit și despre copilăria artistului, și despre Puerto Rico, un teritoriu cu o istorie atât de încărcată de umbra nefastă a colonizării din partea Statelor Unite încât nici până astăzi nu are parte de reprezentare în Senat sau Congres, despre neajunsurile de care au parte oamenii, dar și despre comunitate și optimism.

În plus, Bad Bunny i-a adus alături de el și pe Ricky Martin, dar și pe Lady Gaga, alături de care a cântat, și a avut în pleiada de dansatori din deja faimoasa casita o mulțime de alte nume celebre, precum Cardi B, Jessica Alba, Pedro Pascal, Karol G. Lucrurile acestea la un loc au transformat atât de urmăritul halftime show de la Super Bowl într-un moment aproape infecțios de vesel, dinamic și emoționant.

A contat și momentul în care Bad Bunny a oferit unui copil (o reprezentare, se poate, a sa când era mic) trofeul Grammy, a contat și faptul că, ca de fiecare dată, a performat și a vorbit doar în spaniolă (într-un moment în care, în SUA, acest lucru te poate trimite direct în temutele centre ICE), a contat mai ales muzica, acea combinație impetuoasă de reggaeton cu trap care face sound-ul artistului inconfundabil. Au contat stâlpii de electricitate pe care s-a cățărat, o aluzie la frecventele crize ale curentului din Puerto Rico, și, desigur, mesajul afișat mare pe stadion: The only thing more powerful than hate is love (singurul lucru mai puternic decât ura este dragostea).

Președintele Donald Trump a reacționat furibund, imediat, condamnând prestația artistului, pe care a descris-o drept una dintre cele mai proaste din istorie: „este un afront adus măreției Americii și nu reprezintă standardele noastre de succes, creativitate și excelență. Nimeni nu înțelege nici un cuvânt din ce spune acest tip, iar dansul este dezgustător, mai ales pentru copiii care privesc în SUA și în toată lumea. Acest ‘show’ este ‘o palmă peste fața’ țării noastre, care stabilește noi standarde și recorduri în fiecare zi”.

Reacția lui Trump vine să confirme caracterul istoric al show-ului lui Bad Bunny, într-un moment în care atât cetățenii propriei țări, cât și întreaga lume își pun întrebări serioase cu privire la politica americană atât de distructivă. Poate, însă, un show (orice show), dar mai ales unul de sub un sfert de oră, susținut pe această platformă, oricât de vizibilă, să fie unul istoric?

E un mesaj de comunitate, bucurie, protest și unitate la fel de valabil atunci când are loc între logo-urile sponsorilor, care domină arena? Poate un show coordonat de Jay Z, cu siguranță unul dintre cei mai apreciați artiști ai vremurilor noastre, dar totodată unul în legătură cu care există suspiciuni atât în privința asocierii cu Diddy, cât și cu Jeffrey Epstein, să fie cu adevărat revoluționar? E posibil, oare, să vorbești despre libertate într-un loc utilizat de o mulțime de brand-uri și de vedete doar pentru a obține vizibilitate?

Cu doar câteva zile în urmă presa s-a umplut de imaginile celebrităților de tot felul care au apărut în spoturi publicitare care urmau să fie plasate strategic în timpul meciului. Mai mult, la partida propriu-zisă am avut parte de obișnuita pleiadă de vedete venite mai degrabă pentru atenție decât pentru sport sau protest. De la Kim Kardashian afișându-și presupusa relație cu pilotul Lewis Hamilton, până la Kendall Jenner, Leonardo DiCaprio, Rose, Teyana Taylor, Sofía Vergara, Tiffany Haddish, Becky G, Eiza González, Jon Bon Jovi, J Balvin, Jon Hamm, Blue Ivy și foarte mulți alții, vedetele au bifat încă o ocazie, încă un outfit, încă o apariție strălucitoare.

Iar mediul în sine nu este unul propice exprimării, ci poate fi mai degrabă privit ca un fel de fenomen de tipul ‘pâine și circ’, deci ca o modalitate de a oferi subiecte nesfârșite de discuție, altele decât cele care sunt cu adevărat presante la momentul actual. Nu doar pentru că meciul și spectacolul sunt dominate de un aer naționalist, de un excepționalism american care se află la sursa problemelor pe care SUA le generează atât propriilor cetățeni, cât și peste tot în lume. Nu doar pentru încărcătura militară și patriotismul care devin atât de alunecoase sub o conducere precum cea a lui Trump. Dar chiar evoluția show-urilor de la Super Bowl din ultimii ani arată că mesajele transmise aici nu sunt decât variante edulcorate, făcute digerabile, ale unora cu adevărat semnificative. Faptul că Jennifer Lopez sau Shakira au cântat a însemnat ceva pentru soarta persoanelor latine din SUA? Nici pe departe. Reprezentarea adusă de Beyonce, Rihanna, Kendrick Lamar sau alții a reflectat în vreun fel o îmbunătățire reală a felului în care trăiesc persoanele de culoare în SUA? Dimpotrivă.

Similar, nici prestația lui Bad Bunny, oricât de simpatic sau talentat ar fi, oricât de bine intenționat în prestația lui artistică, nu poate fi mai mult decât o apropriere, de către o industrie uriașă, a unor mesaje. Și despre transformarea lor în profit.