Madame X: rochia lui Lauren Sanchez de la Met Gala 2026 citează o controversă istorică

Rochia lui Lauren Sanchez de la Gala Met e o încercare de a juca vestimentar cartea victimizării, dar intenția e atât de transparentă încât nu poate să nu amintească de hainele cele noi și inexistente ale împăratului.

Editorial de Ioana Ulmeanu

Rochia lui Lauren Sanchez de la Met Gala, realizată de casa Schiaparelli, e poate printre cele mai interesante ținute care au defilat pe pavajul artificial de pe treptele muzeului newyorkez. Nu pentru că Daniel Roseberry, designerul casei, ar fi realizat ceva ieșit din comun, deși, cu siguranță, felul în care este construită rochia e remarcabil. Ci pentru mesajul pe care a ținut să-l transmită soția lui Jeff Bezos cu ținuta ei. Și mesajul e clar, subliniat chiar de ea – o referire la celebra lucrare a lui John Singer Sargent, Madame X, un tablou care a stârnit în 1884, la Salonul de la Paris, un uriaș scandal.

Un portret al lui Virginie Gautreau, o tânără mondenă căsătorită cu un bancher, tabloul poate părea azi un portret clasic, dar la vremea la care a fost realizat era de-a dreptul revoluționar. Felul în care fundalul întunecat dezvelea, parcă, tonul pielii femeii, rochia a cărei bretea inițial cădea de pe umăr într-un mod considerat provocator (pictura a fost modificată ulterior), contrastul – toate au fost considerate prea senzuale, aproape pornografice, inadecvate pentru standardele vremii. Care, desigur, cântăreau femeile cu aceiași ochi cu care ele sunt judecate acum, cu toată evoluția pe care feminismul a construit-o în jurul sexului considerat odinioară slab sau doar frumos.

Pe chiar acest scandal a mizat rochia lui Lauren Sanchez – sau, mai degrabă, purtătoarea ei. Conștientă de criticile care i-au fost aduse pentru modul în care ea și partenerul său de viață s-au strecurat în elita modei plătindu-și parcursul pe red carpet cu sponsorizarea acordată evenimentului, Sanchez a decis să preîntâmpine orice alte critici suplimentare referindu-se chiar ea la critica cu care a fost întâmpinată lucrarea pe care o citează.

Și într-o măsură Sanchez are dreptate – parte din feedback-ul negativ pe care ea îl primește se datorează faptului că este femeie și că orice gest, orice cuvânt și, desigur, mai ales corpul ei sunt privite prin lupa cu care femeile sunt examinate dintotdeauna. Căci ce alt motiv ar putea fi ca ea să fie încă mai detestată decât soțul ei? Jeff Bezos este, până la urmă, miliardarul care și-a construit averea uriașă cu bussines-uri exploatatoare, el este cel care și-a împiedicat angajații să se sindicalizeze, să își ia concedii medicale când sufereau de Covid sau chiar să folosească vreo toaletă în timpul muncii, de teamă că vor fi dați afară pentru că nu și-au făcut norma în timp. El este cel care susține demersurile fasciste ale regimului Trump cu bani, cu tehnologie și cu idei dintre cele mai retrograde. Dar aparițiile lui sunt însoțite de mai puțină controversă decât ale lui Sanchez, numită gold digger și în toate celelalte feluri în care e portretizată dorința de înavuțire a femeilor, privită ca ilegitimă, în vreme ce cea a bărbaților, peste orice linii roșii ar trece, e doar antreprenoriat meritoriu.

Acesta este contextul în care operează rochia lui Lauren Sanchez de la Met Gala și acestea sunt criticile pe care încearcă să le evite sau să le deraieze. Dar, dat fiind faptul că respectivele critici au doar parțial legătură cu calitatea de femeie a lui Sanchez, și sunt mai mult legate de felul în care privilegiul și puterea modelează cultura, ținuta ei nu își atinge scopul. Și asta pentru că este, în primul rând, prea la prima mână. O rochie frumoasă, dar care citează o lucrare care se află deja în posesia Muzeului Metropolitan care găzduiește evenimentul, lucrare care are, în imaginarul american, un statut iconic, similar cu cel al unor capodopere europene, devine astfel o aluzie la modul în care cei bogați și-au articulat dintotdeauna imaginea contribuind cu donații generoase tocmai pentru astfel de muzee care aduc arta mai aproape de public. E recent și încă proaspăt în memorie scandalul cauzat de contribuția familiei Sackler (și a companiei lor, Purdue Pharma) la criza opioidelor din Statele Unite, contribuție pe care familia a încercat să o spele cu donații generoase inclusiv către The Met. Și e un semn că Sanchez și Bezos, oricât de mult ar dona, nu mai pot să ascundă în felul acesta originea nesănătoasă a banilor pe care îi au.

În al doilea rând, dacă scandalul pe care îl citează rochia lui Lauren Sanchez era unul care se învârtea în jurul corpului feminin și al modurilor în care el este sau ar trebui să fie privit, artistul fiind nevoit să acopere suplimentar corpul; în cazul de față vorbim despre o femeie care decide ea cum vrea să fie privită, și dacă intenția sa declarată e atât de evidentă, la fel este și forțarea comparației cu acest unic aspect referitor la gen, când atâtea altele sunt mai relevante. Iar referirea la propria feminitate, deși, cum spuneam, poate fi întemeiată, devine astfel doar o ipocrizie, o modalitate de a juca rolul victimei, foarte puțin credibil când ai resursele unei Sanchez.

Și, în al treilea rând, poate că trimiterea pe care o face rochia lui Sanchez la pictura lui Sargent ar fi fost mai eficace dacă ar fi fost singura. Însă alte două rochii – cea Bottega Veneta, purtată de Julianne Moore, incluzând breteaua căzută, și cea realizată de Erdem, a lui Claire Foy, au citat aceeași sursă, minus pretențiile de victimă. Ceea ce le face să fie ingredientele principale ale unor apariții mult mai reușite.

În final, mai merită spus și faptul că Elsa Schiaparelli, fondatoarea casei care a realizat rochia lui Sanchez, găzduia în timpul războiului membri ai rezistenței antifasciste în subsolul casei ei – iar faptul că moștenirea sa creativă e pusă acum în slujba celor bogați, puternici și cu înclinații autoritare e o ironie dintre cele mai triste.