Tokyo2020: românii care ne dau lecții de sport, curaj și asumare la Jocurile Olimpice

Tokyo2020 ne-a oferit deja câteva momente care să ne inspire, și nu numai datorită performanțelor sportive ale atleților români. Dincolo de eforturile lor incredibile, ei ne arată la această ediție a Jocurilor că sportul românesc poate să fi pierdut enorm în materie de finanțări, dar cu siguranță a câștigat la capitolul mentalitate.

Tokyo2020: românii care ne dau lecții de sport, curaj și asumare la Jocurile Olimpice

Întoarcerea Anei Maria Popescu, pe 27 iulie, de la Jocurile Olimpice Tokyo2020, cu o medalie de argint la spadă, obținută la 37 de ani și după o intervenție chirurgicală realizată anul trecut, după care a fost nevoită să reînvețe să meargă, ar fi trebuit să fie un moment triumfător. Ne-am obișnuit ca, atunci când sportivii români se întorc acasă, să fie acoperiți de o stranie glorie care durează doar foarte puțin, până ce politicienii se cocoață trufași pe victoriile lor și până ce publicul, dezgustat de revederea în buclă a aceluiași trist spectacol, își mută atenția în altă parte.

Dar revenirea de la Tokyo2020, de data aceasta, chiar s-a simțit ca un triumf real. Medalia sportivei, care vine după foarte multe altele (inclusiv una de aur pe echipe, la Rio, câștigată, în ultimă instanță, chiar de ea), și-a diminuat rapid strălucirea atunci când ministrul Sportului, fostul campion paralimpic Eduard Novak, și-a văzut sensibilitatea lezată de declarațiile sportivei de după ce a coborât de pe podium, prin care aceasta cerea finanțări mai consistente pentru sportul la care excelează. Ministrul a replicat condescendent: „şi dacă bugetul Federaţiei de Scrimă era cu 5 milioane de lei mai mare, Ana Maria nu putea să câştige ieri, sau nu câştiga medalia de aur”.

Replica Anei Maria Popescu a venit, însuflețită și neiertătoare, de la microfonul din spatele căruia vorbea pentru o țară întreagă: „Am în spatele meu patru oameni, atât am avut la Jocurile Olimpice. Am avut ca sparing partner sportivi de 43 de ani, retrași din activitate, pentru că nu au fost alții mai buni. Sper să ajungeți dumneavoastră la Tokyo și să luați aurul acela pe care eu nu am fost în stare să-l iau. Credeam că mă așteptați cu cecul ăla de 5 milioane, dar nu-i problemă, mai avem timp. Și să facem o sală nouă pentru copiii aceia.”

Vorbele ei au răsunat apoi la televiziuni și în social media și s-au tot rostogolit, comentate și interpretate în fel și chip. Feluriți gânditori din studiourile TV sau din cotloanele internetului i-au reproșat sportivei o anume aroganță; unii i-au transmis că, din postura de sportivă a clubului Steaua, club oficial al armatei, și deci în calitate de ofițer, nu ar fi trebuit să își permită așa dovadă de nesupunere față de autoritate. Alții au recursul la obositul clișeu prin care li se cere mereu sportivilor să se țină doar de sport, evitând amestecul în chestiuni politice, de parcă scopul suprem al vieților acestor oameni ar fi să ne ofere nouă divertisment și, ocazional, un nejustificat sentiment de mândrie naționalistă.

Pentru Ana Maria Popescu nu a contat nici unul dintre aceste lucruri, pe care, cu siguranță, le-a mai auzit în diverse forme pe parcursul uimitoarei ei cariere, nu doar la Tokyo2020. Spadasina a venit și a spus ce a avut de spus, într-un moment în care medalia ei fusese mânjită de ipocrizia și desconsiderarea unui fost medaliat paralimpic transformat, brusc, în politician. Discursul ei, în mod evident spontan, a fost adevăratul triumf: o modalitate de a spune adevărul în fața puterii, în cel mai public mod, în cel mai public moment. A fost, probabil, și revărsarea unor frustrări adunate într-o viață în care persoana ei nu a contat decât atunci când obținea o medalie sau o cupă, și în care sportul ei a fost, ca toate celelalte, subfinanțat, până ce a ajuns să trăiască din amintiri – și din performanțele obținute tot de ea.

Tot din amintiri trăiește și gimnastica românească, reprezentată la Tokyo2020 de Larisa Iordache și Maria Holbură, și de eternul Marian Drăgulescu. Sportul care a obținut cele mai multe medalii românești se zbate azi departe de gloria de odinioară, și aceea umbrită de acuzațiile împotriva legendarilor antrenori Belu și Bitang, dar și împotriva lui Bela Karolyi, antrenorul care a contribuit la primul 10 din gimnastică, obținut de Nadia Comăneci la Montreal în 1976. Cum a fost și în cazul Cătălinei Ponor, gimnastica românească se bazează în mare parte pe veterani, pretizând de la aceștia performanță, fără ca vreun proiect politic să stimuleze, în vreun fel, sportul emblematic pentru România. Iordache s-a calificat la Jocuri după ce, în 2017, își rupsese tendonul de la glezna stângă și trecuse prin intervenții chirurgicale. Anul trecut sportiva a suferit și de Covid-19, iar cu o lună înainte de Tokyo2020 a trebuit să gestioneze și moartea mamei ei – o serie de încercări care ar fi îngreunat orice parcurs în orice competiție.

Culmea, însă, este că Iordache s-a calificat lejer în finala la bârnă, aparatul său preferat și singurul la care a decis să concureze, ca urmare a durerilor din gleznă. Însă calificarea a venit cu prețul unei entorse metatarsiene la gleznă – și vom vedea pe 3 august, când are loc finala, dacă această ultimă încercare nu se va dovedi prea mult. Dacă Iordache decide totuși să concureze și poate să o facă, și dacă în aceste condiții obține o medalie, povestea ei cu siguranță va deveni una de sacrificiu eroic, o demonstrație de mers până la capăt chiar și atunci când nu te mai țin picioarele. Dar și dacă nu o face, efortul ei rămâne exemplar. Dar, ca să fie clar, el vorbește despre cine este Larisa Iordache ca om, nu despre gimnastica din România.

Un alt sport de mare tradiție, canotajul, a adus chiar azi medalia de aur cu numărul 90 României – Simona Radiș și Ancuța Bodnar au obținut-o, la dublu vâsle feminin, odată cu un nou record olimpic: 6.41,03 pentru 2.000 metri, la patru secunde în fața câștigătoarelor argintului, din Noua Zeelandă. Cinci dintre cele nouă echipe românești de canotaj au ajuns în finale, iar un pic mai târziu după medalia fetelor, a venit și una de argint, la patru rame masculin, obținută de Mihăiţă Ţigănescu, Mugurel Semciuc, Ştefan Berariu și Cosmin Pascari. „Nu am cuvinte” – au zis Radiș și Bodnar, dar când urmele efortului lor de azi și bucuria primului moment vor trece, cu siguranță vor avea mai multe de spus.

Iar de spus are multe și adolescentul David Popovici, care, la 16 ani, a obținut locul al patrulea la 200 de metri liber la Tokyo2020, iar apoi s-a calificat într-o nouă finală olimpică, la 100 de metri liber (va avea loc joi, 29 august, de la 05:37), după care își va încerca puterile și la 50 de metri. „Îmi place să spun că mai degrabă sunt al patrulea cel mai bun din lume.”, spunea el după proba de 200 de metri. „Am îndrăznit să visez la o medalie, dar nu ăsta a fost scopul și primul gând cu care am venit aici. A fost să dau cât de tare pot eu, mi-am făcut un best-time cu mult peste și n-aș putea să fiu mai satisfăcut. Faptul că am fost la două sutimi de medalie îmi arată cât de strălucitor e viitorul.” Iar încrederea și stăpânirea de sine pe care le afișează sportivul nu au cum să nu ne sune complet diferit față de declarațiile de multe ori goale de conținut ale altor generații de sportivi. „Sunt nişte bestii ale înotului cele cu care mă întrec, mi-am câştigat dreptul să fiu lângă ei şi să fiu una dintre bestii”, a mai spus David Popovici. Iar vorbele lui arată, ca și cele ale spadasinei, că bate vânt de schimbare în sportul românesc.

Citește și:
Diana Bulimar: „E normal să nu fim toate fotomodele'

Foto: Profimedia

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
peroz.ro
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din lifestyle