ELLE INTERVIU: Florentina Olar face istorie

Florentina Olar-Spânu deține un record românesc neegalat nici în fotbalul feminin, nici în cel masculin: cele mai multe meciuri (201) pentru națională. În același timp e soție și mama a doi băieți, lucru neobișnuit pentru cineva care continuă să facă performanță. Am vorbit cu ea despre sport și viață.

Un eveniment organizat de Federația Română de Fotbal mi-a adus-o mai aproape pe Florentina Olar, fotbalista recent retrasă de la Națională, dar care continuă să joace la Fortuna Hjørring, și totodată eroina unui episod emoționant din seria Princess / Warrior a regizoarei Ioana Țurcan.

După ce am avut ocazia de-a lungul timpului să-i admir tenacitatea și aptitudinile în meciuri, am vorbit despre o carieră spectaculoasă nu doar prin multitudinea de reușite, ci prin faptul că pur și simplu există, într-un sport care abia se năștea, pentru femeile din România, la momentul la care a început să-l practice.

Așa am aflat că a început să joace la Constanța, că a ajuns apoi la Clujana, echipa campioană, că a jucat pentru prima oară în afara țării la Lazio, unde s-a simțit „oarecum în plus”. A trecut peste, încercând să ia ce e mai bun din experiență. A continuat în Cipru, unde a fost „foarte bine”, mai cu seamă că mai erau acolo și alte românce cu care jucase la Clujana și la Națională. Iar după o vreme a decis că vrea o schimbare. Înainte să ajungă la Fortuna Hjørring, în Danemarca, a avut discuții și cu Paris Saint-Germain, o văzuseră într-un amical și au fost impresionați. Dar apucase să le promită celor de la Fortuna și, după ce a ajuns acolo, jucând primul meci chiar de ziua ei, și-a dat seama că a luat cea mai bună decizie. Mai cu seamă că-și dorea o familie și cei de la club au fost de acord cu ideea de a avea o viață personală împlinită, pentru a fi o jucătoare mai bună. Asta în vreme ce, în Franța, cazul jucătoarei islandeze Sara Björk Gunnarsdóttir a creat controversă și un proces cu o decizie împotriva clubului Olympic Lyonnais, care nu i-a plătit întregul salariu în timpul sarcinii. Mulți ani, multe meciuri, multe titluri și doi copii mai târziu, am vorbit cu Florentina despre o viață de om, pe teren și în afara lui.

ELLE: Să începem cu începutul. Ai fost parte din fotbalul feminin de la începuturile lui în România.
Florentina Olar: Când am început, în Constanța, nici nu știam că există echipă de fotbal feminin în oraș. Acum multă lume știe povestea cu antrenorul care căuta fete să le selecționeze pentru echipă. Nu trebuia să fii bună la fotbal, doar să-ți dorești. Asta era selecția.

ELLE: Iar tu jucai deja pe plajă, în fața blocului.
F.O.: Și în curtea școlii, în pauze, înainte de ore, după ore, când aveam timp. Era ocupația mea de bază. Îmi plăcea atât de mult, că mama zicea că trebuie să-mi fac temele ca să pot să ies. Și eram disperată să le fac.

ELLE: Mai ții minte cum a ajuns să-ți placă?
F.O.: Am practicat și atletismul, am fost și la gimnastică, și la karate. Atletism am făcut doi ani, unul în paralel cu fotbalul. Mi-am dat seama că-mi place să alerg, dar ar fi fost mai interesant să alerg după o minge. Fiind foarte energică, era un mod de a-mi consuma energia, mă făcea fericită, era foarte ușor. Fotbalul nu-i așa costisitor ca alt sport. Îți pui două pietre, pe plajă îți faci două dâmburi de nisip și te poți distra. O minge și aia e. Dar nu toată lumea își permitea o minge. Am primit un Artex verde și atunci eram și mai acceptată de băieți, că aveau nevoie de minge, nu de mine neapărat.

ELLE: Cum a ajuns să fie o carieră?
F.O.: La Constanța am obținut titlul de vice-campioană. Campioana era la Cluj și i-am spus mamei că vreau să fiu campioană. Aveam 16 ani, la început nu a fost de acord. Mă susținea, dar nu se gândea că voi face carieră. Mă lăsa să merg ca să-mi consum energia. Mergeam pe jos o oră și ceva, deci făceam două ore și ceva pe drum și antrenamentul o oră jumate. Inițial mi-a zis: nu, ești prea mică. Acum înțeleg, ca părinte, că ai anumite semne de întrebare, oricât de mult ți-ai dori ca al tău copil să-și urmeze visul, ai o reținere.

ELLE: Te gândeai că va fi o carieră?
F.O.: Cred că a fost instinctiv. Sincer, nici nu știam ce se întâmplă și cât de dezvoltat e sportul la nivel internațional. N-aveam acces la Internet, presa nu scria nimic. Dar următorul pas era să devin campioană.

ELLE: Dar presupun că te uitai la meciurile echipelor masculine.
F.O.: Mă uitam. Mergeam și pe stadion la Farul, mă uitam la meciuri, le ascultam la radio. Eram în tramvai, la ora 11 se juca și Divizia B și stăteam acolo lângă vatman, erau tramvaie vechi și nu auzeai mai nimic. Era diferit, dar foarte frumos. Mama nu a îmbrățișat neapărat ideea. Eu am fost foarte supărată. Tata a fost de acord, după care am vorbit cu unchiul, fratele mamei, să o convingă pe mama. Și am plecat la Cluj.

ELLE: Cum era acolo?
F.O.: Stăteam într-un cămin, la început locuiam șapte, nu aveam tot timpul apă caldă, ne spălam hainele la lighean, făceam antrenamente pe zgură. Spălam prin rotație, la fel și cu uscatul, ne mai trezeam peste noapte și ne băgam jambierele între elemenții caloriferului ca să aibă toată lumea echipamentul uscat. Nu aveam nici măcar două rânduri de echipament. Acum mi-aduc aminte cu zâmbetul pe buze, nu pot să zic că a fost greu. Era stilul meu de viață. Tot timpul m-am gândit că îmi doresc să fiu cea mai bună, să joc în echipa cea mai bună și nu mă interesa neapărat ce trebuia să fac pentru asta. Era parte din viața mea și asta trebuia să fac.

ELLE: În documentar ai arătat și niște tăieturi din ziare cu articolele despre fotbal feminin de la vremea respectivă.
F.O.: Lumea nu considera că fetele pot practica fotbalul. Dacă se scria despre un meci, era foarte mic articolul, dacă se scria un cancan, erau articole foarte mari. S-au schimbat lucrurile și lumea încearcă să ne promoveze, să arate eforturile care stau în spatele acestor performanțe.

ELLE: E totuși o chestiune recentă; cu câțiva ani în urmă, când cluburile au fost obligate să-și facă echipe feminine, discursul era diferit.
F.O.: Sunt persoane care nu vor să accepte, dar e problema lor. Noi ne facem treaba. În România nu s-a demonstrat așa de mult, dar la nivel internațional s-au jucat atâtea meciuri cu casele închise. Chiar mă bucur că fetele au oportunitatea de a trăi astfel de experiențe.

ELLE: Și tu, de altfel, nu? Că nu cred că o să rămâi în afara terenului prea multă vreme.
F.O.: Câteodată sunt destul de obosită psihic și zic: wow, chiar am nevoie de o pauză. Pentru că e weekend, ai meciuri; dacă ai deplasare, pleci o zi înainte; în cursul săptămânii faci curățenie, mâncare, iei copiii mai repede să stai mai mult cu ei. Câteodată sunt obosită și zic că am nevoie de o pauză, dar până la ora meciului sau la antrenament. Practic, asta este pauza mea.