Demisia celor doi medici neurochirurgi de la spitalul Colentina m-a mirat si m-a miscat profund.
Mi-a raspuns dupa o ora. Si el ne-a asigurat ca operatia se poate face, parea optimist. Exista, totusi, o singura problema: costa 65.000 de franci la Spitalul Universitar din Zurich. Pentru noi, era o avere (si cred ca pentru multi romani la fel). Tot atunci am aflat de formularul E112. Dar pentru a fi aprobat, ne trebuia semntura unui medic roman si declaratia lui ca operatia nu se poate face in Romania. Ne-am reintors la medicul de la Bagdasar. „Eu nu semnez asa ceva! Ce, vreti sa ma fac eu de cacat?! La ce medic ziceati ca vreti sa se opereze?' I-am mai spus o data numele medicului de la Zurich: „Ah, il stiu, e casatorit cu o japoneza!'. A fost singurul sau comentariu. Am stat cu RMN-ul si documentele medicale ore in sir in fata cabinetelor multor neurochirurgi din Bucuresti. Nici unul nu a vrut sa-si puna semnatura pe asa ceva. Unul chiar mi-a spus: „Cati ani ziceati ca are? 30? Pacat de el, baiat tanar!'.
In toata aceasta poveste, pot spune ca am avut noroc. Familia mea s-a mobilizat, s-au pus in joc toate economiile noastre si am reusit sa plecam la Zurich. Alexandru a fost operat cu succes. Saptamana petrecuta la Spitalul Universitar din Zurich a fost una dintre cele mai intense din viata mea. Am fost coplesita de tot felul de emotii, de grija cu care erau ingrijiti pacientii, dar si de atentia care se acorda familiilor lor, de omenia celor de acolo. Cat a fost Alexandru in operatie, am primit ceaiuri, cafele si cuvinte de imbarbatare intr-o engleza cu accent german, in care parte din personalul medical isi gasea greu cuvintele, dar care ma misca cu atat mai mult. Pe parcursul celor 10 ore, cat a durat operatia, am primit chiar si vizita unei doamne de la biblioteca spitalului care a venit cu un carucior plin cu carti sa ma intrebe daca vreau sa citesc, ca sa treaca timpul mai repede. Apoi a venit o doamna de la biserica spitalului. Nu aveam aceeasi religie, dar mi-a spus ca se va ruga pentru Alexandru si s-a oferit sa stam de vorba, daca voi simti nevoia. In zilele care au urmat, Alexandru a reinvatat sa mearga, sa-si miste mana stanga, sa sara intr-un picior, sa faca miscari de finete cu degetele (de atunci, de cate ori apuc o margea, o bancnota, o foaie de hartie sau un ac, imi aduc aminte de lungile ore de exercitii cu kinetoterapeutii din Elvetia). Si, daca tot a venit vorba de ei, kinetoterapeutii elvetieni ne-au adresat o lunga lista de intrebari despre stilul nostru de viata: daca stam la bloc sau la casa, la ce etaj, daca blocul are lift sau nu, pe ce parte e mana curenta la scari, daca sotul meu lucreaza intr-un domeniu unde foloseste computer, daca avem copii, si, daca intentionam sa avem, cine va avea grija de ei.
La doua saptamani dupa ce ne-am reintors de la Zurich, am ramas insarcinata. Pe 1 august 2008 s-a nascut fetita noastra, Ana-Maria. Pe 1 octombrie, la un control de rutina, lui Alexandru i s-a descoperit o recidiva. Au urmat cateva luni in care am strans banii pentru o noua operatie. De-a lungul timpului, am mai fost intrebata de alte mame daca am suferit de depresie dupa nastere. Habar n-am! Am plans mult in perioada aia, dar n-am idee daca era de la hormoni sau pentru ca nu stiam cum sa mai adunam miile alea de franci, in toamna anului 2008, cand tocmai se anuntase criza finaciara si, chiar sa fi vrut sa ne vindem casa, n-avea cine sa ne-o cumpere.
A urmat o noua operatie (reusita), dar si un diagnostic mult mai complicat. Oficial, Alexandru avea acum o tumora maligna. Ne-am agatat de orice speranta, am cerut ca spitalul din Zurich sa trimita mostre de tesut in Germania, la o contra-expertiza. Odata cu confirmarea diagnosticului, a venit si vestea ca trebuie sa faca radioterapie si chimioterapie. Am fost la Fundeni, dar sincer mi s-a parut anticamera mortii. Bolnavi fara par in cap, care pareau mai multi morti decat vii, asteptau cu orele sa-i primeasca un oncolog. Am decis ca Alexandru nu trebuie sa treaca prin asa ceva. Ca nu-mi voi ierta niciodata daca voi lasa ca el sa treaca prin asta. Cu eforturi supraomenesti, am plecat din nou la Zurich pentru ca sotul meu sa continue acolo tratamentul. Cand am parasit Bucurestiul, Ana-Maria nu statea inca in fundulet. Cand ne-am intors, avea deja 4 dinti si facuse primii pasi. In sectia de radioterapie de la spitalul din Zurich erau orhidee mereu proaspete, iar pacientul isi alegea ce muzica vrea sa asculte, in cele cateva minute cat dura procedura.
A urmat apoi unul dintre cei mai frumosi ani din viata noastra. Savuram fiecare moment cu voluptatea celor care aflasera ca nimic nu e pentru totdeauna; am fost la concerte, la petreceri, in vacante, ne-am vazut prietenii, am invatat sa schiez, ca sa pot cobori o partie impreuna cu Alexandru. N-am mai amanat nimic, pentru ca nu stiam cat timp mai avem.
Atunci cand am aflat de cea de a treia recidiva, Alexandru m-a asigurat ca: „O sa trecem noi si de rahatul asta!'. Era atat de optimist, incat nu-l putea contrazice nici o statistica medicala. Asa ca am ipotecat casa si am plecat la Zurich pentru o noua operatie. Insa, pe parcursul acelor luni, tumora crescuse asa de mult incat nu a mai putut fi operata. Medicii de acolo l-au inscris intr-un tratament experimental, care costa 5.000 de euro doza (si erau necesare doua pe luna). Tratamentul a functionat, asa ca atunci cand ni s-au terminat banii, tot ei au luat legatura cu firma producatoare si l-au inscris intr-un program pilot (respectivul tratament era omologat doar in Statele Unite si in Elvetia, care nu era membra a Uniunii Europene).
Pe 7 martie 2011, Alexandru a pierdut batalia cu cancerul. Nu avea inca 34 de ani. In ultimele saptamani de viata, i-am organizat un adevarat spital in living-ul nostru. Stiu ca am facut tot ceea ce se putea face. Cand m-am trezit la 32 de ani, cu casa ipotecata, cu un copil de nici 3 ani, cu un munte de datorii in spate, am tras aer in piept si am decis sa ma lupt din nou. Am incercat sa obtin banii de la Casa de Asigurari. Am tradus si am legalizat dosarul medical, am stat la cozi, am fost in audiente. Am primit un raspuns pozitiv: urma sa ne fie decontat costul tratamentului, la valoarea sa din Romania. Bine si atat. Insa Casa nu are deocamdata fonduri. Asta se intampla acum 6 ani. Intre timp, am abandonat aceasta batalie. Banii aceia nu mi-l pot aduce inapoi pe Alexandru nici macar pentru o secunda, insa ma pot costa timpul si entuziasmul pe care i le datorez Anei.
De aceea, demisia medicilor de la Colentina m-a miscat atat de mult. Pentru ca sper ca gestul lor va fi urmat si de alti medici din Romania. Poate ca asa incep sa se schimbe lucruri. O tumora pe creier are rareori un pronostic bun. Insa nici un pacient nu ar trebui sa plece intr-o alta tara ca sa se trateze si ca sa fie tratat cu demnitate, nici un parinte n-ar trebui sa plece de langa copilul sau, atunci cand viata lui se masoara in luni si in saptamani.
Foto: Shutterstock