Mihaela Buzărnescu revine

Tenisul feminin românesc e un fenomen de câțiva ani încoace, și pe bună dreptate se spune că asta i se datorează Simonei Halep. Dar ar fi nedrept să nu recunoaștem și aportul altor jucătoare foarte talentate. Cum e Miki Buzărnescu.

Mihaela Buzărnescu revine

La începutul lui aprilie, când am avut ocazia să îi pun câteva întrebări, Mihaela Buzărnescu era, ca mulți dintre noi, acasă, respectând normele impuse de autorități, dar în același timp încercând să își găsească și un echilibru, să se și antreneze, pe cât posibil, acasă și pe scări sau alergând în jurul blocului o dată pe săptămână. Ar fi trebuit să fie momentul revenirii ei, după o accidentare cumplită. N-a fost să fie. Era pregătită, mi-a spus, și fizic, și psihic, însă epidemia care ne-a luat pe toți prin surprindere a lovit și lumea tenisului, iar turneele, în majoritatea lor, au fost amânate.

„Sper din tot sufletul să ne păstrăm calmul și să ne gândim că așa a fost să fie, și să încercăm să găsim partea bună din acest lucru.”, spune Mihaela. De altfel, ea și vede una, gândindu-se strict la revenirea ei în circuit. „Poate că a fost mai bine așa, am primit mai mult timp pentru a reveni și a mă pregăti și mai bine, iar apoi, când voi reveni în competiții, să ating noi performanțe până la final de carieră.” De la ultima accidentare, a făcut pregătire fizică și recuperare, iar după vreo două luni a început să introducă și antrenamente de tenis cu dreapta (Mihaela e stângace), ca să se obișnuiască din nou cu terenul, cu vizualizarea mingii… De-abia după trei luni a început să joace și cu mâna stângă și a revenit la programul obișnuit – trei antrenamente pe zi, ore de masaj, acupunctură și psihologie sportivă, lucru despre care spune că a ajutat-o foarte mult să aprofundeze pregătirea și la nivel psihologic, nu doar fizic. Lucrurile astea sunt obișnuite în viața unui sportiv, mai ales unul care a trecut prin atâtea accidentări ca ea.

Dar, spune, „oamenii nu știu sacrificiile pe care le face un sportiv de performanță, că este o viață cu suișuri și corobâșuri, cu un factor de stres mult mai mare, că după fiecare concurs o luăm de la capăt, o șansă să ne autodepășim cu fiecare concurs. Față de alte sporturi, consider acest lucru un avantaj, avem șanse în plus pentru a face performanță. Sacrificiile încep din copilărie, dacă vrei să ai performanță la un nivel foarte înalt, și este foarte obositor, trebuie să fim disciplinați. Plus că ești judecat constant din aparițiile la TV sau din presă, ești judecat aspru atunci când pierzi și ridicat în slăvi când câștigi. Oamenii nu pot înțelege cum poți pierde în fața unui competitor mai slab clasat. Doar nu suntem roboți, putem avea zile mai bune și mai proaste, avem competiții săptămânal și nu putem avea același tonus continuu. Aș aprecia dacă am avea parte de mai mult sprijin. Nu vreau să fiu înțeleasă greșit, apreciez critica, mai ales când este constructivă, dar ar fi frumos dacă oamenii ar înțelege efortul pe care îl depunem și dacă ne-ar susține mai mult în momentele grele. Au fost perioade rele din cauza accidentărilor și am crezut că voi fi nevoită să mă retrag, dar am reușit să trec mereu peste și să revin și mai motivată, și mai puternică, iar asta ar trebui să fie un exemplu și o motivație și pentru alții, să nu renunțe la visul lor.”

Accidentările au întunecat, ce e drept, cariera Mihaelei – iar cea de la Montreal din 2018, într-un meci cu Svitolina, după un an excelent, în care ajunsese pe locul 20 WTA (cea mai bună clasare a ei), a fost cu atât mai dureroasă. S-a întâmplat pentru că ploua, și doar cu câteva clipe înainte Mihaela îi solicitase arbitrei suspendarea jocului, simțind că alunecă. „Bineînțeles că nu este drept și nu meritam acea accidentare și mi-am pus întrebarea asta de atâtea ori, mai ales când era destul de recentă accidentarea. De ce mie, de ce tocmai când reușisem să câștig un concurs atât de important la nivel mondial, să obțin un clasament foarte bun?”. Între timp Mihaela se judecă cu WTA pentru acea accidentare și îmi spune că a observat că organizatorii de turnee au devenit mult mai atenți cu jucătorii. „Dar îmi pare rău că a trebuit să fiu eu cea care a tras acest semnal de alarmă ca ei să vadă că datorită nouă există expunerea media, marketingul, sponsorii, că prin noi există acest nivel ridicat al sportului și că merităm mai mult respect.”

Mihaela este una dintre puținele jucătoare din circuit care nu se ferește să fie vocală când nu îi convine ceva, lucru care s-a întâmplat și într-un meci în care revolta ei a generat unele dintre cele mai spumoase înjurături auzite vreodată pe un teren de tenis, o ieșire care a făcut înconjurul țării și care i-a adus și critici, dar și laude. Dar nu se mândrește cu asta. „A fost un moment ciudat”, spune, „eu trăind totul intens și la extremă, trăind fiecare punct în parte, un moment în care mi s-a părut nedrept cum au fost luate deciziile de către arbitră, nu am gestionat mai bine emoțiile. Era și final de meci, eram obosită, nu sunt mândră de aceste ieșiri, așa au fost mai multe, intense. Am încercat să le gestionez mai bine, au fost mulți comentatori care au spus că preferă să mă vadă cum eram, cu acele ieșiri, decât cum eram anul trecut, când încercam să mă controlez și să fiu mai liniștită. Chiar și cei din echipa mea m-au sfătuit să fiu așa cum simt, normal că oamenii te vor judeca, dar cred că este cel mai bine să procedezi așa cum simți tu. In the end tu ești cel de pe teren și este munca ta care se vede la final de zi, prin rezultatul obținut.”

Poate tocmai pentru că este atât de vocală ar putea să și scrie o carte – i s-a propus și își dorește să facă asta, ba chiar se gândește că și acum e o perioadă bună să înceapă să se gândească serios la asta.

Acolo ar avea cum să spună totul despre viața ei în tenis. „Ce mi-a plăcut mereu la tenis este faptul că am putut să îmi urmez o pasiune de când eram copil, energia pozitivă de la fiecare meci. Succesul pe care îl ai, punctele strânse, ceea ce simți când câștigi un meci nu poate fi descris în cuvinte și nu poate fi înțeles de nimeni, dacă nu joci. Adrenalina din timpul concursului este ceva unic. Ceea ce simți este unic, devine ca un drog.”

Ea, de altfel, s-a născut pentru asta – părinții Mihaelei s-au cunoscut jucând tenis, tatăl ei făcea performanță; și apoi au fost arbitri de handbal, pe care l-a încercat și ea, „dar mi-a plăcut sportul individual mai mult.” Tatăl Mihaelei este și azi antrenorul ei, și au o relație specială. „Datorită lui am putut să fac performanță, altfel nu ne-am fi permis financiar. El a sacrificat tot pentru ca eu să pot să joc tenis, așa că îi datorez tot și lui. Normal că am avut și talent, dar dacă nu era el, nu aveam șansa de a cultiva acest talent. Mai există și discuții, dar mereu încercăm să găsim soluții să ajungem la un echilibru, comunicăm foarte mult și asta ne ajută.”

Printre oamenii de la care a avut de învățat, în afara părinților, Mihaela îi enumeră pe preparatorul fizic Oprea Doru, cu care lucrează de la 14 ani, și pe psiholoaga care îi e alături tot de atunci, Monica Stănescu. „De la ei toți am învățat că pentru a fi un sportiv de nivel înalt, cu rezultate, ai nevoie de disciplină, muncă, educație, sacrificiu și respect, toate acestea cinci. Niciodată nu am renunțat la nici una dintre ele, am urmat școala până la final, cum am putut, luându-mi chiar și doctoratul.” Doctoratul, de altfel, e tot în tenis, „pe partea de a îmbunătăți jocul sportivilor de 13-14 ani prin pregătirea motrică și psihomotrică. M-am gândit că este o vârstă la care este un ultimatum pentru sportivi, mulți renunță la sport la 16-18 ani, și atunci este vârsta ideală de a forma un caracter.”

La final, am provocat-o pe Mihaela să îmi spună ce înseamnă încrederea în ea și cum se raportează la vârstă (are 32 de ani), un criteriu după care este judecată fiecare dintre noi – dar cu atât mai mult o sportivă. „Se spune că suntem diferite, mai sensibile, mai afective și altfel gestionăm momentele dificile. Dar sportul te întărește și te înrăiește foarte mult, te face mai puternică, mai gladiatoare, iar asta ne ajută și mă bucur că am avut șansa să o iau pe o cale sportivă. Resurse avem cu toții, dar nu știm să le descoperim și doar în momente extreme creierul se activează, ai șansa să poți să descoperi cum ieși din ele. Bineînțeles, lucrăm pe partea asta mental sportivă. Din cauza accidentărilor, am stat pe bară, adunat, 4 ani și jumătate. E normal să îmi doresc să mai pot juca 2-3 ani și să nu simt presiunea vârstei, după care mă pot gândi la o familie.”

Citește și:
Ce trebuie să știi despre Bianca Andreescu, tenismena de 20 ani de care vei auzi mult timp de-acum încolo

Foto: Abubu Osman

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
peroz.ro
substantial.ro
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din lifestyle