Cum crezi că te comporți ca o mamă bună, dar de fapt îi subminezi autoritatea partenerului în fața copiilor

Vrei foarte mult să fii o mamă bună, copiii tăi să fie bine, dar în acest proces uiți un element foarte important: tatăl lor.

Îți dorești să fii o mamă atentă, empatică, disponibilă emoțional pentru copiii tăi. Vrei să îi protejezi de orice le aduce durere, să le înțelegi nemulțumirile și să te asiguri că se simt ascultați. Însă, uneori, în încercarea de a le oferi sprijin, ajungi să le transmiți că regulile stabilite de tatăl lor sunt negociabile, că deciziile lui pot fi anulate sau că tu ești singurul părinte care le înțelege cu adevărat nevoile, care e de partea lor. Ca atare partenerul tău ajunge să fie perceput drept părintele rigid, sever sau nedrept. Nu e despre a susține automat orice decizie a partenerului tău, iar tu să fii compliantă și în ceea ce privește zona de parenting, el să conducă, ci e despre colaborare, negociere, o viziune comună, fără ca intențiile tale bune să se transforme într-o subminare a relației dintre copii și tatăl lor.

Uiți de priorități sau de ce e sănătos

Partenerul tău îi refuză copilului accesul la telefon deoarece și-a consumat deja timpul alocat, îi cere să își termine temele înainte de a ieși afară sau stabilește o oră clară de întoarcere acasă. Copilul se supără, iar tu intervii imediat pentru a-i explica partenerului că este prea strict, exagerează, ar trebui să fie mai înțelegător. Și iată cum riști să transformi o limită impusă de tată într-o nedreptate care trebuie reparată de tine. Poți să îi validezi copilului tău dezamăgirea fără să invalidezi automat decizia partenerului. Faptul că un copil este supărat nu înseamnă că părintele său a greșit sau decizia lui e una foarte proastă. Iar copiii au nevoie și de limite și de reguli, inclusiv adulții.

Încalci chiar tu limitele

Știi că partenerul tău a stabilit ceva, ba chiar aceea era o regulă în care și tu credeai 100%, doar că accepți să faci o excepție fără să discutați voi doi înainte. Îi mai permiți copilului o oră de ecrane, îi oferi dulciuri în plus, anulezi o ședință de meditații căci nu are chef să meargă și vrea să iasă cu prietenii la plimbare, să amâne o anumită responsabilitate care ține de casă. Ok, vrei să păstrezi atmosfera plăcută în familie, să demonstrezi că ești un părinte flexibil, doar că atenție la cum excepțiile devin un obicei.

Sau la cum încalci chiar tu limitele/regulile impuse de tine. Cum te aștepți apoi ca fiul sau fiica ta să le respecte din moment ce nici tu nu o faci? Copilul învață că regulile nu sunt obligatorii, că există întotdeauna o cale de a le ocoli. Și cum rămâne cu eforturile partenerului tău de a menține consecvența? Copiii au nevoie de predictibilitate, de structură, și e important să discutați diferențele dintre voi în privat, nu să le rezolvați prin anularea reciprocă a deciziilor.

Îi critici deciziile în fața copiilor

Tatăl tău este prea dur, nu știu de ce face atâta caz. Astfel de remarci îi pot determina pe copii să privească relația cu tatăl lor prin filtrul dezaprobării tale. Dacă ai o nemulțumire reală, discut-o cu partenerul în absența copiilor. În fața lor, poți spune că vei vorbi cu tatăl lor pentru a înțelege mai bine situația. Desigur, asta nu înseamnă să acoperi comportamente abuzive sau să susții reguli nedrepte. Siguranța copiilor, protejarea lor au prioritate. Însă dezacordurile obișnuite dintre părinți pot fi gestionate fără umilire sau discreditare reciprocă.

Atenție la competiție

Tu ești cea care ascultă nemulțumirile copiilor, îi consolează și îi ajută să își exprime emoțiile, în timp ce partenerul tău se ocupă mai des de limite și consecințe. O împărțire a rolurilor care poate crea o ierarhie afectivă în care tu devii părintele preferat, iar partenerul este asociat cu interdicțiile. Copiii au nevoie să simtă că ambii părinți sunt surse de siguranță, că sunt iubiți și apreciați de amândoi, iar în competiția de tipul cine este părintele preferat pierzătorii sunt copiii.