ELLE INTERVIU: Ana Bianca Popescu și scena, spațiul ei sigur

În conversația pe care am avut-o, am revizitat alături de ea parcursul ei artistic și am vorbit despre ce lipsește din teatrul românesc de azi.

Ana Bianca Popescu este actriță a Teatrului Mic din București și își tratează fiecare rol cu multă îndrăzneală, responsabilitate, rigurozitate și sensibilitate. Trăiește pentru emoțiile pe care i le oferă scena, terenul ei preferat de exprimare, dar în care a pășit cu sfială; și pentru cum se transformă pentru personajele ei. Crede într-o funcție socială a teatrului și în puterea lui de a dezbate realități care ne încorsetează. Înainte de deschiderea unei noi stagiuni și prinsă între repetițiile pentru un nou proiect, Bianca și-a făcut timp să discutăm despre cum i-a devenit teatrul a doua casă.

Bianca a fost și încă se consideră un om extrem de timid. Ar fi vrut să evite orice contact cu scena. Mama ei a observat că are inclinații artistice, ureche muzicală și că poate să cânte. Tot ea a auzit de un casting pentru ceea ce a devenit ulterior trupa Dolly. A convins-o pe Bianca să meargă la o audiție, pe care a și luat-o, făcută de cântăreața Nicola și compozitorul Mihai Alexandru, care au fost producătorii grupului muzical. În cadrul acelei formații s-a lansat și Sore Mihalache, cunoscută astăzi publicului larg pentru cariera din actorie și muzică.

„A fost foarte intens, o perioadă bogată cu repetiții, concerte, deplasări peste tot în țară, plus școală. Dacă scădeam la învățat, atunci se termina cu trupa și cu muzica și am vrut să le păstrez pe amândouă la un nivel cât mai înalt. Din acea perioadă, a rămas cu o disciplină puternică și cu un profesionalism învățat la o vârstă fragedă, pentru că a cântat în acest grup muzical până când a intrat la liceu. „Trebuia să ne facem treaba foarte bine, să cântăm live foarte bine. Aveam o coregrafă care se ocupa de noi și stăteam ore în studiouri și în săli de repetiții.”

Când a intrat la Colegiul Național Gheorghe Șincai, luase o pauză de la muzică. A considerat că e suficient și voia să vadă ce-i rezervă viitorul. Dar a văzut un casting, când se plimba pe culoarul liceului, pentru o trupă de teatru. I s-a părut interesantă ideea. „Am participat, am învățat o fabulă pe care am spus-o, cred eu, destul de mediocru, pentru că nu aveam experiență și oricum îmi era foarte frică de scenă.” A intrat în trupa pregătitoare pentru trupa mare a liceului și crede că a fost foarte bine. „Atunci mi-am dat seama ce înseamnă procesul în teatru, repetiția, faptul că am primit un text, că trebuia să-l învățăm și că noi aveam niște acțiuni în scenă care trebuiau să fie cât mai reale, organice.”

A realizat că, de fapt, îi place procesul de a lucra la un rol, implicit la un spectacol. Nu a stat prea mult pe gânduri, iar din clasa a IX-a și-a ales această meserie. A mers și a studiat Arta Actorului la UNATC. După ce a terminat cei trei ani de facultate, i s-au părut mult prea puțini pentru a fi aruncată pe scena mare, așa că a urmat și un master. „Aveam nevoie să fiu văzută, să capăt cât mai multă experiență, pentru ca, după, nu neapărat să-mi fie ușor, pentru că nu-ți e niciodată ușor după ce termini facultatea, dar să mi se deschidă anumite uși, să am acces la audiții, casting-uri.” După ce a terminat masterul, a avut parte de o întâlnire-ancoră, care a șlefuit-o, a construit-o și a creat-o, cu regizorul, dansatorul și coregraful Răzvan Mazilu, cel care i-a pavat drumul către această carieră și teatru. „M-a învățat să am încredere în mine ca artist, în primul rând, pentru că este extrem de important. Am lucrat spectacole minunate împreună, pe care am bucuria să le joc și în prezent. Este un om care m-a văzut și sunt recunoscătoare că mi-a deschis aceste uși în teatru.”

Atunci când lucrează la creionarea unui nou rol, începe cu lectura textului, iar apoi munca propriu-zis la personaj. „Din momentul în care iau contact cu rolul, automat corpul meu și mintea mea sunt acolo. Orice lucru care mi se întâmplă, îl văd și prin perspectiva rolului pe care trebuie să-l fac.” Apoi urmează un alt proces, care implică „lucru practic la scenă, repetiții zilnice, învățat text, venit acasă, studiat în continuare, citit foarte mult, pentru că în momentul în care lucrezi la un rol, ai nevoie să-i creezi un univers, un background, să te familiarizezi cu lumea din care provine personajul; asta înseamnă că poți să vezi filme, să citești, să te uiți la interviuri cu oameni care au intrat în contact cu personajul respectiv sau lucruri din zona personajului. Iar din disciplina ei mai fac parte încălzirea fizică și cea vocală, dar și odihna. Aplică acest ritual în orice rol pe care-l are, fie că e vorba de teatru clasic sau de musical. „Eu nu fac diferențierea. Implicarea este egală în ambele situații.”

De Iulia Alexandra Brăslașu
Fotografii: Raluca Mărgescu
Realizatoare și styling: Bojița ilici

Citește continuarea în ELLE OCTOMBRIE 2026!