ELLE FASHION: Înainte de Instagram – femeile din universul lui MAN RAY

Am descoperit fotografiile lui Man Ray în anii ’90 și mi-au rămas în minte de atunci: sunt genul acela de imagini pe care le vezi o dată și nu le mai uiți. Kiki de Montparnasse cu spatele transformat într-o vioară, ochii cu lacrimi de sticlă din Les Larmes, femeile acelea misterioase, elegante și ușor stranii, surprinse într-un mod care le făcea imposibil de uitat. Toamna trecută, la Milano, la retrospectiva Man Ray. Forme di luce de la Palazzo Reale, am revăzut multe dintre aceste imagini și mi-am dat seama că ceea ce mă fascina nu era doar fotograful. Erau și femeile din fotografii.

Cu cât afli mai multe despre ele, cu atât lumea lui Man Ray începe să arate surprinzător de contemporan. Kiki de Montparnasse, Nancy Cunard, Lee Miller, Elsa Schiaparelli, Meret Oppenheim, Nusch Éluard sau Adrienne Fidelin nu erau doar chipuri frumoase aflate întâmplător în fața aparatului. Erau artiste, scriitoare, editoare, modele, performere și creatoare care aveau propriile cariere, propriile cercuri și, mai ales, o identitate vizuală foarte puternică. Unele deveniseră recognoscibile printr-un accesoriu, altele printr-o anumită atitudine, prin felul în care se îmbrăcau sau prin propriile proiecte creative.

Privit acum, cercul din jurul lui Man Ray seamănă uneori cu o versiune analogă a scenei fashion de astăzi. Oamenii se fotografiau între ei, colaborau, își împrumutau idei, haine și obiecte, mergeau la aceleași petreceri și expoziții și transformau treptat viața socială într-un limbaj vizual. Nu existau followers, tag-uri sau feed-uri, dar exista deja ceva foarte apropiat de ceea ce numim astăzi influență: capacitatea de a construi o imagine atât de personală încât ceilalți să înceapă să o recunoască, să o urmărească și, uneori, să o imite. Iar Man Ray se afla chiar în mijlocul acestei lumi, cu un talent extraordinar de a transforma personalitățile acestor femei în imagini care aveau să le supraviețuiască.

Kiki de Montparnasse este probabil una dintre cele mai recognoscibile femei din fotografiile lui Man Ray, dar povestea ei depășește cu mult statutul de model. Născută Alice Prin, ajunge la Paris la doisprezece ani și devine, în anii ’20, una dintre figurile centrale ale Montparnasse-ului: apare pe scenele cabaretelor, joacă în filme, pictează și pozează pentru artiști precum Foujita, Chaïm Soutine, Moïse Kisling sau Man Ray. Relația cu acesta, între 1921 și 1929, produce unele dintre imaginile sale emblematice, de la Le Violon d’Ingres, realizată în 1924, la Noire et Blanche, dar Kiki apare și în filmele lui, inclusiv Le Retour à la raison și L’Étoile de mer. În 1927 își expune propriile picturi la Galerie Au Sacre du Printemps, iar în 1929 este proclamată „Regina Montparnasse-ului”. În aceeași perioadă devine o prezență importantă a vieții de noapte pariziene, ajungând să conducă Babel Chez Kiki, iar memoriile sale, Souvenirs, sunt publicate și traduse ulterior în engleză, cu o prefață de Ernest Hemingway. Imaginea ei a devenit legendară, dar Kiki nu a fost doar decorul unei epoci: a fost una dintre vocile ei.

Nancy Cunard își construise una dintre cele mai recognoscibile imagini ale epocii în jurul unui detaliu devenit aproape o semnătură: brațele încărcate de brățări masive din fildeș. Poetă, editoare, fondatoare de editură și activistă, provenea dintr-o familie britanică privilegiată, dar a ales rapid lumea avangardei pariziene și o viață departe de convențiile mediului în care crescuse. În 1928 a fondat în Normandia Hours Press, mutată apoi la Paris, o editură mică, dar influentă, care a publicat 24 de volume. Printre ele se numără Whoroscope, prima carte publicată a lui Samuel Beckett, dar și texte de Laura Riding, Ezra Pound sau Louis Aragon. Pentru coperți și ilustrații, Cunard a colaborat inclusiv cu Man Ray și Yves Tanguy, iar relația cu Man Ray a continuat firesc și în fotografie. Portretele realizate de el au contribuit la conturarea imaginii ei publice, surprinzând brățările care deveniseră parte din identitatea sa vizuală. Mai târziu, preocuparea pentru inegalitatea rasială a dus la ampla Negro Anthology din 1934, iar Cunard a fost și corespondentă pentru Associated Negro Press timp de două decenii. La ea, stilul, activitatea editorială și convingerile personale formau aceeași identitate radicală și imposibil de confundat.

Lee Miller schimbă complet identitatea de „muză”. După o carieră de model la New York, unde apăruse inclusiv pe coperta Vogue, ajunge la Paris în 1929 hotărâtă să fotografieze, nu doar să fie fotografiată. Relația profesională cu Man Ray evoluează rapid dincolo de formula convențională maestru – ucenic: în mai puțin de un an, Miller își afirmă autonomia, iar colaborarea dintre cei doi devine una bazată tot mai mult pe schimb de idei și experiment. În iulie 1930 își conducea deja propriul studio parizian, iar în același an apărea în filmul lui Jean Cocteau, Le Sang d’un poète, și începea să publice fotografie în Vogue. Împreună cu Man Ray a explorat efectul Sabatier, integrând solarizarea într-un limbaj vizual care avea să devină emblematic pentru amândoi. În timpul războiului, Miller a devenit corespondentă acreditată pentru Vogue. A documentat spitalele de campanie din Normandia, luptele de la Saint-Malo și eliberarea Parisului, iar în 1945 a fotografiat lagărele Buchenwald și Dachau. Parcursul ei rămâne fascinant tocmai prin această inversare de perspectivă: de la femeia privită la femeia care decide ce merită privit.

Citește continuarea în ELLE NOIEMBRIE 2026!