Părinții tăi sunt intruzivi, iar asta are efecte negative în relația ta de cuplu? Credințe despre familie care te împiedică să le pui limite

În multe relații de cuplu, problema nu este doar comportamentul părinților, ci și ce (nu) face fiecare partener în dinamica respectivă.

Observi că intervențiile părinților tăi creează tensiuni, conflicte explozive sau distanță emoțională între tine și partener, dar chiar și așa îți este extrem de greu să spui gata, până aici. Ce se petrece? În spatele acestei dificultăți stau convingeri adânc înrădăcinate despre familie, loialitate și obligație, ce trebuie și ce nu trebuie să facă o fiică.

Dacă îi contrazic, le spun nu, atunci sunt un copil nerecunoscător

Și iată cum uiți că nu mai ești de foarte multă vreme un copil, ci ești un adult, care poate că acum are la rândul său copii. Dar și din rol de adult simpla idee de a spune nu sunt de acord cu voi activează un disconfort imens și sentimente intense de vinovăție. Asta mai ales dacă în familia ta de origine a te conforma, a te supune a fost asociat cu iubirea, iar diferențele de opinie au fost privite ca acte de rebeliune sau lipsă de respect. În același timp, capitularea a fost mecanismul de a face față care te-a ajutat în relație cu părinții rigizi, dominatori, cu care raportul de putere era evident inegal. Nu ai fost învățată că ai o voce, că ai spațiul tău, că a spune nu este pur și simplu un drept. Iar când și când acest scenariu este recreat.

Partenerul trebuie să se înțeleagă perfect cu părinții mei

Este firesc să îți dorești relații armonioase între partenerul de viață și familia din care provii. Cu toate astea, e necesar să te uiți la nuanțe sau la delimitări. Armonia nu înseamnă apropiere totală ori fuziune, respectul nu implică neapărat o afecțiune profundă, ca și cum ar fi părinții lui. În plus, când ai așteptarea ca partenerul să accepte orice comportament din partea părinților tăi, totul pentru a menține pacea, îi invalidezi experiențele și nemulțumirile legitime. Practic îi ceri implicit să fie la fel de compliant așa cum ai fost și tu în relație cu ei.

Într-o familie nu trebuie să existe secrete

Da, poate că ai crescut cu ideea că părinții trebuie să știe tot ceea ce se întâmplă în viața ta. Oare mama îți spunea că ea trebuie să fie cea mai bună prietenă a ta, deci să i te confesezi complet? Dar după formarea unui cuplu această credință intră în coliziune cu ideea de intimitate. Căci vorbim despre o împărtășire excesivă a detaliilor despre conflicte, probleme intime, dificultăți financiare sau aspecte personale ale partenerului. Omiți că fiecare cuplu are nevoie de spațiul său privat, în care încrederea și intimitatea să poată fi construite și protejate. Dormiți în pat doi, nu patru ori șase, dacă ar fi să punem la socoteală și părinții partenerului…

Trebuie să le mulțumesc pentru tot ce au făcut pentru mine

Sigur, doar că recunoștința și supunerea nu sunt același lucru. Poți aprecia eforturile și sprijinul primite de la părinți, asta fără să le oferi control asupra vieții tale de adult. Atunci când sentimentul datoriei devine atât de puternic încât îți sacrifici propriile nevoi, relația de cuplu ajunge să plătească prețul.

Părinții mei îmi vor binele mereu

Chiar și așa, intențiile bune nu garantează comportamente sănătoase. Părintele poate interveni excesiv în relația ta, îți poate critica partenerul, poate încerca să vă influențeze deciziile importante sau să îți inducă vinovăție, convins fiind că așa te protejează. Când te concentrezi exclusiv pe intenție și ignori impactul, riști să minimizezi efectele generate.

Dacă le spun nu, atunci îi rănesc

O credință irațională pe care oare în relație cu cine ai învățat-o și când? În copilărie, tot în relație cu ei, dar prin felul în care părinții îți spuneau foarte des nu, iar asta pe tine te durea? Aveai nevoie să fii văzută, auzită, înțeleasă, acceptată, iar acum în loc să faci asta cu tine o proiectezi în exterior, pe ei? Vrei atât de mult ca părinții să fie bine, căci în copilărie dacă ei erau bine, atunci asta însemna că și tu ești bine? Până la urmă supraviețuirea ta depindea de ei, dar asta nu mai este valabil acum. Disconfortul pe care părinții îl pot simți atunci când apar limite noi nu este neapărat un semn că faci ceva greșit. Ci doar reacția firească la schimbarea unei dinamici nesănătoase cu care s-au obișnuit.