ELLE INTERVIU: Cum pune în scenă Eliza Yokina lumile lui Ștefan Câlția

Pe 19 iunie s-a deschis la Sibiu, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru, cea mai amplă expoziție dedicată muncii lui Ștefan Câlția de până acum, Transilvania | Extravaganza. Curatoriată de Liviana Dan, expoziția redă temele și etapele principale ale practicii artistului, în spațiile fostei școli pedagogice a Mănăstirii Ursulinelor, într-un parcurs gândit de arhitecta Eliza Yokina. Am vorbit cu ea despre cum a gândit, a simțit și a pus în legătură universul artistic complex cu clădirea istorică.

Numele Elizei Yokina este unul dintre cele mai proeminente și cunoscute în arhitectura românească de azi. Asta deși vine din Bulgaria, însă a studiat și și-a de mulți ani construit practica aici. Își dorise inițial să studieze arte, însă a ajuns la arhitectură și nu s-a uitat înapoi. Domeniul, spune acum, e atât de complex încât i-a menținut vii entuziasmul și dorința de a învăța, așa încât simte că e mereu într-un proces de evoluție, la distanță de orice pericol de blazare.

Când stăm de vorbă, e la Sibiu, unde face un curs despre eficientizarea clădirilor vechi; una dintre preocupările sale, dar nu singura. Îmi vorbește pasionată despre patrimoniu, despre identitatea clădirilor, despre mentalități, teorii și idei și despre cum, dincolo de proiectele sale de interioare sau clădiri (multe premiate), alături de echipa Cumulus, mai are altele, mai degrabă culturale sau educative.

Cum e Adăpost, care examinează anexele gospodărești ce defineau identitatea peisajelor românești, dar care acum, că nu mai producem hrană la fel ca în vechime, încep să se deterioreze și să dispară. Sau De-a arhitectura, un proiect de învățare inițiat cu peste un deceniu în urmă alături de mai multe colege, care își propune să-i facă pe elevi să înțeleagă mai bine arhitectura, și care a ajuns între timp materie opțională în școli. Sau o carte pentru copii, concepută cu gândul la fiica ei, care la vremea aceea urma să se nască și căreia voia să-i transmită pasiunea și înțelegerea sa asupra lumii, prin arhitectură. Sau încă o carte, tot pentru copii, la care lucrează acum și care evocă modul în care cei mici adaugă un strop de magie în explorările spațiilor și le privesc cu o uimire de care uităm, ca adulți.

E un mod de a privi pe care încearcă și Eliza Yokina să nu-l piardă și care, îmi spune, chiar s-a ascuțit, în cazul ei, devenind un fel de a fi, pe măsură ce a ajuns să privească intervențiile arhitecturii, ale omului, în spațiu, în lumea în care trăim, cu limitările și cu avantajele lor. Și să pună în legătură rezultatele profesiei sale cu natura și cu un univers mai mare, mai complex, total. Înțelegerea aceasta, spune, a locului și rolului pe care-l ai ca profesionist te face un arhitect care încearcă să creeze armonie și să se gândească constant la sustenabilitate.

Recent, Eliza s-a întors către practicarea artei, ca o modalitate de a se exprima creativ și altfel decât prin intermediul unor proiecte până la a căror finalizare pot trece ani întregi; dar și prin realizarea designului unei expoziții extinse, care reunește principalele teme ale operei pictorului Ștefan Câlția: natura, lumea rurală, teatrul și dimensiunea spirituală – teme care se intersectează în multiple puncte cu propriile sale preocupări.

ELLE: Ce te-a determinat să-ți dorești să contribui la această expoziție? A contat și preocuparea ta pentru artă, sau e ceva mai mult ce ai în comun cu preocupările lui Ștefan Câlția?
Eliza Yokina: Mie îmi place să am legătură cu arta din orice punct de vedere. Fie că sunt eu implicată ca artist, fie că ajut un alt artist, fie că fac design de expoziție. Nu este primul pe care l-am făcut. Evident, mi-a plăcut propunerea de a face designul acum, pentru că eu apreciez că există acest univers paralel al lui Ștefan Câlția, care se petrece într-o strânsă legătură cu divinitatea și cu natura, care pentru mine sunt același lucru. Și acolo simt că e o tensiune care mă preocupă. Evident că e o bucurie să colaborez cu curatoarea Liviana Dan (critic și istoric de artă, fondatoarea Departamentului de Artă Contemporană al Muzeului Brukenthal, co-fondatoare Kunsthalle Bega din Timișoara, fostă director general ad interim al Muzeului Național de Artă Contemporană, n.red.), m-a bucurat să văd un alt fel de abordare și de înțelegere a lucrurilor. M-a inspirat întregul univers din picturi și am căutat să facem o expoziție care practic plutește într-o clădire veche, care pare că e dintr-un alt univers. Cumva designul a fost redus la minim, astfel încât devine doar intermediator între un spațiu foarte puternic, al clădirii Ursulinelor, și lumea din arta lui Ștefan Câlția, extrem de puternică. Ideea nu a fost să aducem în prezent amenajarea, am încercat ca ea să fie cel mai puțin vizibilă dintre aceste lumi care există deja acolo.

ELLE: Vorbește-mi, te rog, despre spațiul istoric, Ansamblul Ursulinelor, adică mănăstirea și fosta școală, care există de la 1474 și au tot suferit extinderi și transformări.
E.Y.: Da, inițial a fost mănăstirea și după aceea s-a dezvoltat cu spații de învățare. Până acum 10 ani chiar a funcționat ca școală, iar acum funcționează ca un fel de centru de artă, în felul acesta am putut organiza o expoziție în anumite spații ale școlii. Evident, noi am ales spațiile și le-am alocat un traseu, am făcut niște scenarii de vizionare, dintre care am ales unul. Îmi place foarte mult ce am ales, pentru că folosește și spațiile vechi ale mănăstirii, care sunt foarte frumos boltite, dar și curțile, și spațiile noi, precum sala de sport, care a fost construită ulterior, și anumite laboratoare. Și în felul ăsta cred că este îmbogățit traseul pentru vizitatori, pentru că iei contact și cu clădirea. La intrarea în expoziție este o primă sală, de introducere, care se referă la plante și vegetație. După, urmează traversarea curții, cu vegetație spontană, chiar și flori, pe o podină de lemn pe care am creat-o, o traversare către lumea lui Ștefan: în momentul în care treci dincolo te imersezi într-o altă lume. Și îmi pare că a adus o notă poetică întregului traseu. A existat posibilitatea pentru că am avut acest spațiu, altfel nu puteam să creăm această legătură.

ELLE: Cum te-ai raportat la spațiu la prima vedere? Era decis că expoziția va fi acolo?
E.Y.: Am fost să vedem, în primul rând, și să validăm spațiul; au fost mai multe vizite, și cred că toată lumea era ușor speriată. Ne-am dat seama imediat de efortul care trebuie făcut ca să devină un spațiu prietenos, adaptat unei expoziții, pentru că pictura necesită un pic de spațiu să lucreze. Și trebuie să recunosc că au fost și anumite ezitări, dar având în vedere ce alte spații aveam la dispoziție, toată lumea și-a asumat clar că acest spațiu merita tot efortul ca să-l aducem la un nivel la care să poată fi organizată expoziția.

ELLE: Într-un material video de acum doi ani pe care l-am văzut, unele spații erau excavate. S-au schimbat mult lucrurile de atunci? Părea într-o stare precară, chiar periculoasă.
E.Y.: Foarte multe podele au fost scoase, nu știu din ce motive. Tencuielile au fost date jos până la cărămidă, cred că și din pricina umezelii, ca să ajute la uscarea zidurilor – foarte mult din sistemul pluvial nu e funcțional, deci toată apa se infiltrează în clădire. Au existat părți ale acoperișului care au fost refăcute de către Ambulanța pentru Monumente; pe lângă foarte multe lucrări de salubrizare, reparațiile la geamuri, la uși, curățenie. Și în afară de asta am construit podele unde nu au existat, am adaptat spațiul astfel încât să poată să fie potrivit pentru vizitatori, ca ei să aibă un parcurs în siguranță; a fost refăcută și partea electrică, de iluminare.