ELLE HEALTH: Prof. Univ. Dr. Luiza Spiru – Longevitatea nu este un produs

Anti-Aging Festival 2026, primul festival din România dedicat longevității, a reunit anul acesta în București zeci de experți locali și internaționali în longevitate, nutriție și sport. Printre invitați s-a numărat și Prof. Univ. Dr. Luiza Spiru, medicul care a contribuit la introducerea și recunoașterea academică a specialității de Geriatrie și Gerontologie în România.

Cu mult înainte ca termenul „longevitate” să devină omniprezent în social media și industria de wellness, Prof. Univ. Dr. Luiza Spiru își dedica deja cariera studiului îmbătrânirii și sănătății creierului. Profesoară la UMF „Carol Davila”, medic primar geriatrie și gerontologie, președinta Fundației Ana Aslan Internațional și unul dintre oamenii care au contribuit la dezvoltarea și recunoașterea geriatriei ca specialitate în România, aceasta este astăzi una dintre cele mai importante voci autohtone în medicina longevității.

Am întâlnit-o în cadrul Anti-Aging Festival 2026, eveniment care a adus în luna mai la Palatul Bragadiru din capitală peste 40 de experți în sănătate, longevitate și wellbeing. Cu o carieră de peste două decenii dedicată prevenirii bolilor asociate îmbătrânirii și sănătății cerebrale, dr. Luiza Spiru continuă să susțină ideea că scopul medicinei longevității nu este să ne păstreze tineri cu orice preț, ci să ne ajute să trăim mai bine.

Am stat de vorbă cu ea despre transformarea longevității într-un business, despre efectele stresului și ale lipsei de somn asupra creierului, dar și despre obiceiurile simple care pot face o diferență reală pentru sănătatea noastră pe termen lung.

ELLE: Ce v-a făcut să alegeți geriatria și gerontologia?
Dr. Luiza Spiru: Sincer? Bunicile mele. Bunica paternă, pe care am cunoscut-o bine, și bunica maternă, pe care am văzut-o o singură dată. A plecat devreme, după un șoc emoțional major. Amândouă erau femei cu o minte vie și cu o demnitate aparte.
Pe bunica paternă am văzut-o, cu timpul, devenind invizibilă pentru ceilalți. Atunci am înțeles, mai mult instinctiv decât conștient, că bătrânețea nu este o boală, ci o etapă a vieții pe care medicina o lăsase prea mult în umbră.
Am știut că vreau să fac geriatrie încă de copil: nu acceptam să pierd oameni dragi pentru că îmbătrânesc. Mai târziu, formarea mea – inițial la UMF „Carol Davila”, apoi ca grant holder la Karolinska Institutet Stockholm (1997-1999) în Gerontologie și Geriatrie, și ulterior în tradiția francofonă a Gerontopsihiatriei, la Toulouse – mi-a dat instrumentele riguroase pentru a transforma această intuiție într-o vocație clinică și academică.
Mi se părea, și mi se pare în continuare, singura specialitate care îmbrățișează omul ca pe un întreg – corpul, creierul, istoria naturală de viață, sufletul. Nu poți îngriji un om de 80 de ani uitându-te doar la analize. Trebuie să-i înțelegi povestea, parcursul întreg cu impactul lui asupra sănătății – marcajele epigenetice, cum le numim noi. Trebuie să-i vezi viața. Iar aceasta este, până astăzi, cea mai frumoasă responsabilitate a profesiei mele.

ELLE: Ați contribuit la introducerea oficială a specializării de Geriatrie-Gerontologie în România. Cum arăta acest domeniu atunci și cât de mult s-a schimbat între timp?
L.S.: Atunci, prin anii ’90 și începutul anilor 2000, geriatria în România era aproape o utopie instituțională. Existau pasionați izolați, dar nu exista o specializare recunoscută, nu existau curricule, nu existau standarde de îngrijire pentru vârstnic. Bătrânul ajungea, în cel mai bun caz, la internist sau la psihiatru, dar niciodată la cineva care să-i privească îmbătrânirea ca pe un proces în sine.
Munca mea concretă a început prin contractul Tempus Phare ROMGER – programul european prin care am construit, alături de colegii din echipă, recunoașterea academică a specialității de Gerontologie și Geriatrie în România. Am creat atunci syllabusul și curricula națională, fundamentele pe care s-a putut clădi, în anii care au urmat, întregul edificiu instituțional. A fost o muncă tăcută, de pionierat, fără care nimic din ce vedem astăzi nu ar fi fost posibil.
Astăzi avem specializare medicală recunoscută, avem rezidențiat, avem Centrul de Excelență pentru Boli de Memorie, Sănătate Mintală și Medicina Longevității, avem Fundația Ana Aslan Internațional care formează generații întregi, și, de curând, am inaugurat – împreună cu Universitatea Ovidius și GCLS Geneva – primul program doctoral din lume în Medicina Longevității. S-a schimbat enorm. Dar, onest vorbind, mai avem mult de lucrat. Recunoașterea oficială este doar primul pas. Accesul real al vârstnicului român la o îngrijire demnă este încă, în multe locuri, o promisiune neîmplinită.

ELLE: Astăzi, aproape orice, de la skincare la suplimente și sport, este vândut sub ideea de longevitate. Cum priviți această transformare a longevității, pe de o parte într-o obsesie, iar pe de altă parte într-un business?
L.S.: Cu o ambivalență sinceră. Pe de o parte, mă bucur enorm că longevitatea a devenit un subiect public – pentru că, în sfârșit, oamenii își pun întrebarea „cum vreau să fiu la 70 de ani?” la 35, nu la 65, când e prea târziu pentru multe lucruri. Aceasta este o victorie culturală reală.
Pe de altă parte, ca medic, mă întristează când văd cuvântul „longevitate” lipit pe orice cremă, băutură sau supliment de mall. Longevitatea nu este un produs. Este o disciplină medicală bazată pe evidență. Există o diferență uriașă între o cremă cu retinol și un protocol personalizat de prevenție neurocognitivă. Industria a luat un cuvânt frumos și l-a transformat, prea des, în ambalaj de marketing. Datoria noastră, ca medici, este să rămânem busola, să spunem clar ce funcționează, ce nu, și ce este pur și simplu o promisiune frumoasă.

ELLE: Simțiți că industria longevității riscă să contribuie la transformarea îmbătrânirii într-un nou „defect” care trebuie corectat permanent?
L.S.: Da, și mă tem că deja se întâmplă. Există un discurs subteran în industrie care sugerează că îmbătrânirea ar fi un fel de eroare biologică pe care, dacă ai destui bani și destulă disciplină, o poți „repara”. Această narațiune nu este doar inexactă științific – este profund dăunătoare emoțional.
A îmbătrâni nu este un defect. Este însăși condiția umană. Ceea ce ne propunem noi, în medicina longevității, este să prelungim sănătatea – healthspan, nu doar lifespan – și să prevenim bolile cronice care fură calitatea vieții. Dar a transforma fiecare rid, fiecare fir alb de păr, fiecare oboseală într-un simptom de „corectat este o formă subtilă de violență culturală împotriva propriului corp. Eu le spun pacienților mei: scopul nu este să rămâi tânăr, ci să rămâi viu: cu mintea, cu inima, cu dorințele, cu curiozitatea intactă și cu independența fizică păstrată.

ELLE: În social media vedem din ce în ce mai mulți oameni de 20 și ceva de ani care își construiesc rutine elaborate anti-aging. Vi se pare prevenție sau începutul unei relații nesănătoase cu propriul corp? Ce pierdem în această goană după optimizare?
L.S.: Aici există o nuanță importantă. Pe de o parte, da, prevenția începe devreme – și este adevărat că deciziile pe care le iei la 25 de ani îți modelează creierul și sistemul cardiovascular la 65. Acesta este un adevăr științific solid. Pe de altă parte, când văd un tânăr de 23 de ani care ia 14 suplimente, măsoară obsesiv glicemia fără indicație medicală și își planifică viața în jurul biomarkerilor, recunosc semnele unei anxietăți de fond sau ale unor tulburări afectiv-emoționale, ale unei lipse de integrare și adaptabilitate socială. Nu ale unei sănătăți mintale și fizice autentice.
Pierdem, în această goană, exact lucrul pe care îl căutăm: prezența. A trăi sănătos înseamnă și a trăi – a iubi, a greși, a mânca o prăjitură de ziua mamei, a sta până târziu cu prietenii. Optimizarea fără bucurie este o formă elegantă de autodistrugere. Prefer un pacient care doarme bine, se mișcă zilnic și râde des, decât unul cu zece aplicații de tracking și nici o relație vie.