7 DEATHS OF MARIA CALLAS de Marina Abramović, premieră mondială

Pentru toți ar fi fost ideal să fim în sală. Marina Abramović este Everestul artei performative, nu numai un pioner, cum i se spune, sau „bunică”, cum se autodefinește. Norocul nostru, în condițiile date, este că totul poate fi văzut acum pe online, ca pe Netflix. Despre unica Marina Abramović și geniala sa realizare, o operă-performance, într-o cronică a spectacolului transmis online.

7 DEATHS OF MARIA CALLAS de Marina Abramović, premieră mondială

„I put my body in front of [an] audience, I understood: this is my media.”

Marina Abramović s-a născut în 1946 (74 de ani) în Belgrad, serbia. A trăit nu numai cu restricțiile unui regim comunism, dar și cu trauma unei existențe cazone până la vârsta de 29 de ani. A fost evident, din start, ce avea să fie și să facă. O vizionară, o rebelă, un deschizător de drumuri, un nonconformist din zori și până-n noapte. Pentru ea pereții unui atelier sunt mai răi ca cei ai unei închisori, a știut că limita e cerul, iar sursele de inspirație și energie sunt natura, oamenii, viața, dragostea. La acea vreme, Abramović sună, în partea ei de lume, deșteptarea pentru ceea ce numim artă vizualo-dramatică (performativă), într-un fel care a transformat-o într-un instant icon. Invitată la Amsterdam, în 1976, ea nu se mai întoarce în țară. Intrase în contact cu, probabil, cea mai efervescentă perioadă a artei moderne, care explodase de-a dreptul, urmând să aibă un cuvânt greu de spus. Ideologic, începuseră marile mișcări feministe, lupta împotriva stereotipurilor de gen, orientare sexuală etc. Corpul devine o formă de exprimare, un loc în sine (pictat, lovit…). Dar și spațiul geografic, ca expunere și suport, intră în arsenalul formelor de exprimare.

Începuse să fie înglobată creativitatea asiatică, în special cea japoneză. Artele performative (arta în mișcare), instalațiile, dansul contemporan, regietheater, suprarealism, expresionism, abstracționism, experimentalism, etc, capătă avânt. Totul are un caracter integrativ. Printre artiștii care au făcut această perioadă cu adevărat unică, se numără: Tristan Tzara, John Cage, Martha Graham, Pina Bausch, Peter Sellers, Patrice Chéreau, Laurie Anderson, Yoko Ono, Barbara Kruger, Marcel Duschamp, Lucian Freud, Yayoi Kusama și lista continuă. Atunci s-au deschis toate ușile, s-au spart canoanele, s-a produs acea mutație de care avea nevoie nu numai forma artistică, dar și felul de a vedea actul artistic.

Marina Abramović este un artist implicat. Nu numai arta sa contează, ci, și deschiderea de drumuri pentru ceilalți.

Iată, câteva din edictele promulgate de-a lungul timpului de Marina Abramović, Manifestul Marinei:

• „arta trebuie să fie frumoasă, artistul trebuie să fie frumos” (film, 1975, ea se piaptănă obsesiv)
• „un artist nu trebuie să se transforme într-un idol” (de câte ori este acceptat de audiență, trebuie să schimbe audiența)
• „cred că publicul te poate ucide. Fiecare om este un ucigaş profesionist” („Rhythm 0”, 1974, un performance în care publicului i se lăsaseră la îndemână diverse obiecte, unele inofensive, altele adevărate arme. Fiecare participant folosea un obiect în contact cu corpul Marinei. După șase ore era complet însângerată, iar în momentul în care s-a ridicat, toți au fugit de frica consecințelor proprii cruzimi).
• „Fiecare artist îşi creează propriile simboluri. Simbolurile alcătuiesc limbajul artistului. Limbajul trebuie tradus. Uneori, e dificil de găsit cheia”. Marina are teoria că „mintea ne manipulează, singurul care spune adevărul este trupul”.
• „un artist trebuie să aibă un punct de vedere erotic asupra lumii” („Death Self”)
• „un artist trebuie să fie erotic” (performance „Imponderabilia”, un bărbat și o femeie, complet goi, stau la circa 20 de cm unul față de celălalt iar publicul trebuie să treacă printre ei, confruntându-se direct cu nuditatea acestora).
• „artistul este un univers”, din „The Artist Is Present”, MoMa 2010. Timp de trei luni, opt ore pe zi, peste 1000 de vizitatori (unii dintre ei au dormit pe scările muzeului pentru a nu pierde rândul) au stat față în față cu o Marina nemișcată care îi privea în ochi. Toate reacțiile posibile au fost înregistrate, de la zâmbete, la plânsete în hohote. Human touch.
• „un artist ar trebui să evite să se îndrăgostească de alt artist” (Ulay, partenerul său) Despărțirea, la fel ca și dragostea, este o călătorie, un performance în sine. Și-au marcat despărțirea și vindecarea, plecând din cele două capete ale Marelui Zid Chinezesc, parcurgându-l în tăcere, pe jos, zile întregi.
• „un artist trebuie să sufere” Manifest

Colaborările sale sunt numeroase și neașteptate. Printre cele cunoscute nume se numără Lady Gaga (cumva, un model pentru ea), James Franco, Jeff Koons, Jay-Z. Dar a avut colaborări și cu Microsoft.

Plină de simțul umorului, nezgârcindu-se cu autoironia, Abramović se descrie ca fiind 3 Marine într-una singură: războinica, spirituala și nehotărâta. Are și un fizic cu totul special, poate predestinat, ochi mari, negri, mustind de blândețe și plini de expresivitate, față luminoasă, iradiantă, păr strălucitor, forme rubensiene, nu înaltă, dar impunătoare. Prin tot ce a făcut, și încă face, a lăsat moștenire un alt mod de a face și experimenta arta, arătându-ne că dimensiunile cu care eram obișnuiți sunt prea mici, axele prea puține, punctele de sprijin insuficiente.

„Vissi d’Arte, vissi d’Amore”

Era deja cunoscut în lumea artistică că, Marina Abramović își dorește un proiect despre Maria Callas, de peste 30 de ani. A scris și o carte. Oarecum, există și o asemănare fizică, dar mai ales artistică. Pentru ambele, provocarea și trăirea emoției nu au limite. Se știe, Maria Callas, numită și „La Divina”, a trăit pentru artă și iubire. Când Marina avea 14 ani, se întâmplă că se difuzează la radio aria „Vissi d’Arte” din „Tosca” de Giacomo Puccini, interpretată de nimeni alta, decât de Callas.

Momentul a fost aproape un electroșoc, un trăsnet. Nu înțelegea ce spune, dar divinitatea muzicii, vocea eterică și acea interpretare plină de tragism au marcat-o definitiv pe copila de-atunci. Callas, cu siguranță, dacă n-ar fi fost prima donna assoluta pe care o știm, și a cărei voce încântă de generații, ar fi fost o mare tragediană. Contemporanii susțin că implicarea sa în pielea personajelor era atât de mare, încât, la fiecare moarte pe scenă, odată cu personajul, murea și ceva din ea. Nu știu dacă e și o explicație pentru dispariția sa prematură (53 de ani) și în singurătate, dar nu acea singurătate cum o știm noi, pentru că, a fost înconjurată de toate eroinele pe care le-a întruchipat, eroine care au murit din cauza și pentru iubirile lor. Totul este despre dragoste.

Directorul operei bavareze Nikolaus Bachler i-a propus să realizeze acest proiect la Opera din Munchen. Ar fi trebuit să se întâmple în aprilie, dar carantina a decalat premiera în septembrie. Conceptul este cu totul special. La prima vedere, sau pentru cei care au citit superficial despre proiect, s-ar putea crede că Marina o interpretează pe Callas iar șapte soprane cântă ariile eroinelor din șapte opere. Iar proiectul se situează undeva între operă-teatru-performative art – instalație video, când, în fapt, este o creație în sine.

Ariile sunt inserate în coloana sonoră cu muzică originală compusă de Marko Nikodijević, exact ca într-un film. Dramaturgia o semnează alături de Petter Skavlan și Benedikt Stampfli. Regia filmelor este asigurată de Nabil Elderkin. Partenerul din filme este imensul actor Willem Dafoe, n-ar fi existat o alegere mai bună. Iar cele șapte soprane sunt, pe rând, Violetta Valéry: Hera Hyesang Park; Floria Tosca: Selene Zanetti; Desdemona: Leah Hawkins; Cio-Cio-San: Kiandra Howarth; Carmen: Nadezhda Karyazina; Lucia Ashton: Adela Zaharia; Norma: Lauren Fagan. Nu este ceva obișnuit, creațiile Marinei Abramović s-au hrănit din controverse, ce este sigură, este experiența unică.

Precizez din start că, Maria Callas nu a fost niciodată Desdemona pe vreo scenă.

Costumele sunt realizate de Riccardo Tisci for Burberry, nu numai un vechi prieten, dar și un excelent designer când vine vorba de costume de scenă.

Muzica lui Nikodijević, deși compusă după canoanele contemporane, este foarte melodioasă, misterioasă, plină de lirism, preluând în osatură temele muzicale ale ariilor, motiv pentru care intrarea acestora, deși compuse cu peste o sută de ani în urmă, este firească, parcă acolo trebuiau să fie. Este o reușită senzațională, ținând cont că, de obicei, se preferă „modernizarea” (remix) lucrărilor clasice.

Willem Defoe este Însoțitorul, Ucigașul, Supraveghetorul în călătoria dinspre moarte spre imortalitate a personajelor. Pentru că eroinele noastre mor, dar lasă moștenire IUBIREA ca singură formă de existență perpetuă.

Prima eroină, Violetta Valery („La Traviata” de G. Verdi), este o singuratică a cărei viață pâlpâie ca flacăra unei lumânări. Flacăra se stinge, dar rămân amintirile fericite și dragostea pentru Alfredo.
Urmează Floria Tosca („Tosca” de G. Puccini). Ea care a trăit pentru artă și iubire și s-a sacrificat pentru acestea. O imagine cutremurătoare de free falling se derulează pe ecran.

Desdemona („Otello” de G. Verdi) își simte, își intuiește soarta iar când sorocul vine, își pune singură capăt zilelor cu șarpele constrictor. „Prega per chi adorando a te si prostra, Prega nel peccator, per l’innocente, E pel debole oppresso e pel possente, Misero anch’esso, tua pietà dimostra.” Din aria „Ave Maria”, actul 4.

Madama Butterfly („Madama Butterfly” de G. Puccini) este, în viziunea artistei, „efectul butterfly”, dar cel din mitologie, în care fluturele este un suflet uman, nu cel din știință. Scena este mutată într-un univers cosmic sau distopic, în care supraviețuim cu costume speciale, iar moartea vine din lipsa oxigenului. Lipsă provocată de iubiri furate și iubiri neîmplinite.

Carmen („Carmen” de G. Bizet) este întruchiparea spiritului rebel, a iubirii neîngrădite. Eroina nu putea fi prezentată decât în trupul unui toreador. Dar nu întotdeauna soarta acestora este fericită. Dacă nu pot ei răpune taurul, vor fi ei cei răpuși.

Lucia Ashton, aria „Il dolce suono”, act. 3, „Lucia di Lammermoor” de G. Donizetti este magistral interpretată de soprana noastră Adela Zaharia, este prinsă între iubire, realitate, ură, destin, pe care nu le mai înțelege și alege eliberarea definitivă, moartea.

Înalta preoteasă Norma știe ce e iubirea, dar știe ce este și sacrificiul. Ea alege purificarea flăcărilor.

Ultimul tablou nu putea avea ca subiect decât „întâlnirea” dintre Callas și Abramović, chiar în apartamentul Divei. Chiar a murit? Eu, tu, toți cei care, zi de zi, o ascultă, noi o iubim, deci n-a murit.

Timp de încă 28 de zile puteți urmări această superbă creație-tribut aici: https://operlive.de/

Citește și:
7 dintre cele mai celebre cupluri de artiști din istorie

Text: Dana Cristescu
Foto: PR

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din lifestyle