Marina Sturdza, un destin nobil

Se trage dintr-o familie de domnitori, a trait in exil citeva decenii, are in spate o cariera de exceptie in jurnalism, moda, relatii internationale si o activitate caritabila la fel de impresionanta. Doamnelor, Marina Sturdza...
Interviu realizat de: Mihaela Frank
Stilist: Domnica Margescu.
Fotografii: Sebastian Enache.
 

Marina Sturdza, un destin nobil

Numele Sturdza este legat de veacuri de istoria tarii. Tot numele Sturdza a obligat-o pe interlocutoarea mea la zeci de ani de exil, alaturi de o mare parte a familiei.
De fapt, in cazul Marinei Sturdza e vorba de trei nume de rezonanta: Sturdza din partea tatalui, Sutu din partea mamei si Bragadiru din partea tatalui vitreg. Ea consi­dera aceasta adunare de familii ilustre „un accident de viata”…

ELLE: Ati fost nevoita sa plecati din România la o virsta foarte frageda. Aveti amintiri legate de copi­laria dumneavoastra aici?

Marina Sturdza: Da si nu… Am trait in România pina la vreo trei ani si jumatate si amintirile mele sint foarte co­lorate. tin minte mai curind copiii mici, de virsta mea. In schimb, cu toate ca am fost refugiati si am trait in foarte multe tari, am avut multi prieteni români si, desi am fost crescuta intr-un mod foarte „poliglot”, am vorbit ro­mâneste oriunde am locuit. De altfel, datorita numelui meu, mi se parea ca am o oarecare obligatie sa vorbesc limba româna.

ELLE: Cum ati plecat din tara? Ati plecat impreuna cu familia sau o parte a ramas aici?

M.S.: A fost o plecare foarte complicata, fiindca dupa venirea comunistilor toata lumea a fost arestata – deci si tatal meu, si tatal meu vitreg au ajuns in inchi­soare. Alti membri ai familiei au fost in domiciliu fortat, in diverse locuri. Tatal meu vitreg salvase viata a multi evrei si, cind a iesit din inchisoare, underground-ul evreiesc s-a mobilizat si le-a creat lui si mamei mele o identitate fal­sa, pentru a putea fugi din tara. Eu aveam trei ani si jumatate si eram, evident, des­tul de incomoda – un copil de trei ani era o problema in acest context. Amba­sadorul Elvetiei, care era un apropiat al familiei mele, un om minunat care mai traieste si acum la Bruxelles, i-a condus pe mama si pe tatal meu vi­treg la granita, unde au devenit David si Annie Bloomental. Ideea era sa ajunga in Elvetia, unde tatal meu vitreg fusese la scoala si avea foarte multi prieteni. Eu am fost luata ulterior de catre secretarul delegatiei elvetiene, un domn pe care il chema Arman­do Gropeti si care avea si el copii. Am fost sedata, ca sa nu vorbesc româneste, si m-a scos din tara ca si cum as fi fost copilul lui. M-a dus in Elvetia, unde trebuia sa ma intilnesc cu parintii. Insa, intre timp, ei disparusera…

ELLE: Adica n-au reusit sa ajunga in Elvetia?

M.S.: N-au reusit sa ajunga in Elvetia si nu stia nimeni unde erau. De fapt, mai tirziu, s-a aflat ca se ascundeau in Polonia. Dar dupa citeva luni, familia care avea grija de mine a luat decizia ca trebuie sa ma trimita inapoi in România, la familia mea. Asa ca m-au sedat din nou, m-au adus inapoi in tara si m-au dat bunicii mele. Nu stiu cit timp a trecut de atunci, dar ai mei au aflat in final ca parintii mei sosisera la Zürich. Dupa care am repetat acelasi drum si iarasi am fost dusa cu trenul in Elvetia. Aveam deja patru ani si jumatate.Cind am ajuns la Zürich, ai mei au primit un telefon: „E un pachet la gara, veniti sa-l luati”. Eram eu, asezata pe valizuta mea. Am locuit doi ani in Elvetia, dar cum Elvetia era neutra, nu le putea da permis de munca, asa ca am plecat in Franta, apoi in Italia si in cele din urma, cu un program al Crucii Rosii, ai mei au avut de ales intre Noua Zeelanda, Groenlanda, Africa de Sud si Canada. Au ales Canada. Ne-am urcat pe un vapor care pleca de la Genova. Toti pasagerii erau refugiati. Am ajuns la Halifax si de-acolo ne-au trimis la o ferma de porci in Alberta. Asta se intimpla prin ‘51, ‘52.

ELLE: Deci familia Sturdza-Bragadiru a ajuns la o ferma de porci. Inteleg ca nu era foarte usor sa fii exilat…

M.S.: Oh, eu cred ca au fost multe basme si multe iluzii legate de bunastarea celor din exil. Cred ca cei care au ramas au crezut tot timpul ca aceia care au plecat au avut imediat o viata mult mai buna material, foarte usoara, ca le-a mers foarte bine. Eu nu cred ca oamenii care nu au trait aceasta experienta isi pot inchipui solitudinea absoluta a exilului, cum e sa te rupi de secole de istorie, de context, de fa­milie, de prieteni… Sa pleci cu hainele pe care le porti si sa reincepi totul de la zero. In Alberta, pot sa va spun ca in anii ‘50 oamenii nu auzisera de România. Era o so­cietate foarte conformista, foarte corecta, care oferea oportunitati, dar singuratatea era absolut inimaginabila si nu-ti mai raminea nimic din tot ce cladisesi – in cazul familiilor mele, timp de secole. Nu mai exista nici o referinta la trecut, la propria identitate. Apoi, saracia era extraordinar de mare. Noi am locuit 6-7 ani intr-o pivnita, toaleta era la al treilea etaj, baia la al saptelea. Mama a organizat pivnita cu perdele ca sa faca un fel de separatie. Va spun asta nu ca sa va dezvalui o poveste trista. Dar asa a fost.

 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Unica.ro
Trending news
Mai multe din people