Deborah de Luca: „Singura regulă este să fac ceea ce mă mișcă”

Crescând în Scampia, într-un mediu neprielnic, Deborah de Luca nu a visat că va deveni un DJ proeminent în scena tehno. Dar colecția de discuri a tatălui ei și o înlănțuire de întâmplări norocoase au adus-o pe cele mai mari scena. Am povestit despre parcursul ei fabulos, dar și presărat cu obstacole.

ELLE: Cum ți-ai găsit stilul personal ca DJ?
Deborah de Luca: Gusturile mele vin de la discurile tatălui meu, toate acele albume pe care m-a pus să le ascult. De la Heart of Glass al lui Blondie, la Like a Prayer al Madonnei, de la Pupo la Mango – toți acei cântăreți italieni din anii ’60 și ’70. Tatăl meu obișnuia să treacă de la un disc la altul, de la un gen la altul, iar eu absorbeam totul. Acolo s-a născut dragostea mea pentru melodie. Sunt îndrăgostită nebunește de melodii, în special de cele triste. De multe ori le împrumut și le împletesc în propriile piese – poate schimbând tonalitatea unei note sau folosind un instrument diferit, astfel încât să amintească de original fără să fie chiar la fel. Nu fur – mai degrabă aduc un omagiu cântecului respectiv, unul pe care copiii de azi probabil că nu-l mai ascultă pentru că sunt prinși în rap-trap sau în alte sunete noi pe care eu nu le înțeleg. Poate că, prin munca mea, vor deveni curioși și vor redescoperi ce înseamnă acel gen de muzică.
ELLE: A fi DJ ține mai mult de îndemânare sau de sentiment? Și cum le combini?
D.D.L.: Clubbing-ul este o chestiune de multipli factori care se îmbină. Poți fi un selecționer uimitor sau un producător incredibil, dar dacă nu ai capacitatea interioară de a comunica, nu funcționează. Cunosc atâta genii care, din spatele platanelor, pur și simplu nu se conectează – nu comunică și, prin urmare, nu au niciodată succes. Pe de altă parte, cunosc oameni care nu sunt grozavi la producerea muzicii, dar în spatele platanelor sunt comunicatori incredibili. Există DJ care nu au lansat nici un disc de 20 de ani sau care nu au produs niciodată muzică și care, totuși, sunt pe val – pentru că sunt niște selecționeri extraordinari și niște comunicatori grozavi.

Deborah de Luca poartă jachetă și pantaloni Dsquared2, cercel Arianna Fabiano.

ELLE: Stilul tău atrage o mulțime de fani. Cum te conectezi cu ei în timpul seturilor, dar și dincolo de asta?
D.D.L.: Când sunt la platane, mă uit la toată lumea – față în față, unul câte unul. Uneori comunic direct cu ei. Unii îmi cer să pun o anumită piesă, alții doar zâmbesc. Chiar mă conectez cu ei. În acele două, trei, patru ore, e un schimb total – de priviri, de senzații, de energie, de apreciere și chiar opusul. Și, da, această conexiune continuă și în social media. Toată lumea știe că unul dintre lucrurile pe care le fac des este să răspund hater-ilor – și o fac cum trebuie. Am devenit puțin obraznică, pentru că mă gândesc că, dacă mă insultă și mă tratează urât, de ce ar trebui să fiu drăguță când ei sunt nemernici? Așa că, atunci când cineva este nepoliticos, îi răspund – doar un pic nepoliticos – înapoi.
ELLE: Până azi, ești primul și singurul DJ italian care a pus muzică în Times Square – ce înseamnă asta și cum s-a simțit să fii acolo?
D.D.L.: Când am făcut-o, da – am fost singura. Singurul artist italian după Måneskin și singura femeie. Acel moment a deschis o ușă, iar acum nu mai e atât de greu să o faci. Atunci, a fost foarte dificil – o negociere lungă, un proces de organizare lung și strict, cu reguli foarte rigide. Una era că nu puteam anunța cu mai mult de două zile înainte, sau cu cel mult o jumătate de zi înainte de eveniment. Cum mă simt? Foarte privilegiată, foarte norocoasă. Și știi, uneori nu credem suficient în noi înșine. Când mă uit în urmă, mă gândesc – la naiba, dacă altcineva ar fi făcut-o, aș fi fost foarte, foarte geloasă, dar într-un sens bun, profesional vorbind. Așa că uneori îmi amintesc de acel moment și îmi zic că am făcut ceva grozav.

Jachetă și fustă, ANOESES; colier, PIANEGONDA.

ELLE: Ai făcut un remix techno extrem de popular al piesei Children a lui Robert Miles – ne poți spune despre el?
D.D.L.: Remake-ul Children a fost complet întâmplător. De fapt, încercasem să iau legătura cu Robert Miles cu câțiva ani înainte, dar nu știam că este bolnav, așa că nu mi-a răspuns niciodată – de înțeles. Apoi am început să cânt versiunea mea pentru o vreme și, din întâmplare, atunci mă întâlneam cu un tip care lucra pentru o casă de discuri din Toscana. Printr-un prieten, am aflat cine deținea drepturile asupra muzicii lui Robert Miles – și, din pur noroc, s-a dovedit aceeași casă de discuri la care lucra fostul meu iubit, care făcea muzică pop. Am luat legătura cu ei, și au lansat piesa imediat. Sincer, nu mi-a venit să cred. Nu mă așteptam deloc. Sunt o persoană care tinde să creadă foarte mult în alții, dar nu atât de mult în mine, în ciuda a tot ce am făcut. Am fost atât de fericită încât mi-am tatuat-o pe omoplați. Este o onoare că numele meu stă alături de cel al lui Robert Miles – și că sunt singurul artist care a realizat vreodată un astfel de remake oficial la Children.
ELLE: Ai colaborat cu mulți artiști consacrați, printre care Nelly Furtado. Cum s-a ajuns la acest remix? Există lucruri pe care oamenii nu le știu despre el?
D.D.L.: Am făcut mai multe remixuri – chiar și cu Dante Thomas pe Miss California, pe care oamenii de vârsta mea, sau chiar mai în vârstă, și-o amintesc perfect. Apoi, am colaborat cu mulți artiști italieni importanți, precum Matia Bazar, și cu alții mai actuali, precum Emma Marrone, Geolier și Lazza – dacă uit pe cineva, mă vor ierta. Colaborarea cu Nelly Furtado a fost cu adevărat specială – ceva care odată părea complet inaccesibil. Ea are 28 de milioane de ascultători lunar și a creat piese emblematice care încă se ascultă și dansează azi. Nu am crezut că voi putea să colaborez cu ea, mai ales fără ca cineva să aranjeze totul în culise. S-a întâmplat foarte natural. Am pus piesa ei, am postat un reel, i-a plăcut și i-am trimis un mesaj. Nu a existat nici o agenție, nici un contract, nici o întâlnire – doar un simplu „Hai să o lansăm”. Și chiar dacă a trecut un an până să apară, pentru că era foarte ocupată, am reușit. Și asta mă face foarte mândră.

Jachetă și pantaloni, DSQUARED2, colier și cercel, ARIANNA FABIANO.

ELLE: Ai avut recent un set la Festivalul Formula 1 de la Imola. Ce se potrivește, la techno, atât de bine cu vibe-ul acestui sport?
D.D.L.: Cred că muzica se poate îmbina cu orice – e nevoie doar de o minte deschisă. De exemplu, la Formula 1, am pus la 11 dimineața și erau poate cinci sau șase mii de oameni. Veniseră pentru cursă, dar mai devreme, pentru că știau că voi pune muzică. Au avut parte de o oră de muzică care i-a stimulat înainte de a-și petrece ziua urmărind cursa. Deci, da, muzica techno se poate potrivi cu orice – trebuie doar să știi cum să o plasezi. Acel set pentru Formula 1 a fost, sincer, una dintre cele mai frumoase experiențe pe care le-am avut.
ELLE: Ibiza a fost multă vreme locul ideal pentru DJ și clubberi deopotrivă. Cum s-a schimbat locul de-a lungul anilor? Ce te leagă de el?
D.D.L.: Ibiza obișnuia să fie un loc sacru. Acum a devenit o piață – o competiție pentru cine dă mai multe bilete, o luptă între cluburi. În trecut, toată lumea era prietenă cu toată lumea. Puteai să mergi într-un club și apoi în alte zece, pentru că publicul se schimba în fiecare săptămână – era incredibil. Acum, dacă pui muzică într-un club, nu mai poți merge în altul, e un război. Mii de bilete gratuite sunt distribuite de noile cluburi doar pentru a câștiga vizibilitate și putere. Deci cred că Ibiza a ajuns la finalul poveștii – anul acesta, chiar mai mult decât anul trecut, și cine știe ce va urma.
Regulile s-au schimbat. Înainte, nu existau reguli – toată lumea se înțelegea. Acum există toate aceste reguli pe care nici nu știu cine le-a făcut, probabil nou veniții care tocmai au aterizat pe insulă. Ibiza a devenit un loc pentru cei bogați, care rezervă mese la club – nu pentru adevărații clubberi care economisesc tot anul doar pentru a petrece o săptămână dansând. Din păcate, așa stau lucrurile.

Corset AENDOR STUDIO, pantaloni din piele SODERBERG, inel și colier PIANEGONDA.

ELLE: Deși poate părea că scena de clubbing este mai deschisă decât altele, ai vorbit deschis despre sexismul și misoginismul cu care te-ai confruntat. Ce mai e de făcut pentru a face lumea mai primitoare pentru femei, chiar și în aceste zone mai libere de prejudecăți?
D.D.L.: Mi-ar plăcea să spun că sexismul există doar în scena techno, în lumea mea – dar în realitate, e peste tot, în orice fel de artă, la orice loc de muncă, în orice mediu. Categoric.
Suntem bombardate constant de hateri care ne reamintesc că suntem „doar drăguțe”, că suntem modele sau dansatoare, nu DJ. Ne spun că utilizarea USB-urilor este neprofesionistă – chiar dacă 99,9% dintre DJ-ii bărbați le folosesc și ei, pentru că este o tehnologie modernă, mai ușoară. Dar nu am văzut niciodată un comentariu sub videoclipul unui bărbat care să spună: „Oh, frumos set cu USB-uri, hai să te vedem cum te pui cu vinil”. Niciodată.
Noi, pe de altă parte, suntem atacate tot timpul. Deci nu e vorba doar de faptul că lumea este sexistă – haterii înșiși au devenit sexiști și ofensatori, vizând aceleași lucruri: aspectul nostru și faptul că folosim USB-uri, ca și cum bărbații ar cânta la clavecine, chitare electrice sau piane în spatele platanelor.
Este foarte trist, lucrurile s-au înrăutățit. Cu cât femeile s-au eliberat mai mult, cu cât și-au exprimat mai mult feminitatea – fiind încrezătoare, sexy, mișcându-se natural, îmbrăcându-se cum vor – cu atât sexismul a crescut.
E frică. Bărbații cred că femeile sunt mai slabe, dar atunci când o femeie își afirmă estetica, senzualitatea, puterea fizică, asta declanșează ceva. Bărbații nu au același tip de putere – dacă un bărbat se mișcă sau se îmbracă într-un anumit fel, nu creează același entuziasm în rândul femeilor. Noi suntem atrase mai mult de personalitate, de ceea ce spune cineva, nu de o mișcare de dans sau de o ținută.
Prin urmare, când un bărbat vede o femeie care este liberă cu corpul ei, care se place pe sine, care se mișcă așa cum se simte – se declanșează ceva în interiorul lui: „Asta nu-mi convine”. Atunci încep insultele – de aici vin sexismul și machismul. Asta e părerea mea. Nu e o regulă, dar este ceea ce cred – și ceea ce trăiesc.
ELLE: Ai vorbit despre faptul că modul în care-ți expui corpul a dat naștere la comentarii din partea oamenilor din scena de clubbing. Cum te raportezi la corpul tău și cum ai ajuns aici?
D.D.L.: Îmi expun corpul, da – pentru că mi-am petrecut zece ani din viață și carieră ascunzându-l. Obișnuiam să port tricouri negre supradimensionate, încercând să-mi ascund feminitatea, corpul, pentru că era văzut ca fiind „în afara limitelor” techno. În scena underground, totul era negru – minimal, de nișă – așa că, mulți ani, chiar și în fotografii, am încercat să nu mă arăt prea mult.
Apoi, la un moment dat, când am simțit că am depășit acea linie – că mi-am construit credibilitatea – am spus „la naiba”. Am făcut-o cu coperta Billboard Italia, în lenjerie. Am făcut-o pentru că, dacă oamenii mă acuză că lucrez doar pentru că arăt bine – la vârsta mea, este de fapt un compliment uriaș. Nu mai am 20 de ani, nici măcar 30. Așadar, dacă azi cineva îmi spune că am succes pentru cum arăt, nu mă jignește, mă flatează. Din moment ce toată lumea vorbește despre aspectul meu oricum, m-am gândit, bine – o să le dau ceva despre care să vorbească. Nu un story întâmplător cu mine la plajă, ci o copertă Billboard în lenjerie intimă și o haină din blană artificială. Asta merită discutat.
ELLE: Nu pare să-ți pese să urmezi reguli impuse de alții atât în munca ta, cât și în felul în care te prezinți lumii. Există vreo regulă pe care ți-ai impus-o tu?
D.D.L.: Nu că nu aș urma reguli – pur și simplu nu cred că arta ar trebui să aibă reguli.
Dacă Picasso ar fi urmat reguli, nu ar fi creat acele picturi haotice, distorsionate, pe care toată lumea le interpretează și astăzi. La fel și Dalì. Nu mă compar cu ei, desigur, dar ceea ce vreau să spun este că arta în general – fie că e vorba de muzică, sculptură, pictură sau orice altceva – nu ar trebui să aibă reguli. Pentru că regulile pun o limită la ceea ce mintea poate imagina și crea.
În urmă cu 20 de ani, nici una dintre femeile care au succes astăzi – oameni ca mine, Biia, Sara Landry, Nina Kraviz – nu ar fi fost considerată parte a lumii techno. Techno nu permitea fuste mini, ruj, decolteu vizibil sau linii melodice, emoționale în cadrul pieselor mai dure precum cele pe care le fac eu. Aceste „reguli” au fost stabilite de alții. Nu le distrugem – pur și simplu trecem de ele. Le lăsăm acolo pentru cei care mai vor să le urmeze. Noi doar trecem peste.
Într-o lume liberă, fiecare ar trebui să aibă libertatea de a face ce-i place. Singura regulă adevărată este să nu facem rău nimănui. Nici una dintre femeile care am reușit în techno în ultimii 20 de ani nu am făcut rău nimănui – poate doar sexiștilor și șovinilor care au suferit văzându-ne reușitele. Dar, sincer, astfel de oameni nici măcar nu ar trebui să se simtă îndreptățiți să aibă aceste sentimente, pentru că sexismul este un lucru toxic care ar fi trebuit lăsat în urmă demult – deși, probabil, nu va fi niciodată, deoarece e adânc înrădăcinat în atât de multe minți.
Singura regulă pe care o urmez în muzică este să fac ce-mi place. Iar ce-mi place nu e mereu același lucru. Uneori aud o melodie care-mi amintește de un disc din anii ’70 pe care-l asculta tatăl meu sau de o melodie pe care o fredona bunica în timp ce făcea curat când eram mică. Mă inspir din orice – cu adevărat – și apoi încerc să le îmbin cu techno.
Singura regulă este să fac ceea ce mă mișcă. Orice altceva nu contează. Oricine mă cunoaște știe că nu am urmat niciodată regulile altora – pentru că, dacă ești o persoană bună, singura regulă este să faci ce-ți place, fără să rănești pe nimeni, în timp ce te distrezi.

Salopetă ANOESES, rochie purtată ca fustă, ABSE-EL, colier purtat ca
brățară, PIANEGONDA, și cizme, LE SILLA.

Citește și:
EXCLUSIV: Priscilla Presley. Întâlnire cu o legendă

Foto: Nicholas Fols @nicholas.fols
Styling: Anca Macavei @ancamacavei
Make-up: Fabiana Foglia @fabianafoglia.mua
Coafură: Michele Luciano @voguehairlab
Asistente styling: Jyothsana Selvam, Melissa Russo
@jyothsanaaa, @me______ru
Locație: Limbo Studio @limbostudio_ce
Producție: @ancamacavei & @rice.studios