EXCLUSIV: Priscilla Presley. Întâlnire cu o legendă

Roxana Voloșeniuc a cunoscut la Paris o legendă a Hollywood-ului, intim legată de istoria muzicii, alături de fiul ei, Navarone Garibaldi; însă întrevederea lor nu a avut nimic din sclipiciul fals ce caracterizează astfel de ocazii, ci s-a dovedit un dialog onest despre vieți în lumina reflectoarelor, despre care nu se știe încă totul.

Priscilla Presley nu mai are nevoie de prezentări. În jurul ei se vorbește mereu despre Elvis, despre serialul iconic Dallas, despre Hollywood dar, în realitate, cea mai interesantă parte apare abia atunci când nu mai este privită ca personaj istoric, ci ca o femeie care a trebuit să-și recupereze propria identitate. La Paris, în mijlocul Fashion Week-ului, am vorbit cu ea, în apartamentul în care stătea la Hotel Intercontinental, nu despre legendă, ci despre muncă, pierdere, control, maternitate și libertate. Se afla acolo pentru a-și promova noua carte, Softly, As I Leave You. Navarone Garibaldi, fiul ei, era și el acolo, iar din dinamica dintre ei am înțeles ceva ce nu e scris în nici o biografie: moștenirea nu e glamour. E muncă și, uneori, singurătate.

Când îi pronunți numele, toată lumea aude altceva. Unii văd imaginea iconică a cuplului Presley, alții își amintesc de serialul Dallas, iar alții văd doar un simbol pop. Dar în fața mea era o femeie care a înțeles foarte devreme că, dacă nu îți construiești propria identitate, ți se atribuie una. A intrat în conversație cu un ton cald, care nu caută empatie și nici nu forțează vreo formă de emoție.

Am întrebat-o de ce a scris această carte și de ce acum și mi-a răspuns zâmbind, uitându-se spre asistenta ei, Viky, o finlandeză foarte simpatică (care mi-a povestit într-o pauză că lucrează pentru Priscilla de 38 de ani): „Nu întineresc. Mai bine o scriu cât încă țin minte.” Își asumă vârsta fără neliniște, ceea ce o scoate automat din registrul clasic al fostelor dive care se întorc pentru „un ultim capitol” emoționant. Cartea nu e scrisă ca un ritual de închidere ci e, mai degrabă o formă de arhivare personală. A scrie acum, spune ea implicit, înseamnă a nu lăsa altora dreptul de a formula ultimul cuvânt.

Nu simte nevoia să repare percepția publică, ci doar să o corecteze. Când aduce vorba despre magazinul de haine pe care l-a avut la începutul vieții sale profesionale, o face simplu, firesc: „Mi-am făcut magazinul meu. Mi-a plăcut moda. Asta am făcut.”

Nu m-am întâlnit cu Priscilla Presley ca o jurnalistă care bifează o prezență celebră la Paris Fashion Week. Am intrat în camera aceea dintr-o dorință care are legătură mai degrabă cu biografia mea personală, una în care Elvis Presley a apărut nu doar ca icoană pop occidentală, ci ca o figură simbolizând libertatea, descoperită într-un apartament comunist din România anilor ’80, când accesul la cultură venea pe sub mână, prin profesori care riscau mici acte de contrabandă culturală. Aveam 13 ani când profesoara mea de germană mi-a pus în mână o carte de 500 de pagini despre Elvis. Eram departe de a ști limba. Aveam o oră de germană pe săptămână, manualul mirosea a tipar ieftin, iar cartea groasă, cu litere mici, fără nici un fel de imagini, părea imposibilă. Am citit-o, filă cu filă, cu dicționarul lângă mine. A fost, poate fără să îmi dau seama atunci, prima mea formă de revoltă personală împotriva limitării culturale. Să traduci despre Elvis cu creionul în mână, într-o limbă pe care nu o stăpânești, într-o țară închisă, e un gest care exprimă pe de o parte nevoia de a accesa o altă realitate, dar și primul crush sentimental de adolescentă.

Mai târziu, a venit Michael Jackson, obsesia unei alte generații. Așa că, atunci când am intrat în apartamentul în care Priscilla mă aștepta, nu am văzut-o doar pe „soția lui Elvis”, „actrița din Dallas” sau „prezența iconică”, ci o femeie care, într-un mod aproape ciudat, leagă aceste două mitologii ale adolescenței mele est-europene: Elvis și Michael. Și poate de aceea întâlnirea asta, care pe hârtie e un interviu de presă, a fost de fapt o scenă mentală în care adolescența mea în România dictaturii comuniste a dialogat cu Hollywood-ul.

Am început interviul spunându-i din start istoria mea cu cartea în limba germană. Priscilla s-a uitat la mine, a râs scurt, și mi-a zis: „Nu-mi imaginez mulți adolescenți azi citind 500 de pagini cu dicționarul în mână doar ca să afle despre artistul preferat.”

De aici conversația a prins direcția ei, foarte firesc. Am întrebat-o ce nu știe lumea despre Elvis, dincolo de ce a fost deja arhivat. Nu a ezitat și mi-a răspuns pe șleau: „Era foarte panicat că lumea îl va uita.” Nu am mai auzit niciodată această idee formulată atât de nemijlocit. Imaginea oficială a lui Elvis este a starului sigur de sine, regele care primește aplauze continue. Dar ea a continuat: „După ce a făcut filme o perioadă lungă și nu a mai fost pe scenă, îi era frică. Spunea: ‘Dacă nu urc iar, mă uită publicul.’ Asta l-a împins către Vegas. Nu un plan, ci frica.” Într-o singură explicație, Priscilla a demontat toată retorica triumfalistă legată de întoarcerea lui Elvis pe scenă. Nu a fost doar un comeback, ci o reacție la panică.

Am întrebat-o apoi dacă poate să-l descrie într-un cuvânt și am blocat-o. S-a gândit vreme de un minut și apoi a răspuns: „Credincios.” Dar nu în sens religios, convențional. A continuat: „God-fearing”, adică „cu frică de Dumnezeu”. A explicat: „se temea, nu în sensul de frică servilă, ci cu respect. Asculta predicile din afara bisericii ca să nu intre înăuntru și să atragă atenția asupra lui.”

Am trecut firesc către subiectul Michael Jackson, probabil singura altă figură pop care a generat același tip de obsesie globală, legat intim de istoria femeii cu care vorbeam, cu a cărei fiică a fost căsătorit pentru o vreme. I-am spus Priscillei că după Elvis, Michael a fost următorul mit al generației mele. Apoi am întrebat-o direct: „Ați fost de acord cu căsătoria dintre fiica dumneavoastră, Lisa Marie, și Michael Jackson?”. A spus „nu”, și a fost un nu destul de ferm. Am întrebat mai departe: „Știați, măcar, când s-au căsătorit?”. „Nu. Nu mi-a spus. Am aflat după. A fost șocant.” Următoarea sa replică a venit pe un ton firav. „Michael avea intențiile lui, cariera lui era într-un ușor declin și probabil s-a gândit că alăturarea numelui Presley îl va ajuta.”

„V-ați întâlnit de multe ori în familie, la mesele aniversare?”, am continuat să o întreb, curioasă, și mi-a răspuns tot cu nu.

Navarone, care se afla alături de noi, a intervenit scurt, aproape spontan, în stilul generației lui: „Cum adică nu?”. Am asistat la o mini-conversație de familie în timp real, cu micro-corecții de memorie. El: „L-am văzut”. Ea: „Nu asta m-a întrebat. M-a întrebat dacă l-am văzut des. Nu l-am văzut des.”
„Și cum era Michael Jackson în preajma familiei?”, i-am întrebat. A fost una dintre puținele întrebări după care s-a făcut o mică pauză. „Tăcut.” „Stătea cu masca pe față la mesele de familie. Nu vorbea aproape deloc.”, îmi spun ambii la unison. Am insistat: „vorbea și cu voi cu vocea aceea pițigăiată cu care îl știm?”. A răspuns imediat: „Nu. Deloc. Vorbea normal. Nu era acea voce.” Diferența dintre vocea publică și vocea privată spune mai multe despre Michael decât toate teoriile despre branding. În universul Presley, masca nu era doar obiect fizic, era o formă de distanțare controlată, chiar și în interiorul familiei.

Am avut în acel moment o senzație ciudată: amândoi, Elvis și Michael, doi bărbați transformați în personaje, se temuseră de același lucru, fiecare în felul lui. Elvis – de a fi uitat, Michael – de a fi văzut prea mult. Unul se teme că dispare din memorie, celălalt că este prea prezent pentru a mai putea fi persoană. Iar în centrul acestei axe, Priscilla.

„Nu v-ați simțit niciodată înghițită de Elvis? Ca și cum identitatea dumneavoastră ar fi fost îngropată sub numele lui?” Nu s-a iritat. Nici nu a pozat în victimă. Mi-a spus: „De aceea mi-am făcut magazinul. Iubeam moda. Aveam și eu identitatea mea. Nu am vrut să fiu doar soția lui.”

Când a primit propunerea pentru a juca în Dallas, nu văzuse nici un episod din serial. „Nu știam nimic despre serial. Nu îl urmărisem. Am acceptat rolul și abia după am început să înțeleg ce fenomen era.” A rostit secvența de propoziții ca și cum ar fi vorbit despre un contract obișnuit, nu despre unul dintre cele mai urmărite seriale din Statele Unite, care pentru o parte din Europa de Est a funcționat ca manual despre ce înseamnă viața în capitalism. Mi-a mai povestit apoi despre Larry Hagman, J.R. Ewing, și regula lui de duminică: „Duminica nu vorbea cu nimeni. Nu îl puteai saluta, nu puteai să-i spui bună dimineața. Era ziua lui de tăcere. Și toată echipa respecta asta. Își proteja vocea.”

Navarone Garibaldi, fiul ei, nu pare impresionat de propriul arbore genealogic, dar nici nu încearcă să se distanțeze de el, așa cum fac uneori copiii de celebrități. Când discutăm despre cariera lui, mi-o prezintă simplu: 13 ani într-o trupă numită Them Guns, un început de proiect solo, o linie de modă pe care vrea să o lanseze anul viitor împreună cu un designer român, Lorand Coza, care locuiește în Los Angeles. Îl întreb dacă a fost greu să crească în această familie sau dimpotrivă. Spune: „Nu cred că am avut avantaje. Toți cred că mi se dă totul. Ce am primit au fost doar oameni cu alte interese în jurul meu, manageri care nu îmi ascultau muzica, care nu știau nici măcar titlurile pieselor.” Nu se plânge, doar constată. „Așa că acum îmi relansez cariera muzicală singur. Dacă nu iese nimic, e vina mea.” Această frază, rostită fără revoltă, este probabil cea mai ne-hollywoodiană propoziție pe care o poți auzi de la cineva crescut în vecinătatea miturilor.

În cele din urmă, când am întrebat-o pe Priscilla despre fiica ei, Lisa Marie, decedată în 2023, vocea i-a rămas stabilă, fără tremur, fără patetism. „Am fost strictă cu ea. I-am spus: intri în școală ca Lisa Marie. Nu ca fiica lui Elvis Presley. Nu voiam prietenii de interes. Voiam prieteni adevărați. Mai târziu, mi-a mulțumit.” Și a adăugat: „Era protectoare cu Navarone. Îmi spunea: ai grijă în ce grupuri se învârte. Nu voia să fie rănit.”

Ședința foto pentru ELLE a avut loc între două interviuri televizate, și urmau altele imediat după prânzul de la restaurantul Gigi. Dar nici un semn de grabă din partea lor. Nici o plângere. La plecare, Navarone s-a întors spre mine și mi-a spus: „atunci când mi-e greu, mă gândesc la cât de mult muncește mama la vârsta ei”.

Citește și:
EXCLUSIV: Epoca de Aur – de vorbă cu Carrie Coon și Morgan Spector

Fotografii: Roman Ivanov
Stilist & director creativ: Marco Ferra
Make-up: Alessandra Semisa
Hairstyling: Henry Olivier
Producător & manager: Andreea Mușat
Ținute: @odi_odi_official @alchetipo @anotniorivamilano @cartier @danielessa @maisongemier @sanandresmilano