ELLE DOSAR: We are family. All of us

Anul acesta, Bucharest Pride ajunge la ediția cu numărul 21 și vine sub o temă foarte incluzivă, All of us, care va reuni în săptămâna dinainte de 13 iunie, când are loc deja tradiționalul marș, o mulțime de evenimente. Printre ele, și unele dedicate familiilor queer, pe care statul român refuză să le recunoască și să le protejeze. Am aflat de la unele dintre acestea poveștile și revendicările lor.

Ce este aceea o familie? Dincolo de definițiile sociologice de manual despre „celula de bază a societății”, dincolo de discursurile politicienilor populiști care vorbesc despre familii idilice, formate invariabil din mamă, tată și copii bucălați și blonzi; dincolo de cutume sociale și de norme cu încărcătură religioasă, știm din experiență cum arată familiile. Le vedem în fiecare zi. Uneori sunt formate dintr-un singur părinte și un copil; alteori, din bunicii sau alte rude care-și cresc nepoții în lipsa părinților; câteodată, ca în cazul celor care adoptă, legăturile de sânge lipsesc; în alte ocazii, existența lor nu transformă oamenii, înstrăinați sau în plin conflict, automat într-o familie.

Pe când alții rămân familie dincolo de divorțuri, decese, plecări, drame. Și asta pentru că familia nu e o formulă fixă, o abstracție, o cutie în care unii au loc și din care alții se revarsă. Avem o istorie întreagă de familii care nu și-au formalizat statutul prin acte. Așa cum avem, din ce în ce mai mult de la o vreme, familii care își doresc această formalizare, nu de dragul semnăturii fizice de pe un document, ci pentru drepturile care decurg de acolo, pentru protecția pe care statele o acordă cetățenilor care fac parte din familii. Sau le-o refuză celor pe care nu-i consideră la fel de cetățeni ca pe ceilalți, deși articolul 26 al Constituției spune că „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări” și că „autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată”.

Cum Codul Civil definește familia ca întemeiată pe „căsătoria liber consimțită între soți”, dar România nu permite momentan căsătoriile între persoane de același sex, persoanele LGBTQIA+ și familiile formate din acestea scapă printre golurile din lege. Ceea ce nu înseamnă că unii nu și-ar dori chiar o interdicție fermă a oricărei recunoașteri a acestor familii. O uriașă campanie și un referendum care a avut loc în 2018 vizau modificarea Constituției, astfel încât actul fundamental să definească clar familia drept formată prin căsătoria dintre bărbat și femeie, nu între soți. Și, deși referendumul a eșuat spectaculos, cu doar 21% dintre alegători exprimându-și opinia pe ceea ce politicienii și media portretizaseră drept o problemă acută, și azi mai auzim cum populația din România nu este pregătită de oferirea drepturilor egale tuturor cetățenilor. Mai mult, un sondaj realizat în martie 2024 de Cult Research contrazice ferm această presupunere, deoarece arăta că 56% dintre români ar fi de acord cu căsătoria sau o altă formă de recunoaștere legală a familiilor formate din persoane de același sex, și aproape 70% dintre ei consideră nedrept ca persoanele LGBT+ să nu-și poată moșteni partenerul sau să nu-l poată vizita la spital.

În mijlocul luptelor politice, dincolo de detalii juridice și de conflicte ideologice, sunt oameni reali, cu vieți la fel de reale și care se dovedesc deseori mai dificile decât ale celorlalți, pentru că vin la pachet cu un minus de drepturi și protecții, dar cu surplus de discriminare și complicații legale. Ceea ce nu-i împiedică să fie familii, chit că asta înseamnă că doar trăiesc drept familie, iar alteori, în cazul celor care își permit asta, că își oficializează relațiile în țări care le-o permit, în speranța că și statul român le va recunoaște la un moment dat. Am stat de vorbă cu câțiva dintre oamenii care formează aceste familii și care cer acum, prin intermediul Asociației Accept, transcrierea actelor care le dovedesc acest statut și de instituțiile românești.

Ștefi Ionescu despre drepturile omului și apartenența la UE

Ștefi este co-președintă ACCEPT și avocată în barourile din București și Londra. Îmi povestește că a putut să-și întemeieze o familie doar pentru că este femeie transgender, deși asta a însemnat că a fost nevoită să facă un compromis. „Cum pune statul problema, ai de ales: ori recunoașterea identității, ori recunoașterea familiei. Ca atare, am ales recunoașterea familiei, deci nu suntem neapărat în categoria celor care nu beneficiază de drepturi, ci în a celor care au fost nevoiți să facă rabat. Dar motivul pentru care am ales între identitatea de gen și viața de familie a fost un no brainer, pentru că avem un copil și ne-am gândit că asta e cea mai bună protecție și cea mai bună șansă pe care o poți oferi unui copil.”

Îmi explică mai departe cum accesul la instituția căsătoriei, limitat doar la unii dintre membrii societății, este din start discriminator. „Nu te gândești să-ți faci testament la 32 de ani, dar nenorociri se întâmplă. Dacă se întâmplă în afara căsătoriei, realitatea este că persoana lângă care ai decis să-ți petreci viața merită, în fond, patrimoniul tău după ce tu nu mai ești. Dar nu are nici un drept legal. De multe ori aceste familii au copii, fie din relații anterioare, fie adoptă, sunt foarte multe tipuri de circumstanțe. Faptul că familia ta nu este recunoscută înseamnă, de exemplu, că dacă unul dintre părinți moare, celălalt pierde orice contact cu acel copil. Când respingem dreptul la căsătorie, asta respingem.”

La fel stau lucrurile în cazul celor care se căsătoresc în afara țării, dar apoi revin, iar Ștefi insistă că revendicarea lor de a le fi recunoscută familia nu e „un moft, că până la urmă nu te împiedică nimeni să faci o petrecere de nuntă. Dar nu e vorba de nuntă, ci de o uniune familială care are o protecție juridică.”

Protecția ar trebui să existe. Au spus-o ferm curțile europene, în mai multe rânduri. În cazul Buhuceanu și alții, când mai multor cupluri de același sex li s-a refuzat în 2019 solicitarea de recunoaștere legală și protecție pentru familiile lor, CEDO a arătat că România încalcă articolul 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În cazul Coman-Hamilton, în care unuia dintre soți i se refuza libera circulație și ședere prin nerecunoașterea căsătoriei, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a decis că statele membre nu pot împiedica libertatea de ședere a unui cetățean al Uniunii refuzând să acorde soțului de același sex, cetățean non-UE, dreptul de ședere derivat pe teritoriu. Multiple alte hotărâri stabilesc un consens european pe recunoașterea acestor familii iar, cel mai recent, la finele anului trecut, tot CJUE a arătat, pornind de la un caz din Polonia, că statele UE trebuie să recunoască căsătoriile între persoane de același sex încheiate în alt stat, chiar dacă legislația națională nu permite astfel de căsătorii pe propriul teritoriu.

Chiar la această ultimă decizie apelează 50 de familii formate din persoane de același sex, care cer acum, alături de ACCEPT, transcrierea certificatelor de căsătorie încheiate în alte țări UE. Pe 13 mai chiar, primele dintre aceste familii au spus da, simbolic, și în fața statului român, în cadrul unui eveniment la care a participat inclusiv Renate Weber, Avocata Poporului, alături de membri ai societății civile. Doar o zi după, Polonia a aplicat în cele din urmă decizia, finalizând un prim proces de transcriere și având, deci, o primă familie LGBT+ recunoscută legal.

Ștefi Ionescu spune că această cea mai recentă decizie, „care folosește foarte mult limbajul libertății de circulație, este semnificativă pentru că vorbește despre o componentă inerentă a apartenenței noastre la UE. Apartenența presupune libertatea de circulație, libertatea de circulație presupune ca statele să fie consistente, astfel încât persoanele să poată real să circule în Uniune. Transcrierea căsătoriilor este o aplicare a acestui principiu. Ce mă îngrijorează în legătură cu poziția de respingere a statului român e ceva ce ar trebui să alarmeze pe toată lumea, pentru că creează un precedent: statul spune că nu respectă legile Uniunii Europene, contractul și înțelegerea pe care am făcut-o față de proprii cetățeni, când am decis să fim parte din această familie europeană, cu tot ce derivă din asta.”