Al șaselea simț. Un interviu de excepție cu Tracy Chevalier

O întâlnire ca o străfulgerare, în deplina agitație a unui festival literar, cu Tracy Chevalier, o femeie care transformă vieți în literatură și spune povești cu talentul și siguranța celei care conține multiple universuri pe care le poate împărtăși.

„Când încerc să desprind povestea din cercetare, mă trezesc într-o stare de fascinație. Unele lucruri rămân cu mine, peste ani, devin parte din povestea mea. Încă mai caut fosile, de exemplu. Sunt experiențe care îmi cântă mult după ce am terminat de scris.„

O întâlnisem cu o seară înainte. Eram într-un restaurant plin de scriitori, jurnaliști, editori, literați, una peste alta. Abia intrasem. Avusesem eveniment, eram cam rebegită și mă durea capul. Am văzut-o singură și m-am gândit că ar fi potrivit să mă duc să o salut. Să-i spun că eu o să moderez întâlnirea de mâine, de la teatru.

Și iată-ne acum, pe scenă. E FILIT. Mai devreme ne-am plâns amândouă, în culise, de pantofii noștri. Lumina e ca o draperie strălucitoare. Dincolo de ea, e sala. Nu se vede bine în sală, de pe scenă. Asta îți dă curaj și te lasă și mai singur. Concomitent. Tracy joacă excepțional jocul ăsta. Nu neapărat pentru că are așa multă experiență, deși e și acesta e un factor, cât pentru că are un simț extraordinar al celuilalt. Public, cititori, interlocutori. Și eu sunt o piesă din pânza acestui talent.

Tracy Chevalier intră în scenă cu o siguranță complet lipsită de morgă. E firească. Emoționează fără să trădeze emoție. Mie îmi dă o stare de calm.

„Știi”, îmi spune când o întreb despre femeile care creează în romanele ei, atât de des întrerupte de rufe, de boală, de corvezile zilnice, de iubiți, de copii, de tot soiul de lipse cronicizate de racord ale vieții de zi cu zi la viața creativă, „istoric vorbind, femeile nu au avut niciodată prea multă putere. Asta e o realitate economică, în primul rând. Munca lor a fost cea domestică. Viețile lor au fost, așa cum sunt și viețile noastre, ale femeilor de azi, o întrerupere constantă. Trebuie să jonglezi mereu cu mai multe lucruri deodată. Acum se cheamă multitasking. Am vrut să onorez acest lucru, așa cum a făcut și Johannes Vermeer în toate tablourile care onorează femei surprinse în gesturi cotidiene, cum ar fi să toarne lapte sau să-și pună un colier, sau să scrie o scrisoare, sau să cânte la lăută. Le ridică din rutină prin faptul că se oprește asupra lor. Cred că asta am vrut și eu să fac în romanele mele.”

Vermeer e marea pasiune a lui Tracy. De altfel, Fata cu cercel de perlă, romanul inspirat de tabloul de la Mauritshuis, e marele ei hit. Un roman scris contra cronometru, după cum mi-a povestit Tracy în seara trecută, pentru că e scris în așteptarea nașterii fiului ei. Cu cartea a trebuit să fie mai rapidă. Să o aducă pe lume înainte de copil.

„Știi și tu cum e cu deadline-urile strânse.”

Îmi aduc aminte, ascultând-o, de perla din urechea fetei, pe care în cartea ei o cheamă Griet. Nu e albă, e o perlă roz gri, pictată din două puncte luminoase. Două tușe care conturează întunericul. E același întuneric de dincolo de perdeaua de lumină, unde nu știi cum ajung cuvintele. O obscuritate care funcționează ca o oglindă. Uneori e opacă, alteori e revers incandescent. Așa mi se pare mereu că se întâmplă cu scena asta. Scriitorul modelează sala.

Nu toți sunt la fel. Unii sunt strălucitori în pagină și conversațional te năucesc prin cât sunt de plicticoși sau de pisălogi, sau de consumați de propriul succes. Ea e perfect egală în talentul ei. E foarte așezată în umanitatea ei. O ascult și îmi dau seama că mi se pare vibrant de empatică și, totuși, foarte măsurată. Așa cum e Griet din carte. O adolescentă cu mintea analitică a unei femei mature. Singurul lucru care o întrerupe e frumusețea care-i condiționează existența și care, în cele din urmă, o întemnițează între pictor și lume, între foame și măritiș, între perle și piața de pește.

„Am vrut”, îmi spune Tracy, „să scriu o carte care să semene cu tabloul.”

Tracy și-a făcut un proiect de viață din Vermeer – a văzut toate tablourile. Sunt 35, +/- 2, cu atribuire incertă. Vermeer a murit la 43 de ani. Nu o întreb care tablou e favoritul ei. Pare evident. Vorbim puțin despre Concertul de la Boston. Tracy l-a văzut înainte să fie furat, în 1990, de la Isabella Stewart Gardner Museum. Nu-i spun de favorita mea, Het Straatje, Străduța din Delft, de la Rijksmuseum. Și el un tablou cu femei. Poate și despre ele.

Are umor. Distanță față de ea însăși. Râde când povestește cum criticii au sau spus că se repetă atunci când a scris Doamna și licornul, despre tapiseriile de la Cluny.

„Ideea e să ignori criticii și cu asta basta.”

Poate că, la momentul respectiv, a durut. Doamna și licornul e romanul meu preferat dintre ale ei. Poate și pentru că iubesc tapiseriile. Dar nu e doar asta. E iubirea atât de fin orchestrată dintre pictor, Nicolas des Innocents și Claude Le Vista, moștenitoarea de drept a tapiseriilor. Disperarea, inadecvarea, culoarea care se scurge din țesătura vieții și rămâne doar în tapiserie. E insolentă și subtilă Chevalier în proza asta care poate că nu are presa pe care ar meritat-o. Cam ca Străduța lui Vermeer. Perla e, în fond, mai strălucitoare.

Îi amintesc de Jean Gerson, învățatul care, la început de secol XV, vorbea de un laș șaselea simț, care e inima. Remarc faptul că, scriind despre tapiserii și despre simțurile descrise în el, a păstrat firul inimii bine împletit în poveste.

„Da, scriu pentru inimă, dar scriu pentru inimile cititorilor. Ei îmi sunt cei mai importanți. Pentru mine scrisul e un contract între mine și voi. O carte e gata doar pe jumătate când am terminat eu de scris. Al șaselea simț e, de fapt, cititorul.”

Sala aplaudă și pentru mine se face lumină.

I-a câștigat. Foarte elegant, fără cuvinte mari și fraze supraetajate. Zâmbește reținut, aproape timid. Aplaud în rând cu publicul. Îmi simt apartenența la el. Mă tem o clipă să nu-mi pârâie microfonul, dar nu se întâmplă. Tracy rămâne, până la finalul conversației, egală cu ea însăși, deși aplauzele se succed în multe valuri. Ne povestește despre expoziția Cartier, unde a vorbit despre perle, despre Veneția și Murano, despre izolare și pierdere, despre formele doliului, despre ce este literatura, despre ea însăși. Cu modestie, despre ea însăși. Nu se minimizează. E doar autentică. Nedeformată de succes.

Îmi scrie pe carte, pe Doamna §i licornul. Nu prea apucăm să vorbim mare lucru, pentru că peste ea vin interviurile și autografele.

„Te văd la micul dejun?”

Nu ne vedem. O ratez, văd în poze restul evenimentelor de la Iași, lansarea de la București. Corespondăm, însă. Îi spun că aș vrea să scriu despre ea, îmi trimite poze. Mă bucur când îmi licărește în Inbox, ca lumina din inima perlei.

Rămân mult timp cu femeile făuritoare ale lui Vermeer în spatele minții. Cu Alienor de la Chapelle, țesătoarea din Doamna și licornul. Cu Orsola Rosso, creatoarea de mărgele de Murano din Sticlăreasa. Cu Griet, care poartă un cercel care-i schimbă viața.

Cu Tracy, care vede inima cărții dincolo de pagină. Cred că e unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am auzit în ultimul timp.

Interviu de Ioana Bâldea Constantinescu, apărut inițial în numărul de decembrie 2025 al revistei ELLE România