O Livadă de vişini lipsită de sevă

Isabelle Huppert este singura locomotivă a unui tren cam neuns şi greoi, în piesa Livada de vișini, pusă în scenă de portughezul Tiago Rodrigues.

O Livadă de vişini lipsită de sevă

De Mona Motorga

Curtea de onoare în care s-a jucat Livada de vișini e un loc mitic al Festivalului, e de fapt cea mai mare dintre curţile interioare ale Palatului Papilor. Spaţiul te înghite, ca o căldare din piatră pură, e un spectacol în sine, cu o mare încărcătură istorică şi artistică, ce îi intimidează pe mulţi. E, de asemenea, un grad: ai fost sau nu ai fost prezentat în Curtea de Onoare… Datorită numărului mare de locuri (peste 1.000) trebuia să fii deţinător de paşaport sanitar ca să poţi intra la acest spectacol: vaccinaţii, testaţii, însănătoşiţii. Iată nişte noi, şi foarte ciudate, criterii în selectarea publicului…

Tiago Rodrigues, regizorul piesei Livada de vișini, până acum la cârma celui mai important teatru din Lisabona (Dona Maria), a aflat chiar în primele zile ale Festivalului că a fost proaspăt numit director al său, urmându-l astfel pe Olivier Py. El devine, de altfel, primul director nefrancez al Festivalul In din Avignon. E regizorul visat de actori, dă liber la improvizaţie, le ascultă cu adevărat ideile şi sugestiile. Din păcate, câteodată nu e de ajuns… Deşi a spus că Livada „lui” e doar o adaptare după piesa lui Cehov, Rodrigues nu se îndepărtează prea mult, nici ca ritm, nici ca stil, de o punere în scenă clasică. Ceea ce e neobişnuit pentru el pentru că, până acum, a propus puneri în scenă îndrăzneţe. Piesele Antoniu şi Cleopatra (2015) şi Sopro ( 2017) au marcat publicul din Avignon.

Mi s-a părut întotdeauna greu, spre imposibil, să transporţi literatura rusă în franceză. E acolo o mare neconcordanţă de spirit şi de spaţii: unul e nostalgic, dulce, năvalnic, poetic, mai din topor, dar veridic, celălalt fiţos, rece, cartezian. Francezii sunt nişte latini rataţi, nu au nici nebunia, nici căldura latinităţii. „Nu poţi fi nebun în limba franceză”, a zis Cioran. Din nou Cioran… O traducere a spiritului rus în franceză îmi pare, deci, din start, un eşec. Sau, cel mult, un compromis. Rusitudinea lui Cehov, căldura lui, pe care o regăseşti cu uşurinţă în filmele lui Nikita Mihalkov (de multe ori inspirate de Cehov), gustul pentru conversaţia cu miez dar, exact în acelaşi timp, înclinaţia pentru futil, sunt aproape imposibile în franceză. Rusa rezonează bine cu româna. Cu portugheza. Limbi cu ş şi j. Nu cu franceza.

Izul acesta rus, dulce-amar, dispare în spectacolul lui Rodrigues şi, din păcate, nu e înlocuit cu mare lucru. În afară de monumentala Isabelle Huppert care, cu a sa Liubov, poartă, pe nedrept, întreaga piesă. Singura care nu declamă. Singura cu viaţă. Singura care reuşeşte, prin miracolul artei ei, să sară peste pragul gros al limbii. Isabelle Huppert rămâne, şi de această dată, sideranta actriţă pe care o cunoaştem, capabilă să plângă şi să râdă, cu acelaşi aplomb, în aceeaşi frază.

Nu m-a deranjat decorul epurat: trei candelabre impozante şi câteva scaune. Dimpotrivă, fiecare e liber să îşi imagineze livada, şi casa, după voie. Tiago Rodrigues a ţinut morţiş să folosească în scenografia piesei fostele scaune ale spectatorilor (cele de dinaintea renovării realizate de fostul director Olivier Py). Aceste scaune, spune Tiago Rodrigues, reprezintă, într-un fel, livada noastră de vişini. Vechiul, de care ne e greu să ne debarasăm.

Efect al pandemiei, poate, faţă de alte ediţii, spectacolele sunt ţesute cu foarte multă muzică. Piesa lui Rodrigues e, şi ea, străbătută de muzică. Această nevoie de evadare, prin poezia sunetului.  Tiago Rodrigues scrie, de altfel, şi cuvintele numeroaselor bucăţi muzicale din piesă.

Cehov a scris Livada de vişini când ştia că nu mai are mult de trăit. Livada e simbolul schimbărilor sociale, în Rusia apare clasa de mijloc, inexistentă până atunci, dar mai ales a unei schimbări intime, radicale, a autorului. Piesa rezonează însă foarte tare şi cu acum-ul nostru, cu viitorul ce vine peste noi ca un tăvălug, înfăşat în necunoscut.

***

Născută pe plaiuri bănăţene, Mona Motorga a absolvit Facultatea de Litere (francez­ă-engleză) a Universităţii de Vest Timişoara, unde îndrumători i-au fost Adriana Babeţi, Ilie Gyurcsik, Livius Ciocîrlie.
După studii, Mona a lucrat ca jurnalist cultural la Evenimentul zilei, România liberă, Agenda Zilei, realizând atât interviuri cu artişti, cât şi cronici de teatru.
Din 2005 ea locuieşte în capitala europeană a teatrului estival, Avignon, Franţa.

Citește și:
Angélica Liddell, pe culmile disperării şi ale artei

Foto: Profimedia

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
peroz.ro
substantial.ro
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din lifestyle