Angélica Liddell, pe culmile disperării şi ale artei

Inspirându-se din arta toreadorului Juan Belmonte, artista Angélica Liddell prezintă portretul unei femei sfâşiată între setea de iubire şi eterna îndoială, în spectacolul Liebestod, la Festivalul de la Avignon.

Angélica Liddell, pe culmile disperării şi ale artei

de Mona Motorga

Dacă ar fi doar Angélica Liddell scriitoarea şi ar fi deja de ajuns, pentru că textele ei sunt puternice, foarte bine scrise, poetice şi percutante. Să o spunem: Angélica Liddell e o scriitoare majoră. Ca Cioran, care e foarte prezent în ultima ei creaţie, Liebestod (mort de iubire). Îi sunt prezente cuvintele, îi e prezent şi chipul, proiectat, imens, pe cortină. Chipul lui locuit de îndoială, de întrebări, de viaţă.

Dar ea nu e deloc doar atât. De altfel, Angélica Liddell face cam tot, de la punere în scenă la costume, de la scenografie la prezenţa ei pe scenă. Căci nu se poate numi a juca ce face AL. Ea nu joacă, ea e. Și reuşeşte să fie cu o mare forţă.

Doar de şase ori e prezentat Liebestod la Avignon, Festivalul In. Înţelegi de ce dacă o vezi pe scenă. Te întrebi cum îi arată genunchii şi braţele şi gambele după şase spectacole. Căci, după un intro de două flash-uri, în primul un tip ţine în lesă un mănunchi de pisici adevărate (referinţă la internetul de azi şi nenumăratele sale pisicuţe?), iar în al doilea un om împinge, solitar, un monolit negru, Angélica Liddell se aşează la o măsuţă, cu un pahar de vin roşu lângă ea şi, cu gesturi dezbrăcate de orice emfază, gesturi de infirmieră, începe să îşi taie cu lama genunchii. Mai taie, mai bea din paharul cu vin, mai taie… vor urma, ceva mai târziu, dosul mâinilor, gleznele…

A fost acuzată de nenumărate ori de provocare gratuită (de mai mult de zece ani Angélica Liddell e prezentă la festivalul de la Avignon). Nu e prima oară când execută acest ritual care e, de fapt, doar o acordare a corpului cu spiritul, aşa cum instrumentele fac o punere în acord înainte de concert. În plus, în acest spectacol, gestul îşi are tot sensul pentru că Angélica Liddell s-a lăsat inspirată de marele toreador Juan Belmonte. E, deci, vorba despre sânge, e o poveste de sânge. E, de asemenea, un exerciţiu care reuşeşte să menţină publicul în alertă. Noi suntem taurul. Pe noi ne torerează. Și o simţi capabilă chiar de orice, ceea ce e enorm pentru scenă. Nu e fractură între viaţă şi artă, sunt una, şi indivizibilă. Într-un ocean de spectacole pline de blabla, goale de spirit şi de voce, al ei decolează cu turbo. Hispanic. Limba spaniolă, ca forţă şi sonoritate, face, şi ea, o bună parte din spectacol.

Juan Belmonte, toreadorul care a revoluţionat arta matadorului, spunea că face corida cum trăiește, că face corida cum iubeşte. Angélica Liddell face teatru cum trăieşte. A spus de multe ori că fără scenă nu ar fi putut continua să existe. Poate mai mulţi au spus asta, dar ea reuşeşte să te facă să o crezi. Spectacolul e, ca de fiecare dată, despre moarte, despre iubire imposibilă (Liebestod este şi titlul părții finale ale unei opere de Wagner, inspirată de iubirea tragică între Tristan şi Isolda), despre moarte din nou… „Nici un cuvânt despre fericire nu va ieşi de pe buzele mele”, ne avertizează Angélica Liddell în ceea ce e, poate, cel mai rotund performance al ei.

E o artistă a furiei. Furia sfântă contra unei lumi care a încetat să caute spiritul, o lume care a devenit călduţă, fără substanţă. Fie că e vorba despre oamenii simpli sau despre artiști. O societate devenită pojghiţoasă, în care vrem „Rimbaud fără Rimbaud, Genet fără Genet, Artaud fără Artaud”… Toata lumea şi-o ia în freză: ecologiştii care ne hărţuiesc cu regulile şi culpabilitatea lor, democraţia care ghiftuieşte oamenii de drepturi şi îi privează de datoria transcendenţei, tinerii de 16 ani care, în loc să se ocupe cu iubirea (de toate soiurile), manifestă pentru dreptul la pensie, actorii care au devenit simpli tehnicieni. Şi furia asta ştie să o spună pe toate tonurile, în toate registrele, furia ei e şi şoaptă şi e şi răget.

Îşi găseşte sensul şi liniștea doar lăsându-se mistuită într-un autodafé, pe care singură şi-l impune, cuvânt după cuvânt, pentru că doar căutarea transfigurării are noimă.

Într-un spaţiu improvizat, din metal, ce a găzduit provizoriu Opera din Avignon (cea originală fiind în renovare), departe de zidurile care înconjoară întregul oraş vechi, în afara lui, Angélica Liddell scrie o performanţă care are mari şanse să facă istorie.

***

Născută pe plaiuri bănăţene, Mona Motorga a absolvit Facultatea de Litere (francez­ă-engleză) a Universităţii de Vest Timişoara, unde îndrumători i-au fost Adriana Babeţi, Ilie Gyurcsik, Livius Ciocîrlie.
După studii, Mona a lucrat ca jurnalist cultural la Evenimentul zilei, România liberă, Agenda Zilei, realizând atât interviuri cu artişti, cât şi cronici de teatru.
Din 2005 ea locuieşte în capitala europeană a teatrului estival, Avignon, Franţa.

Citește și:
Wanda Mihuleac, artista pe care România trebuie să o (re)cunoască

Foto: Profimedia

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
peroz.ro
evedete.ro
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din lifestyle