Prieteniile la distanță: lucrurile nespuse despre experiența diasporei studențești

Despre ce înseamnă să fii student internațional român, dificultățile cu care se confruntă prieteniile de peste hotare și cum le putem combate.

De Irina Echim

Când ne vedem prima dată după 3 luni de facetime, „pot să te sun?”-uri sfioase în timpul clacărilor mentale și săptămâni întregi de no contact neintenționat, eu și prietena mea cea mai bună nu prea știm cum să ne comportăm. Ne întâlnim în metrou și râdem isteric. Lăsăm acest sunet să umple golul lucrurilor pe care nu prea mai știm să le spunem. E ciudat să ne auzim vocile vii una lângă alta, nu aplatizate de tehnologia de apelare telefonică. Alegem, stângace și grăbite, o cafenea unde obișnuiam să ne vedem când amândouă eram încă în liceu. Suntem nostalgice, dar resimțim inadecvarea oblică a prezenței noastre în acest loc devenit străin. Apoi vine partea și mai ciudată: conștientizarea faptului că, într-un loc străin, noi înșine am devenit străine una de alta. Nume pe care nu le recunoaștem, manierisme care nu erau familiare corpului celeilalte înainte, glume la care nu mai râdem chiar atât de „împreună” cum obișnuiam să o facem. Încă ne păstrăm una pe alta în gusturile noastre umoristice, dar acum ele au ajuns să fie definite de preferințele altor prieteni și tendințele unei alte culturi.

Patricia a plecat în Olanda la facultate în 2023, când eu treceam clasa a 12-a. Un an mai târziu, și eu aveam să mă mut în Marea Britanie pentru studii. A avea un prieten care studiază în străinătate a ajuns să fie un fel de experiență standard pentru mulți tineri români. UNESCO aproximează că în jur de 40.000 de studenți români optează pentru o educație superioară în afară. Cu excepția acestei statistici, puține date clare pot fi găsite cu privire la numerele exacte ale diasporei studențești, ceea ce poate fi văzută și ca o dovadă a lipsei de interes a statului față de severitatea brain drain-ului cu care România se confruntă de ceva decenii. Din cei 30 de copii din fosta mea clasă – una dintre cele trei clase umaniste ale Colegiului Național Gheorghe Lazăr, adică una dintre cele mai bune clase din întreaga țară – 7 oameni au ales să plece. Dacă te plimbi prin campusurile universităților de renume mondial – precum Harvard, Columbia, Oxford, Cambridge, TU Delft, Bocconi și altele – cu greu treci de două departamente fără să auzi pe cineva vorbind română. Cambridge, universitatea unde acum sunt studentă, se bucură de o populație studențească română care atinge ordinul sutelor. Vorbind cu compatrioții mei, rareori aud că cineva plănuiește să se întoarcă. Mă gândesc uneori cum părem noi, tinerii care pleacă, pentru cei care nu ne cunosc. Mă gândesc că unii oameni ne aplaudă și ne aprobă cu fervoare decizia, găsind în noi oameni la fel de supărați pe sistem ca ei. Având un învățământ superior penibil de subfinanțat, care de abia apare în topurile mondiale, majoritatea știrilor pe care le auzim despre universitățile din România au legătură cu profesori care-și hărțuiesc sexual studentele, cu cămine care ard sau cu tencuieli care cad. Mă gândesc, alteori, că alți oameni ne judecă că nu am rămas, pentru că nu am vrut să luptăm pentru o țară mai bună.

Intuiesc că, sub copertina fenomenului de diasporă studențească, se află mii de tineri care au, la fel ca mine și Patricia, această primă întâlnire, care cade bleagă într-o zi obișnuită de marți. O așteptăm tacit în timpul sesiunii. Când avionul aterizează, iar creierul nostru încearcă să se racordeze la realitatea vieții într-o altă țară, întâlnirea devine prioritară. Când ea se întâmplă, pare că nimeni nu-și poate găsi locul, că cuvintele spuse în română sunt subtil și nejustificat de deficitare, că întrebările puse sunt prea similare cu un small talk introductiv ca să se mai simtă cineva confortabil cu eticheta de „cei mai buni prieteni”. Un studiu de la Universitatea de California a demonstrat că sentimentul de conexiune în cadrul unei prietenii este diminuat atunci când comunicarea dintre doi oameni are loc exclusiv prin intermediul mesajelor și al apelurilor. Într-o prietenie la distanță, navighezi nesigur apelurile și întâlnirile fizice care se întâmplă o dată la câteva luni, fiind derutat din cauza nivelurilor variate de apropiere emoțională care pot fi accesate în funcție de natura contactului.

Fiind tineri încă idealiști, proaspăt confruntați cu greutatea vieții, am vrea ca relațiile noastre interumane să fie invincibile, să fie absurd de neafectate de orice alt eveniment din viața noastră. Adevărul este că oamenii funcționează în unități de spațiu-timp. Prin asta, vreau să spun că stabilitatea identității noastre și a relațiilor interumane pe care le avem sunt imperceptibil condiționate de rutina spațio-temporală de zi cu zi. Ele joacă un rol imperceptibil în definirea identității noastre și a relațiilor pe care le avem cu cei din jur. În cazul unei prietenii de peste granițe – fie că e vorba de prietenia dintre doi studenți internaționali din țări diferite sau de prietenia dintre un student român și unul din diaspora – unitățile spațiu-timp luptă împotriva noastră. Când, în Marea Britanie, simt singurătatea cum mi se strecoară prin brațe la ora 8 seara, nu pot niciodată să-mi sun prietenii din România. S-au culcat deja.

Mereu, cred, o să existe o mică aură de inadecvare în relațiile de prietenie de la distanță. În noi, stau ordonate toate amintirile din liceu, când ne vedeam săptămânal și puteam povesti orice din viața noastră cu certitudinea că cealaltă persoană va înțelege. Acum, multe lucruri nu mai pot fi spuse fără un preludiu al contextului: care e sistemul de evaluare al universității, cine e X, care profesor m-a exasperat săptămâna asta. Mulți oameni care au trecut prin experiența de a studia, printre necunoscuți, la o facultate din afară, mi-au spus trecător, în timp ce povesteau de apelurile lunare cu fostele grupuri de prieteni, că le este dor de „cum era înainte”. Ne este puțin frică să verbalizăm, observ uitându-mă în jur, frica stârnită de faptul că apropierea noastră emoțională cu prietenii a devenit grav deficitară. Preferăm să atribuim acest deficit timpului, ordinii lumii, procesului de maturizare și altor astfel fenomene abstracte pe care le facem responsabile de lucrurile care ne displac la viața noastră.

Experiența mea cu prieteniile de la distanță m-a învățat că puterea unei relații nu e ceva independent și static, care există de la sine. În schimb, ea trebuie consolidată, trebuie născută din nou cu fiecare conversație, cu fiecare întâlnire, cu fiecare mesaj. Prieteniile pe care sperăm să le avem nu sunt lucruri care vor apărea de la sine în viața noastră, ci entități pe care noi suntem responsabili să le clădim. Partea dificilă legat de acest adevăr, când vine vorba de studenți internaționali, este că după o zi întreagă de efort academic, de vorbit într-o limbă care nu e a ta, de socializat într-un mediu cultural străin, de descoperit un oraș îmbibat în necunoscut, nu mai ai nici energia, nici cheful, să dedici muncă pentru prieteniile „de acasă”. În esență, acestea ar trebui să fie un dat, un safe space, acea mică parte din zi în care nu mai trebuie să dai nimic din tine doar ca să exiști. Obosiți să trăim constant într-o mască, într-o persona creată pentru tot ce vine în exteriorul nostru, ajungem să ne prăvălim toată interioritatea în discuțiile grăbite de pe facetime. Unul dintre cele mai triste momente din tetralogia napolitană de Elena Ferrante a fost, pentru mine, rarele discuțiile telefonice dintre Elena și Lila atunci când prietenia celor două fusese frântă de distanță. Vorbeau rar, iar atunci când o făceau conversația era tensionată, plină de alienare și de o lipsă fatală de înțelegere. Distanța le împinsese spre o dezumanizare reciprocă, iar cuvintele împărtășite erau mai mereu tăioase și frustrate. În ciuda acestor fapte, apropierea emoțională dintre cele două părea să rămână intactă.

Odată ce devii parte din diaspora studențească, devii al nimănui. Durează mult să înțelegi acest aspect în totalitatea lui, însă modul său de manifestare este pe atât de simplu, pe atât de devastator: în paralel cu munca multidimensională pe care o dedici integrării într-un mediu cultural diferit, trebuie să-ți îndrepți energia și spre a menține legăturile umane și culturale cu țara ta natală. Trebuie să te gândești cum traduci în română o glumă care te-a făcut să râzi 10 minute sau cum să nu lași convențiile sociale românești să fie penetrate de cele occidentale. Apoi, trebuie să programezi apeluri intenționate, să te asiguri că în apelurile astea nu iau forma unor confesiuni, inserând puțin mișto, puțin sarcasm, puțin alint ici-colo. Trebuie să nu-ți fie frică să vorbești de lucrurile rele (pentru că doar cu prietenii, la urma urmei, poți vorbi despre ele), dar să depui efort pentru a comunica și partea bună sau cea plicticoasă a rutinei tale de zi cu zi. Trebuie să-ți repeți constant motto-ul motivațional „prieteniile nu se măsoară prin cantitate, ci prin calitate” pentru a nu te lăsa mâncat de viu de frustrarea faptului că nu mai petreci îndeajuns de mult timp cu persoanele dragi. Însă printre toate aceste responsabilități și greutăți, există și un sens de eliberare. Atunci când prietenia ta se dezleagă de indicii spațio-temporali care au împins-o spre existență, devine parte din tine.

În iunie, merg la Paris. Mă plimb pe străzi și mă gândesc, la fel de idealist ca înainte, că într-o zi eu și cu Patricia o să stăm pe un balcon în cartierul latin și o să vorbim. Aud sunetul, însă nu conținutul. Probabil și atunci, ca și acum, o să avem nevoie de un preludiu de context, iar pauzele dintre cuvinte vor fi umplute de o anumită nătângie. Însă noi vom continua să vorbim, să chicotim, să ne îndoim corpurile cu râsul nostru. Pe story-urile de Instagram ale cunoștințelor mele, văd români din Olanda și Italia cum se întâlnesc la mijlocul drumului, într-o a treia țară. Nu mai avem nevoie de un spațiu sau de un timp ca să ne imaginăm alături de cei dragi. Iar libertatea asta, care s-a strecurat asupra noastră, face mult mai mult decât momentele neîmpărtășite de singurătate nocturnă.