Egalitate cu dragoste

Romania e in Uniunea Europeana... cel putin din punct de vedere politic. Dar, cind vine vorba de dragoste, se pare ca uneori e greu de trecut peste prejudecati si clisee

Egalitate cu dragoste

Exista o expresie romaneasca, de argou copilaresc, care suna asa: „a avea ciunga in par”. Desigur, a­ceasta expresie nu este extrem de veche. In copilaria mea, ciunga in par se punea copiilor mai slabuti, care nu se puteau apara de baietii mai mari si rai. Intrucit guma de mestecat nu mai poate fi scoasa decit cu par cu tot, cei care beneficiasera de aceasta gluma cruda veneau a doua zi tunsi. Cind cineva intreaba „Dar eu de ce nu primesc ce au si ceilalti? Ce, am ciunga in par?”, inseamna ca se simte discriminat. De baietii mai mari, de fetele din Vest pentru care provenienta din Est constituie un handicap, de natiunile occidentale care nu stiu prea multe despre ceilalti. Festivalul Sziget este ca o lunga sedinta a Parlamentului European in care, in loc sa se discute si sa se voteze legi, se asculta muzica. Toate tarile Europei isi trimit reprezentantii pe insula din mijlocul Budapestei.

Cea mai frecventa remarca a occidentalilor legata de Romania este „Yeah, I know, the capital is Budapest”. Desigur, se refera la Bucuresti. In citeva ore petrecute la festival poti transforma harta Europei in persoane vii, cu care poti lega prietenii de-o seara sau relatii durabile. Pe Irene am cunoscut-o in ultima noapte pe care o petrecea in Budapesta. Am petrecut citeva ore impreuna, ne-am plimbat de la o scena la alta, ne-am sarutat, iar dimineata am condus-o la tren. Ne-am scris mail-uri si am hotarit ca ne placusem suficient de mult ca sa ne revedem. Cel mai mult o atrasese la mine faptul ca citisem o carte de Thomas Mann.

„N-am mai intilnit pe nimeni care sa fi citit Casa Buddenbrock, mi-a scris. „Trebuie sa-ti marturisesc ceva: cred ca m-am indragostit de tine! E serios. Insa nu pot veni in Romania. Vino tu in Elvetia. Nu trebuie sa-ti platesti decit drumul. Abia apoi voi veni si eu in Romania. Nu putem ignora faptul ca eu sint o fata care locuieste intr-una dintre cele mai prospere tari din Europa, iar tu provii dintr-o tara saraca. Banii nu conteaza pentru mine, deoarece am avut dintotdeauna suficienti…” Scrisoarea Irenei a fost echivalentul unui pumn in stomac. Eu eram un baiat de 25 de ani, ea – o fata de 20 de ani. Era tot ce aveam nevoie sa stiu ca sa ma gindesc la noi ca fiind un posibil cuplu.

Desi Irene se indragostise de mine, faptul ca proveneam dintr-o tara saraca, de la periferia Europei, era mai pu­ternic decit sentimentele ei. Se spune ca mintea decide in primele cinci­sprezece secunde dupa ce ai cunoscut pe cineva daca te vei indragosti sau nu de persoana respectiva. Desi dragostea este un sentiment primar si ar fi trebuit sa fie mai puternic decit orice edu­ca­tie, Irene nu putea trece usor peste mentalitatea ei hranita cu clisee de perceptie. Pentru ca egalitatea este un concept al lumii moderne, inexistent in trecut. In antichitatea greco-romana, filosofii scriau despre egalitate si libertate dictindu-le sclavilor. Iar in timpurile mai apropiate, in anii ’50, la intilnirile partidului comunist francez, in fata se­diului erau parcate o gramada de masini luxoase apartinind tinerilor boga­tasi care cochetau cu ideea de stinga doar pentru ca era o ideologie trendy.

I-am scris Irenei un e-mail caustic, in care i-am descris Bucurestiul ca fiind un fel de Bedrock. Liane in loc de lifturi, populatie alcatuita in intregime din copii orfani, masini care functioneaza cu lemne in loc de benzina etc. Am fictionat cu frustrare, nerealizind inca, in acea vreme, ce motor bun pentru scris este frustrarea. Si-a cerut scuze si, dupa alte citeva mesaje, am convenit sa ne revedem in locul unde ne intilnisem. Budapesta. Nu Bucuresti. Apoi, cita vreme a durat, relatia a fost frumoasa.

Citiva ani mai tirziu, fiind cu un prieten in Praga, o tara estica, dar aflata deja in Europa, am cunoscut doua fete intr-un club. Cind le-am spus ca sintem romani, s-au uitat una la cealalta, au spus ceva in limba lor si au plecat fara sa salute. Pina in acel moment, Praga mi se paruse un oras frumos, care avusese sansa sa nu fie mutilat arhitectonic de comunism, asa cum se intimplase in Bucurestiul meu. Dupa ce fetele au rostit pe limba lor „ai grija, astia sint romani” si ne-au intors spatele, simpatia mea pentru popoarele aflate cindva de aceeasi parte a Cortinei de Fier s-a dus pe apa Vltavei.

Dupa confuza Revolutie din 1989, romanii au primit pasapoarte. Aveau si inainte, dar nu aveau la ce sa le foloseasca. Fericiti ca-si pot parasi tara, romanii au inceput sa plece in masa, atrasi de vitrinele luminoase si bine garnisite ale Occidentului. Pe linga turisti, din Romania au plecat doua categorii de oameni: cei extrem de bine pregatiti, virfurile intelectuale, si patura opusa, bine reprezentata, infractorii si cei dornici sa faca bani cu usurinta. Pentru ca mass-media nu scrie niciodata de doctorii romani sau specialistii in IT, ima­ginea Romaniei a fost construita si consolidata de miile de pungasi, hoti, falsificatori, proxeneti si curve care au virusat so­cietatile vestice. Acesta este principalul motiv pentru care, in momentul cind cunosti pe cineva si spui „Hello, sint din Romania“, nu prea ai parte de zimbete.

Cei 50 de ani de comunism au deformat complet imaginea de sine a romanilor. Eram invatati ca sintem cea mai ospitali­era natie din lume, ca avem un nemaipomenit simt al umorului si ca sintem teribil de culti. Iesind afara din tara, ne-am confruntat cu o alta perceptie, aceea de oameni cu „ciunga in par”. In bancurile romanesti, personajul de care se ride intotdeauna este bulgar, rus sau ungur. Intotdeauna un vecin. In tarile respective, bancurile sint identice, dar bufonul e roman. Glumele nu au fost niciodata corecte politic. Daca i-am vedea pe toti ceilalti ca fiind egali, cred ca umorul ar avea mult de suferit. Nimic nu este mai plictisitor decit un om fara umor. Numai ca nu-ti mai arde de ris in momentul cind stai la o coada uriasa in aeroport la sectorul non-UE, in timp ce celelalte ghisee sint goale.

Imaginea de sine a unui om, dar si a unei natii, difera mult de felul cum e perceput de ceilalti. Pentru a ne defini in mod real, avem nevoie intotdeauna de celalalt. Celalalt ne permite, in fond, sa devenim noi insine. Iar intrarea in Europa, acest proces, oricit de simbolic ar fi, nu e decit formala. Perceptia corecta a celuilalt este calitate dobindita, nu innascuta. Asa cu nu ma astept ca semnarea unor acte sa scoata prea curind „ciunga din par”. Unul dintre sensurile de dictionar ale egalitatii presupune „aceeasi identitate”. Identitatea fiintei are o dubla tendinta: sa ne apropiem de ceilalti pentru a ne gasi iubirea, sa ne indepartam de ei pentru a ne explora individualitatea. Dragostea presupune intotdeauna inegalitate. Faptul ca alegi, fie si pentru o perioada redusa de timp, pe cineva inseamna sa-i excluzi pe toti ceilalti care au avut aceleasi sanse.

Formarea unui cuplu presupune discriminarea tuturor celorlalti. Cita vreme oamenii vor iubi, vor discrimina. Fric­tiunea intre propria individualitate si dorinta de a apartine unei comunitati (care poate fi, la fel de bine, un cuplu sau o natiune) este insasi esenta creativitatii. Pentru un artist, inega­litatea, frustrarea si alte sentimente din spectrul negativ sint niste minunate instrumente de lucru. Un roman in care doi oameni s-ar respecta si si-ar spune numai lucruri frumoase pe 200 de pagini ar adormi orice cititor. Dar pentru un cetatean, egalitatea si libertatea sint niste drepturi pentru care trebuie sa lupte. Daca scriitorul din mine profita in mod creativ de orice eveniment, fie el fericit sau nefericit, transformindu-l in proza, cetateanul european din mine (care e dintotdeauna, nu de la 1 ianuarie 2007) lupta si se revolta pentru orice incalcare a egalitatii si libertatii.

Relatia cu Irene a constituit baza unui roman. Ne scriem din cind in cind si din ultimul sms pe care mi l-a trimis am aflat ca se marita cu un rus. Calatoresc des prin Europa si, de fiecare data cind ma intorc in tara mea, ma simt mai aproape de mine insumi. Imaginea ne­gativa construita de mass-media, bazata pe eternele reportaje din orfelinate, stirile despre nostalgica si incapabila clasa poli­tica roma­neasca neepurata de comunisti ma fac sa pronunt, cu sfiala inca, raspunsul la intrebarea: din ce tara esti? M-am obis­nuit sa am la mine una dintre cartile mele. Nu intimplator, tocmai pe aceea pe a carei coperta troneaza o fotografie uriasa a mutrei mele. In momentul cind cunosc pe cineva si sint intrebat de unde sint si ce fac, scot cartea, care este cel mai bun pasaport. Hello, sint din Romania si vreau sa-ti fur ceva. Un zimbet.

Arhiva revistei ELLE
Foto: Guliver

 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Antena 1
Publicitate
substantial.ro
Unica.ro
Mai multe din lifestyle