E încă viață în bibliotecile rurale

Micile biblioteci rurale au devenit, cel puțin la nivel declarativ, ținta unui guvern fixat pe austeritate. Cum susținătorii tăierilor pretind că nu le frecventează nimeni, am vrut să aflu realitatea.

În iulie, prim ministrul Bolojan șoca publicul cu o declarație care continua o serie de propuneri de austeritate. „Un bibliotecar la o comună mică nu se justifică cu normă întreagă. Nu văd nici un fel de problemă ca un bibliotecar, de exemplu, dacă tot este o comună care să vrea să aibă o bibliotecă, să poată lucra în două primării în așa fel încât să avem biblioteci deschise și în zona de rural.” Venită la câteva săptămâni după creșterea TVA-ului de la 5 la 11% pentru cărți și manuale și pe fondul unor tăieri masive în educație (sunt afectate burse, mii de suplinitori rămân fără loc de muncă, comasări de școli, mărirea normei didactice a profesorilor, reducerea costului orelor suplimentare), declarația a picat prost și personalului, și părinților. Cum educația e slogan de campanie electorală și după un sezon de alegeri intens și prelungit, afirmația a fost surprinzătoare. Cu atât mai mult cu cât, în contextul amenințătorului deficit, economia e infimă. Declarația a născut dezbateri – între cei interesați de educație și susținătorii unor reduceri cu potențial să o ducă în colaps.

Un raport al Comisiei Naționale a Bibliotecilor, după datele furnizate de Institutul Național de Statistică, arată că numărul total (biblioteci naționale, universitare, specializate, școlare și publice) a scăzut de la 8.829 la 8.263 din 2020 până în 2023. Pe lângă îmbătrânirea personalului, degradarea fondului de carte și alte probleme, raportul arată că cele mai afectate au fost bibliotecile publice, mai ales comunale, dintre care s-au închis 171, deși legea permite asta doar odată cu desființarea unității administrativ-teritoriale de care aparțin.

Susținătorii propunerii o justifică prin lipsa interesului pentru lectură, ignorând dreptul accesului la cultură înscris în Constituție, dar și faptul că în mediul rural biblioteca e singurul spațiu care acoperă astfel de nevoi. Raportul arata și că, deși majoritatea bibliotecilor se află încă la sate (60,6%), ele dispun doar de 21,8% din fondul de carte.

Marea transformare: Biblionet

Nici un alt proiect nu a avut asupra bibliotecilor din România impactul Biblionet – un program de 5 ani finanțat (cu 27 de milioane de dolari) de Fundația Bill și Melinda Gates, pentru diversificarea activităților din biblioteci, care le-a conectat pe toate la Internet. Mariana Lucia Marian, directoarea Bibliotecii Județene „I.S.Bădescu” din Sălaj, povestește că „foarte multe biblioteci au fost renovate, pentru că în majoritatea finanțărilor se solicită cofinanțare. Eu vin cu finanțarea ca organizație, dau bani pentru cheltuielile pe echipamente și instruirea personalului, dar instituția locală trebuie să renoveze spațiul, să-l facă funcțional, echipat cu lumină, căldură, Internet și mobilier.”

Anișoara Bocai din Vladimir, Gorj, e bibliotecară de 35 de ani, de la 1 iulie 1990. Povestește că „la început am avut biblioteca în corpul primăriei, dar din 2013 s-a mutat într-un alt spațiu, ca urmare a Biblionet. Atunci am început să schimbăm destinele bibliotecii. M-am adaptat din mers la schimbările din societate și, pe deasupra, în decursul acestor ani, am încercat să am diferite servicii, astfel încât biblioteca mea să fie una dintre cele mai active din Gorj și chiar din țară.” Și Mădălina Lica lucrează în Biblioteca din Valea Călugărească, Prahova, din 1990, „de când au fost redeschise cu bibliotecari cu normă întreagă.(…) Mi-a plăcut ideea de a lucra printre cărți”, îmi spune, așa încât a făcut mai târziu pregătire postliceală, facultate și un master în bibliotecoeconomie. În 35 de ani de muncă „am trăit transformarea profundă a bibliotecii de la un simplu spațiu de lectură, la un centru activ de cultură, educație și informație. Am început într-o perioadă în care biblioteca era privită ca un loc cu rafturi cu cărți de împrumut, cu fișe scrise de mână, și am înțeles că ea trebuie să evolueze odată cu nevoile comunității. Și am încercat să lucrez constant la transformarea ei într-un spațiu deschis tuturor, indiferent de vârstă sau de statut social.”

Azi, spune, biblioteca permite acces nelimitat și gratuit la colecții, baze de date, resurse proprii și virtuale, iar la lucrul acesta au contribuit atât autoritățile locale, cât și parteneri și voluntari. Biblionet „a fost rotița care a angrenat sistemul care a dus la transformarea radicală a bibliotecilor, nu numai că oferea echipamente și acces gratuit la Internet, dar nescris impunea niște standarde. La noi, biblioteca era un spațiu mic, închis, zugrăvit cu humă, cu toaleta în curtea Căminului Cultural. Ei au venit și au spus: noi oferim echipamente, dumneavoastră puneți la dispoziție spațiul igienizat, rafturi noi etc.” La vremea aceea, autoritățile i-au spus Mădălinei Lica că nu au bani pentru bibliotecă. Asta a ambiționat-o: „am mers din poartă-n poartă la firme de bricolaj și am cerut materiale pentru renovare, și am găsit poarta deschisă la Baumax, care au venit cu un tir de materiale de zugrăvit. După au început să vină și alții, mi-au adus parchet, mână de lucru, am schimbat și instalația electrică. A fost reînviată biblioteca”.
Adriana Boboc, bibliotecară în Tazlău, Neamț, spune că Biblionet a fost mult mai mult decât o simplă renovare. „Când nu erai conectat la Internet acasă, unde te duceai? Într-o bibliotecă. Am prins vremuri când copiii din sat veneau să vorbească prin Skype cu părinții. Trăiam niște emoții – stând la distanță de ei, că le cream o intimitate – pe care nu le puteai trăi altfel.”

Camelia Crișan, directoarea Fundației Progress, care implementează și azi numeroase proiecte în bibliotecile din România, cunoaște îndeaproape această transformare, la care a și contribuit. Biblionet a însemnat, spune, „o rețea de în jur de 2.500 de biblioteci publice în care s-a investit în tehnologie și formarea de competențe”, iar după finalul proiectului, datele obținute le-au dat șansa să „facem benchmarking între ce se întâmpla cu sistemul de biblioteci din România și ce e în afară”, observat în deplasări. Își amintește, de pildă, că în Moldova și, mai larg, „în sistemul de biblioteci sovietic bibliotecarul e situat foarte sus în ierarhia socială a comunității”. Pe lângă componenta de culturalizare exista totuși acolo și cea de îndoctrinare, dar „bibliotecarul chiar conștientiza că e un lider al comunității”.

Biblionet, spune ea, a însemnat cursuri de bază de IT pentru toți bibliotecarii, dar și „Bazele Serviciilor de Bibliotecă, realizat împreună cu consultanți din SUA și adaptat cultural pentru România, în care, în trei zile, ei să realizeze servicii bazate pe metodologia Design Thinking. Asta înseamnă să faci un serviciu uitându-te la nevoile comunității. Să ieși din bibliotecă și să cunoști comunitatea. Le-am făcut cursuri de leadership indirect, făcându-i să caute date, să înțeleagă structura, ierarhia, cine sunt liderii informali, cei formali, cum fac marketing-ul serviciilor lor, dar și advocacy(…) să fii capabil să te promovezi ca să obții resurse de la instituții publice. Să te duci la primar și să spui ‘Săptămâna asta am avut 200 de copii în bibliotecă, părinții sunt foarte mulțumiți. Dacă continuăm, lumea o să fie mulțumită că ne sprijiniți.’ Pentru foarte mulți a fost boost-ul de care aveau nevoie ca să-și deschidă aripile și să zică ‘Da, pot să fac și asta’.”

Proiecte și impact

Fără finanțări substanțiale de la stat, lucrul acesta era aproape imposibil, dar a devenit realitate prin implicarea multor organizații cum este Progress. Camelia Crișan spune că fundația „a funcționat în ideea de butic de inovație pentru biblioteci, post Biblionet”, împrumutând idei din alte părți, implementându-le cu ajutorul unor bibliotecari-campioni care să creeze emulație din partea celorlalți. Nu a fost totul roz, au întâmpinat și rezistență din partea celor care-și doreau ca bibliotecile să rămână doar spații în care se împrumută cărți, dar au întâlnit și oameni, precum fosta directoare a Bibliotecii Județene Gorj, Olimpia Bratu („cel mai inovator om pe care l-au avut bibliotecile publice din România”, spune Camelia), care au vrut mai mult. Alături de ea au realizat un studiu al comportamentului cultural al cetățenilor din județ, un document pe care s-a bazat ulterior strategia de dezvoltare a întregului sistem.

Fundația Gates, își amintește Camelia Crișan, a lăsat niște fonduri pe care le-au planificat, funcționând „ca un legacy organization”. Și-au regândit strategia, până atunci lucrând în dezvoltare comunitară, și au ajuns să „contribuim la dezvoltarea comunităților folosind bibliotecile publice ca pe hub-uri de învățare, educație și dezvoltare”. Camelia Crișan subliniază și că proiectele lor sunt bazate pe date – greu de obținut de la autorități –; așa s-a născut, de pildă, CODE Kids, când au identificat faptul că copiii din rural, adică 45% din populația de gimnaziu școlarizată a României, au un decalaj de educație șocant față de cei din urban: „la un copil din urban care are media sub 5 la evaluarea națională, ai 10 copii din rural în situația asta, per cohortă între 25 și 30 de mii de copii care nu puteau să meargă la licee teoretice, la facultate, se pierdeau pentru că cineva nu intervenea.”

Mariana Marian, directoarea Bibliotecii Județene din Sălaj, povestește despre CODE Kids, la care participă din vremea proiectului pilot, și la care s-au alăturat șase biblioteci rurale din județ, cu un club pentru începători și unul pentru avansați, în fiecare an. Au și rezultate – o fată din comuna Bălan din județ e acum studentă la Politehnică în București, în urma participării, și lucrează și la Progress. E povestea multora dintre cei 14 mii de copii care au trecut prin proiect în țară. Ana Damșa, care lucrează la Biblioteca Bălan de mai bine de 30 de ani, îmi confirmă cu mândrie povestea fetei pe care a ghidat-o și care frecventa din copilărie biblioteca – cartea ei preferată, de când încă nu știa să citească, era Bucătăreasa zânelor. Bibliotecara s-a angajat în 1994, după o încercare de a lucra într-o croitorie; când s-a ivit postul, s-a ambiționat, a învățat metodologia și l-a câștigat, dintre 7 candidați.

Pe lângă CODE Kids, derulează alături de Progress și proiectul Rețeaua Fetelor Neînfricate, care a făcut-o să devină „ca o mamă pentru copii”. În plus, are parteneriate cu școala și grădinițele din zonă, astfel încât să facă periodic activități. Face și șezători la care adulții practică lucrul de mână și împărtășesc povești, întrebări, socializează. Dintr-un curs Erasmus+ la care a mers anul acesta în Croația, a văzut că ce se face în alte părți nu e mult diferit, dar a mișcat-o un colț de bibliotecă cu computere dedicat copiilor mai retrași, pe care l-ar replica. Spune că biblioteca e esențială în comunitate: „bibliotecarul, dacă nu știe ceva, se documentează. La bibliotecă e universul, practic. Poate nu chiar tot, dar o poartă, măcar, către el.”

Mariana Marian, din Zalău, povestește și cum unele proiecte coordonate de Biblioteca Județeană există datorită provocărilor de pe teren, Biblioteca Județeană având rol de coordonare metodologică pentru bibliotecile publice din județ. Când un primar de comună nu a vrut să redeschidă biblioteca comunală decât dacă i-ar fi dovedit că cei mici vin la activități, au demarat în anul 2023 Cartea Pe Uliță, cu finanțare de la Pepco, achiziționând cărți noi și materiale educaționale. Și-au propus să ajungă în 10 comunități rurale, dar au ajuns în 23, concentrându-se pe potențialii cititori foarte mici: 0-6 ani (de altfel, Mariana Marian spune că permisul eliberat celui mai tânăr utilizator al bibliotecii este pentru un copil de 4 săptămâni, făcut devreme pentru că mama lui i-a citit încă dinainte de a se naște). Cartea Pe Uliță înseamnă cărți, jocuri și activități pentru copii în urma cărora ei să bricoleze mici colaje sau obiecte pe care să le ia acasă. În 2024 au continuat cu o finanțare de la The Europe Challenge, iar anul acesta – din bugetul propriu, „am avut peste 40 de ieșiri în județ”, spune Mariana Marian, mărturisind că primarul care aruncase provocarea inițială nu a fost convins nici până acum.

Tot ea povestește că au o mulțime de activități și pentru adolescenți și tineri (limbi străine – cu voluntari, club de șah, festivaluri, activități la zilele comunelor și orașelor, Școala de bani, EcoViața, 4/4 PentruPrieteni, Wikipedia – pentru editarea paginilor; Ziua Internațională a Cititului Împreună etc.), dar și „o comunitate care vine spre noi, copii, tineri și pensionari. De când s-a decretat pe 15 februarie Ziua Națională a Lecturii, am vrut să ne punem în valoare cititorii. Avem covor roșu, îi premiem pe categorii de vârstă, secții, filială, avem cititorul anului.” Rolul bibliotecii publice, spune Mariana Marian, e esențial în comunitate, lucru vizibil și în schimburile de experiență în alte țări. Formările și pregătirea profesională, cu care anul acesta 8 bibliotecari din județ au mers la Atena și 8 la Split, în Croația, ajută. „Vii cu idei, prinzi curaj să susții cauza în fața consilierilor locali și primarului. Bibliotecarul nu face minuni decât cu sprijinul lor.”

Apoi, proiecte precum Punguța cu 2 cărți și Cartea Pe Uliță merg și către comunitățile marginalizate. Iar pe lângă toate astea, sunt și servicii care nu se văd – „partea de identitate culturală, patrimoniu cultural, calendare, lucrări tipărite de noi, parteneriate. Dincolo de ce spun nu stau eu, ci colegii mei. Nu am avut activitate în care să am bibliotecari cu care să nu pot să lucrez, să ies în afara instituției, chiar dacă este la sfârșit de săptămână, cu atât mai mult cu cât nu suntem plătiți un leu în plus pentru munca suplimentară.”

Un astfel de om este Malica Mezei, din comuna Mirșid, cu care vorbesc la prima oră o zi mai târziu, când în biblioteca ei s-au adunat deja cinci copii. „Știți cum e la țară”, spune, „copiii nu au unde să meargă. La mine vin fără să umblu după ei. Avem Biblioteca de vacanță, CODE Kids, Rețeaua Fetelor Neînfricate; șezători cu seniori unde copiii învață despre tradiții de altădată. Activitate chiar avem, chiar dacă unii văd sau nu văd. Ambiția mea a fost să continui, și chiar nu-mi pare rău.” Se bucură mai ales când activitățile ei contează pentru copiii din medii defavorizate. „Bieții de ei, nu au acces la nimic. E greu să lucrezi cu ei, dar încercăm să educăm pe toate laturile. Sunt copii care abia se duceau la școală, și acum m-a sunat învățătoarea: ‘Ce s-a întâmplat cu copilul ăsta, că știe citi?’. Exersăm în fiecare zi, pe litere, apoi legăm cuvântul. Îmi ocup timpul cu fiecare, nu mai mult de 10 odată, pentru că sunt singură. Ei vin cu drag și asta-mi place. Părinții, mulți, nu știu să citească. Și este foarte important, fac parte din comunitate și trebuie educați.” În Vacanța la bibliotecă, activitatea din ziua în care vorbim, citesc și au o parte practică – vorbesc despre fructe –, și fetițele mai mari pregătesc, în alt atelier, clătite. Activitățile, spune doamna Mezei, „i-au tras și spre lectură”. În plus, proiectele implică voluntari care au trecut prin experiențele celor mici. Recent colaborează pentru diferite activități cu organizația Poduri spre succes (erată: în varianta tipărită a apărut informația greșită conform căreia Malica Mezei a înființat organizația) – cu ajutorul căreia a dus copiii la muzeu, la clădiri de patrimoniu, la film, iar înainte să vorbim plănuia o întâlnire cu un stomatolog.

În Vladimir, Gorj, vacanța e intensă. Anișoara Bocai povestește despre generațiile care au traversat CODE Kids (peste 200 de copii) și Ora să ȘTIM, concentrate pe STEM; dar și „Navigând în lumea media, despre cum să fii consumator informat, unde reușesc să duc 30 de copii într-o tabără de 5 zile. Ca bibliotecar, am dus în anii anteriori 200 de copii în tabără, fără ca părinții să plătească.” În plus, „digitalizarea e în vervă în Vladimir, mai avem un proiect, Inovație prin imaginație. Cu Fundația Vodafone am învățat seniorii să folosească telefonul, și petrec 5 ore la bibliotecă, la ateliere și socializare. Mulți duceau lipsă de cunoștințe. Un participant zicea: ‘Doamna, mi-era așa ciudă că vedeam că toată lumea face poze și eu nu știam.’ Era tare vesel. Zicea: ‘Până acum v-am iubit, dar acum vă iubesc și mai mult, că știu să folosesc telefonul.’.”

De 35 de ani în meserie, Anișoara Bocai face naveta 110 kilometri pe zi, fără să i se fi decontat vreodată. Dar a schimbat viața comunității: „nu există zi să nu am 15, 20, chiar și 30 de copii în bibliotecă.” Și-ar dori ca guvernanții să „ia în calcul că biblioteca este singurul spațiu deschis gratuit pentru comunitățile lor. Și este locul cel mai sigur pentru formarea tinerilor și comunităților, că până la urmă nu ținem cont de vârstă, de pregătire profesională, socială (…)”

În 2023 a scris la Fundația Culturală Europeană proiectul „Conștientizarea importanței pilonului ecologic în dezvoltarea durabilă a viitoarelor comunități”, pe care ar fi vrut să-l prezinte la Next Library, în Danemarca, dar nu și-a permis costurile pentru participare. Ar fi fost singura bibliotecă comunală din țară care și-ar fi prezentat practica acolo. Este și coordonatoarea Biblioteci stradale, alături de Illinois Romanian-American Community, deschizând mici bibliotecuțe stradale în comunități; face și implementează parteneriate, alături de alte biblioteci rurale, cu biblioteci din afara țării; organizează și vizionări de teatru digital. Și încă mai povestește. Acum, însă, „am ajuns în pragul disperării, noi, ca oameni. Ar trebui să fim cât mai vocali. Fiecare dintre noi să încerce să spună ce face. Pentru că este dureros că pleacă de la noi. Suntem singurii care se ocupă de educație și vara, nu am zi fără copii în bibliotecă. Nu aș dormi liniștită noaptea. În atâția ani, o singură dată mi s-a întâmplat, când au început școala și au fost legați de mijloacele de transport, doar au trecut să zică bună ziua.” O întreb ce îi place la meseria ei. „Tot, mai puțin nesiguranța.”

Mihaela Tănasă, de la Biblioteca Publică Popricani, din județul Iași, a intrat pentru prima dată pe ușa bibliotecii pe 1 decembrie 1991 și „am simțit că e locul meu”. Recunoaște importanța formării – „profesioniștii de la Biblioteca Județeană ne-au instruit și ne-au insuflat pasiunea pentru munca pe care o facem. Și am un număr de colege care au rămas fidele acestei profesii, care nu a fost întotdeauna ușoară. Am lucrat în condiții grele, salariile au fost foarte mici”. Crede că „biblioteca ar trebui să existe în orice comunitate, oricât de mică ar fi. Tocmai ăsta este plusul, faptul că este un loc deschis, în care oamenii din comunitate să găsească o carte, să aibă posibilitatea de a viziona o piesă de teatru, de a participa și de a se implica în viața comunității. O comunitate care nu are o bibliotecă e săracă, pentru că în comunitățile mici nu există alte instituții.”

E însuflețită și i se taie vocea – tocmai a încheiat Biblioteca de vacanță, trei săptămâni în care a adunat între 40 și 75 de copii, zilnic, cei mici să se joace, cei mai mari în ateliere susținute de voluntari, elevi care au beneficiat de proiecte similare și se întorc să dea ceva înapoi. Mihaela Tănasă are mult de lucru, deși crede că „probabil sunt și biblioteci în care se așază praful”. Cu fundația Progress („o gură de aer pentru bibliotecile din toată țara”) derulează și au derulat CODE Kids, Școala de bani, Rețeaua Fetelor Neînfricate, „foarte bun pentru adolescente, le pregătește pentru ce urmează, pentru plecarea la o școală în oraș. Le dezvoltă frumos și mai sigure pe ele, iar fetele depășesc limita relației educator-elev, se confesează. Noi creăm o relație de încredere, au un loc unde să se deschidă, să povestească prin ce au trecut, ce le nemulțumește, ce visează. Copiii au nevoie de dialogurile acestea, de cineva care să-i asculte.”

Se vede ca pe un liant în comunitate, ceea ce se reflectă și în proiectele pentru adulți, precum teatrul digital, sau implicarea seniorilor în Biblioteca de vacanță, când sunt chemați în fața copiilor pentru „o predare de amintiri către o nouă generație (…) Bibliotecile rurale ar trebui să fie spații vii, să fie minim dotate, cu o bază de la care plecăm. După aceea intervine bibliotecarul care, cu imaginație și eforturi, poate să transforme locul într-o minunăție. Contează pasiunea celui care lucrează acolo, dar mi-aș dori să existe în fiecare sat din România o micuță bibliotecă. Chiar și cu jumătate de normă, dacă asta e soluția de moment, dar să funcționeze. Toată lumea zice ‘să ne raportăm la cifrele care există’, dar bibliotecarii transcend cifrele, nu poți să cuantifici emoțiile unui copil și faptul că el se deschide și vine și-ți povestește ce problemă are. Nu poți să cuantifici veselia.”

Un lucru foarte bun, mai spune Mihaela Tănasă, e că „bibliotecarii scriu proiecte. Nu am participat niciodată la un curs de formare pentru a scrie proiecte, nu m-a învățat nimeni. Dar am început să scriu, și împreună cu alte două colege din județ, de la bibliotecile Ciurea și Țigănași, am aplicat un proiect comun pentru Fondul Științescu, program susținut de Fundația Comunitară Iași, pentru a deschide cluburi de astronomie. Acum avem în fiecare bibliotecă un telescop de capacitate mare și alte echipamente necesare unui club de astronomie. Azi ne întâlnim pe cel mai înalt deal, la Popricani, pentru observații la lună și pentru a admira stelele căzătoare. Bibliotecile se transformă. Și toate proiectele astea au ca scop să reducă decalajele între copiii de la sat și cei de la oraș, pentru că la clasa a VIII-a au un șoc. Nu sunt pregătiți, iar biblioteca, prin programele destinate adolescenților, îi poate pregăti mai bine pentru viitor. Trebuie să înțeleagă că biblioteca reprezintă un pilon strategic pentru dezvoltare în orice comunitate, indiferent de dimensiunea sa. Eu asta am înțeles, în cei 35 de ani de activitate, că înseamnă biblioteca. Cred că noi suntem cei mai toleranți oameni din lume, așa am fost formați; luptăm ca oamenii să devină mai buni, să fie mai bine informați și, în consecință, ne-am adaptat mereu și am încercat să creștem comunități.”

Adriana Boboc, de la Tazlău, Neamț, a organizat o tabără de 5 zile, cu finanțare de la un ONG, când nu au mai fost fonduri de la primărie. Subliniază cât de importante sunt activitățile de care oamenii beneficiază gratuit: „copiii nu vin ca la școală, unde sunt obligați. Copilul vine, vede, și dacă îi place se mai întoarce.” A derulat și ea CODE Kids, Cinema în bibliotecă, Rețeaua Fetelor Neînfricate, Școala de reporteri, Școala de aviație, Dare to Care, Biblioteca de lucruri, de unde oamenii pot împrumuta obiecte care le sunt necesare periodic, Biblioteca de semințe și câte altele. A făcut și cursuri de tehnologie pentru seniori, și Zumba, de toate. I-au adus utilizatori fideli: „luni m-am întors din concediu, marți mă așteptau să le povestesc cum a fost, ce am văzut. Vin să-mi povestească ce s-a întâmplat acasă, cu prietenii. Pentru că nu găsesc alte locuri. Ei (guvernanții, n.red.) nu-și dau seama că în mediul rural este cea mai mare nevoie de o bibliotecă. La Tazlău sunt peste 20 de persoane pe zi, când am evenimente și activități sunt și mai multe. Noi lucrăm mai mult în vacanță, când copiii au programul mult mai liber. Și în timpul școlii vin, după ore, facem teme, pentru că găsesc o imprimantă, lucrează împreună, consultă o carte. Și asta e biblioteca, găsești informații și online, dar ai și sursa, pe care o ții în mână. Când copiii văd pe TikTok o carte, un trend, o adaug pe o listă cu cărțile pe care le doresc. Iau cam de două ori pe an, dar bugetul e foarte mic. Când am cumpărat cărțile acum, ultima dată, o fetiță care-și făcea temele îmi spune la un moment dat: „Pot să miros o carte? Așa frumos miros cărțile astea noi.'”

Se mândrește cu aplicația făcută de cursanții CODE Kids, Descoperă Tazlău, gândită de cei mici pentru turiști – ideea lor, pentru că cei mai mulți turiști vin la mănăstirea ctitorită de Ștefan cel Mare, chiar lângă școală, așa că sunt deseori întrebați unde se mănâncă sau unde se pot face drumeții. Au luat un premiu național pentru ea.

Adriana Boboc a vizitat într-un proiect câteva biblioteci din SUA și a fost uimită că și în cele mai mici comunități există câte 5 angajați în instituție: „Eu sunt singură, eu propun activitatea, eu scriu proiectul, eu implementez.” Nu le poate face pe toate – nu a reușit încă să le organizeze un curs de fotografie și nici să-i scoată în deplasări în afara țării, dar încearcă. „Sunt copii aici care nici până la Piatra Neamț nu au fost.” Când a postat pe Facebook despre declarația prim ministrului, copiii s-au alertat primii: „‘Și dacă nu mai este biblioteca, noi ce facem?’ Ce să le răspund? Că dacă așa se vrea de sus, nu putem să facem nimic? Domnul primar îmi zice: ‘Dar nu te-ai gândit că aș putea să închid biblioteca?’. Am zis: nu, nici nu mi-a trecut prin cap. Ce se întâmplă la bibliotecă se întâmplă pentru comunitate, serviciile sunt gratuite. Costurile sunt de căldură, de curent și personal. Poate n-au văzut ei ce se întâmplă în biblioteci. Când am intrat bibliotecară a venit primarul de atunci: ‘Să vii mâine să ajuți la dosarele pentru ajutorul de lemne.’ I-am zis că, dacă vrea, bine, dar după să vină și ei să ajute la inventarul de cărți. De atunci nu mi-au mai zis să lucrez în Primărie. Pentru că se vede că în bibliotecă se întâmplă lucruri. Vara, am 2-3 activități pe zi, de luni până joi. Vinerea fac curățenie, mă pregătesc pentru următoarea săptămână și ce mai este”.

Mădălina Lica, de la Biblioteca din Valea Călugărească, a beneficiat de proiecte prin Fundația Progress și România EduCaB, o platformă care crește capacitatea bibliotecilor publice de a răspunde nevoilor educaționale și de dezvoltare la nivel local. „Eu zic că bibliotecarii comunali fac munca pe care la oraș, la o bibliotecă județeană, o face o echipă întreagă”, spune. „Organizez fondul de carte, țin baza de date, o actualizez, inventarul, activitățile culturale, proiecte educaționale, lansări de carte, împrumutul cărților, inclusiv la domiciliu, pentru bătrâni sau persoane cu dizabilități sau copii singuri. Mă duc eu la ei acasă și nu mă deranjează, îmi place ce fac, o fac cu mare bucurie. Faptul că există dorința de a citi și de a te informa mă bucură foarte mult.”

Cotitura PNRR

Biblioteca din Valea Călugărească e parte dintr-un proiect uriaș finanțat prin PNRR – INVESTIȚIA I17, care presupune ca bibliotecile să dezvolte competențele digitale. Mădălina Lica a aplicat într-un consorțiu cu alte biblioteci din țară. A avut întâlniri intermediate de România EduCaB, luni la rând, „și atunci am prins curaj”. Și-a pus în minte să renoveze biblioteca, a primit și sprijin de la primărie, iar acum a strâns cărțile și mobilierul, „pentru că de luni vin cei care ne pun lift, ne fac toaletă pentru persoane cu dizabilități, avem panouri fotovoltaice”. Proiectul va fi gata la sfârșitul anului, iar până în iunie viitor 2.500 de cetățeni vor fi alfabetizați digital.

Mariana Marian, de la Biblioteca Județeană Sălaj, spune că finanțarea PNRR a fost inițial restrictivă: „puteai să participi doar în consorțiu, Consiliul Județean cu Biblioteca Județeană și încă 28 de biblioteci publice.” E greu, spune ea, să accesezi fondurile dacă nu ai biblioteci viabile, Consiliul care își asumă partea de achiziții, există și o componentă de training; în a doua strigare pentru finanțare condițiile s-au relaxat. Sălajul a primit o finanțare de 3.448.416,64 lei, cuprinzând în consorțiu Consiliul Județean, Biblioteca Județeană, 3 biblioteci orășenești și 29 comunale.

Și biblioteca din Vladimir e parte din proiectul PNRR, alăturându-se unui consorțiu de la București, în a doua rundă, spune Anișoara Bocai.

Însă programul finanțat prin PNRR, spune Camelia Crișan de la Fundația Progress, deși e gândit bine, „nu e one size fits all. Practic, în prima parte a finanțării, la nivel de medie, Biblioteca Județeană ar trebui să intre în consorțiu cu 12-15 biblioteci comunale, având coordonare metodologică și un rol de lider. Unde biblioteca județeană înflorește, și cele locale beneficiază. Unde nu face nimic, nici în județ nu se întâmplă nimic. Când s-a deschis finanțarea au aplicat bibliotecile campioane, dar condițiile erau aproape imposibil de îndeplinit pentru celelalte. Atunci am început să vorbim cu bibliotecile, acționând ca un honest broker între sistemul de biblioteci și decidenți, am trimis scrisori, memorii, să se flexibilizeze programul și bibliotecile locale să intre în consorții cu altele care-și asumă rolul de lider. Și am reușit să împingem consorții cu biblioteci din județe diferite, s-au relaxat și regulile. Iar primarii care vor beneficia de finanțarea din PNRR nu au voie să închidă bibliotecile.”

Declarația lui Bolojan

Acesta este contextul peste care declarația premierului a indus panica în micile biblioteci rurale. Mariana Marian, de la Biblioteca Județeană „I.S. Bădescu” Sălaj, spune că speră ca declarația să nu se transforme într-o propunere. „Întotdeauna, când discut despre biblioteci, fac o diferență, cele publice au alt statut față de cele subordonate Ministerului Educației, cele școlare, universitare etc., noi suntem sub Ministerul Culturii doar metodologic, finanțarea vine de la autoritățile locale. Bugetele sunt diferite, deci afectarea va fi diferită. Fiind subordonați Consiliului Județean, local etc., un proiect pentru reducerea numărului de angajați în funcție de locuitori înseamnă că bibliotecarul pleacă primul (…). Cealaltă componentă, de care vorbea domnul premier, este altă discuție. Este foarte greu pentru bibliotecar să ajungă în două comune, au activități și în satele aparținătoare, cel puțin în Sălaj, în școală, într-o casă memorială. Sunt și cheltuieli: există sau nu există bibliotecă?”. Mai spune că o astfel de măsură ar fi în detrimentul bibliotecilor care chiar funcționează „nu perfect, normal; dar când deja se merge într-un ritm și se văd niște rezultate, ar fi păcat să le oprești.”

Ideea împărțirii activității unui bibliotecar între două comune nu îi surâde nici Anei Damșa, din Bălan: „dacă vin copiii o zi și e închis, a doua zi – la fel, nu mai vin.” Malica Mezei, din Mirșid, spune că atâta vreme cât posturile se ocupă prin concurs, candidaturile ar fi ciudate „poate dincolo vin 5 la concurs, nu e o garanție că cineva ia concursul în două comune alăturate. Apoi, mergi de la una la alta în timpul tău liber sau în timpul serviciului? Biblioteca e deja închisă în perioada aia. Eu cred că a fost doar o declarație nefericită. Să zicem că, unde nu este activitate, unde nu se face nimic nu se justifică o normă întreagă.”

Anișoara Bocai, din Vladimir, care a făcut și o asociație, a lansat o petiție de strângere de semnături pentru susținerea bibliotecilor, „pentru că mi-am dat seama că fără bibliotecă nu se poate face nimic în comunitate. Aș vrea să trag un semnal de alarmă, că dacă vrei să muncești, indiferent de unde vii și în ce comunitate ești, să te lase să muncești. Noi, bibliotecarii, am muncit și nimeni nu ne-a văzut.”.

Adriana Boboc, bibliotecară la Tazlău, spune că „persoanele care dau aceste declarații n-au intrat într-o bibliotecă să vadă ce se întâmplă acolo. Eu sunt bibliotecară din 2010, și până atunci poate credeam și eu că lumea doar citește acolo. Pentru că asta se înțelege în România. În primul rând este despre dezvoltare, despre tehnologie. Am trimis și eu o scrisoare premierului, nu știu dacă le citește cineva, am trimis și poze din ziua respectivă, să vadă că se întâmplă lucruri în bibliotecă. De exemplu, dacă vrei să organizezi un eveniment, închiriezi spațiu, trebuie să plătești, îți mai trebuie și un videoproiector, aparatură. Le găsești la bibliotecă, un spațiu unde totul e gratuit.”

La Valea Călugărească, unde biblioteca are 1.400 utilizatori activi (circa 15% din populație), Mădălina Lica speră că decidenții se vor răzgândi, „sunt oameni care au ajuns la o destinație datorită cărții. Bineînțeles că nu e liniștitor (…) dar eu am credința că rolul nostru e de a păstra cartea vie. Se sugerează cumul de funcții, dar cultura nu se împarte la doi, respectul nu se reduce la 50%. Am credința totuși că vom fi văzuți așa cum suntem, oameni care păstrăm cultura la sat. Bineînțeles că nu îmi doresc un regres, înțeleg situația în care se află țara, știu că trebuie un efort din partea fiecăruia, dar noi suntem și femei de serviciu, și instalatori, și fochiști unde e cazul. Trebuie să lucrăm la respectarea legilor, că nu am mai ajunge în situații din astea”.

Despre lege aduce vorba și Camelia Crișan, de la Progress. Spune că a fost un șoc să audă un prim ministru vorbind despre biblioteci, lucru despre care nu-și amintește să se fi întâmplat din 2009 încoace, de când lucrează în domeniu. „Poate ar trebui să adaptăm legea la realitate. Întâlnim un număr de biblioteci pe hârtie și alt număr de biblioteci funcționale. Probabil că numărul real de biblioteci publice e pe la 1.200, dar e de determinat; sincer, nu cred că știe nimeni câte sunt. Prim ministrul zice că, în loc să închideți o bibliotecă și să dați afară un bibliotecar pentru că autoritățile nu-și permit salariu full time, să lăsați biblioteca deschisă și să deschideți în celălalt sat una. Ca om care trăiește în lumea reală, nu mi se pare o declarație proastă. În loc să-l dați afară, deschideți o altă bibliotecă și împărțiți povara fiscală. (…) Ce cred că trebuie să se întâmple este să identificăm noi, societatea, care este interesul public în comunități. E acesta să se păstreze toate bibliotecile deschise? Eu cred că da, la această întrebare nu există decât răspunsul da. Dar următoarea întrebare trebuie să fie: cum? Cum ar fi dacă ar exista o modalitate prin care cine muncește să fie plătit mai bine? Asta se întâmplă în Republica Moldova. Ești recompensat financiar și recunoscut ca un lider al comunității. Încercăm să-i facem pe guvernanți să înțeleagă că sunt sate în care nu se întâmplă nimic, Și unde nu se întâmplă nimic spațiul e ocupat de dezinformare, de propagandă. Și nu ar trebui să ne mirăm că, în locurile unde nu crește biblioteca, cresc buruienile. Singurul om cu competențe în alfabetizare informațională în comunități e bibliotecarul.”

Mihaela Tănasă, din Popricani, are „o doză de pozitivitate, mă gândesc că poate astfel vor fi redeschise biblioteci. Dacă vor fi norme în funcție de populație și, să zicem, un post la 5.000 de locuitori, poate primăria va fi obligată să redeschidă biblioteca și sper din tot sufletul să nu existe colegi care să-și piardă locul de muncă. Mereu mi-am dorit să existe din partea statului o politică națională de promovare a lecturii, să ajungă în fiecare bibliotecă, din orice sat, oricât de mic ar fi, un număr de cărți noi, pe care noi, bibliotecarii, să le promovăm în școli, grădinițe, biserici, centre de zi etc…. Dacă vrem comunități puternice trebuie să investim în educație, în lectură. Bibliotecile trebuie deschise și susținute, nu închise.”