Sarra Tsorakidis, despre filmul „Ink Wash”, o reflecție asupra vocilor femeilor: „E o iluzie că se poate face artă cu ușurință”

Pentru Sarra Tsorakidis, regia este o formă de artă prin care își dă voie să cunoască personaje noi.

Ploaia care n-a dat deloc semne că s-ar opri într-o seară de marți de noiembrie nu m-a împiedicat să ajung la Cinema Elvire Popesco, la premiera de gală a filmului Ink Wash, debutul în lungmetraj al regizoarei Sarra Tsorakidis, produs de Mandragora, Bad Crowd și Angel Films. Am povestit cu ea despre intențiile cu care a pornit proiectul, perspectiva feminină adusă pe ecrane și revelațiile pe care i le-a oferit filmul.

Ink Wash radiografiază viața unei pictorițe, Lena, de 40 de ani, care încearcă să proceseze o despărțire bruscă. În dorința ei de vindecare și totodată de experimentare personală, se duce să picteze pereții unui hotel din mijlocul naturii, care e în renovare. Dar plecarea asta este și un prilej de introspecție profundă, care o determină să se gândească la viața ei din acel punct.

Sarra a scris scenariul filmului Ink Wash alături de Ilinca Hărnuț, actrița care o joacă pe Lena. S-a schițat în mintea lor proiectul după ce au lucrat la scurtmetrajul Iederă.

„Când discutam ideea de a scrie împreună, ne-am dat seama că amândouă vrem să spunem aceleași lucruri: eram într-un moment al vieții de 30 și puțin de ani, în care nu ne mai simțeam nici foarte tinere, dar nici nu eram luate foarte în serios în meseriile noastre, pentru că nu făcusem nimic major.”

Își doreau să exploreze „ce sacrificii trebuie să faci ca să poți să urmezi o carieră în artă ca femeie. Și mai ales în film, în cinema, unde orele sunt extraordinar de lungi, stresul e foarte mare, trebuie să faci rost de mulți bani, de echipe mari să gestionezi, e altceva.” Discutând, amândouă și-au dat seama că au în viața lor pe cineva care face picturi murale, și așa au decis ca protagonista să fie o pictoriță. Până au ajuns să lucreze propriu-zis la film, au tot adaptat scenariul vârstei lor și preocupărilor acelor vremuri.

A vrut să facă un film despre o femeie care abordează lucrurile diferit decât suntem obișnuiți să vedem pe ecrane. „De obicei, mai ales în cinema-ul românesc, e un număr limitat de tipologii pe care le joacă actrițele. Personajul feminin este întotdeauna în raport cu un bărbat sau are niște reacții mult mai exagerate decât văd în realitate.” I se pare că femeile sunt mult mai pregătite să suporte momentele de criză, sunt mult mai calme, atât pe platou, cât și în viață, în general, în ciuda faptului că sunt reprezentate opus.

„Voiam să fac un personaj care să gestioneze în regulă depresia și momentul prin care trece, chiar dacă e o schimbare totală, i se trage covorul de sub picioare, se aștepta ca viața ei să arate într-un anume fel cu fostul iubit și să aibă o familie. Și acum trebuie să o ia de la zero, să fie din nou singură la 40 de ani și să-și găsească de lucru, că nu-i iese nici cu arta, deși e talentată.”

Au filmat timp de 14 zile la Băile Herculane, la Hotel Roman, iar patru zile în București, la câteva luni distanță. Își dorea un hotel în arhitectură brutalistă, pentru că îi place foarte mult contrastul dintre ciment și beton în mijlocul naturii.

Banii pentru proiect, de la Centrul Național al Cinematografiei, i-a luat în 2020, iar după a venit pandemia și toate prețurile s-au dublat. De aceea, a avut la dispoziție mai puține zile de filmare și a făcut multe compromisuri. „E foarte greu să te menții constant în spațiu mental, să faci o poveste pe care ai început să o scrii în 2019, să o filmezi în 2023, mai ales când ești în perioada aceea a vârstei în care încă te descoperi, te maturizezi.”

După Ink Wash, Sarra a descoperit că e împăcată cu ideea că probabil nu o să facă copii. Niciodată nu și-a imaginat că un copil sau căsătoria sunt scopul vieții ei. „Pe la 30 și puțin de ani, am simțit o urgență, că trebuie să fac copil, că e nevoie să am o familie, dar era o urgență ciudată, că nu venea din ceva rațional, cred că era strict biologic.” Odată cu încheierea filmului, s-a liniștit complet.

„E OK să lași viața să fie cum e ea, să nu mai simți o presiune, să nu te mai grăbești să se întâmple lucrurile cum crezi că ar trebui și să nu te mai stresezi dacă nu te afli unde crezi că ar trebui sau unde societatea se așteaptă.”

Iar Lena, protagonista ei, este închisă și evitantă când vine vorba de viața personală, „pentru că până la 40 de ani s-a plictisit de toate părerile și de presiunea pe care au pus-o asupra ei. Ne-am dorit să oferim puterea acestui personaj fără să explodeze niciodată.”

Sarra Tsorakidis și Ilinca Hărnuț pe platourile *Ink Wash*. Foto: Andrei Becheru

Sarra s-a născut și a crescut în București. Tatăl ei este grec, iar bunicii din partea acestuia au fost evacuați din țară în 1946, când a fost Războiul Civil. „Sunt parte din copiii aceia care au fost evacuați de partizanii din nordul Greciei. S-au cunoscut în Polonia, la liceu, apoi s-au mutat împreună în România și au vrut să rămână aici, că se simțeau foarte bine.” Acum are majoritatea familiei în Atena. Nu există an în care să nu meargă în vizită la ei. Încă din copilărie, s-a uitat cu plăcere la filme. Era modul prin care își petrecea timpul cu sora și tatăl ei. În acea perioadă, a descoperit foarte mulți clasici, chiar dacă nu știa exact ce înseamnă regia și le viziona fără să se gândească foarte mult la ce se petrece în spatele lor. „La un moment dat am făcut legătura, că cineva decide și poate să influențeze modul în care mă simt ca spectator.”

De la începutul liceului, i-a trecut prin minte gândul să se îndrepte către industria cinematografică. Pe parcurs, a mai vrut să se facă arheologă sau arhitectă. Când era în clasa a IX-a, ea și colega ei de bancă, care era pasionată de fotografie, au descoperit lumea cinematecii și au văzut toți clasicii de film art house. De la cinematecă o să țină minte tot timpul Noaptea americană, filmul regizat de François Truffaut. În clasa a X-a sau a XI-a a decis să dea admitere la regie și a intrat din prima. A absolvit studiile de regie, la nivel de licență și master, la UNATC, iar în prezent este la doctorat, unde lucrează la o teză despre slow cinema prin lentila feminității. În studenție a prins multe examene pe peliculă. „Încă sunt prietenă cu mulți dintre colegii mei și am fost o generație aparte. Cred că foarte mulți aveau origini și străine și probabil că asta făcea discuțiile mai interesante.” A cunoscut destui oameni, cu care ulterior a lucrat.

„Am făcut filme pe 35mm, pe bolex, pe 16mm și mai ales în timpul facultății mi-a făcut mare plăcere să mă implic în alte meserii. Am făcut focus puller pentru un scurtmetraj pe alb-negru și am învățat o grămadă despre camere și tehnică atunci.”

Facultatea a format-o destul de bine, dar nu a pregătit-o pentru ce se întâmplă după. Și-a dat seama că, în teren, e complet altceva față de teorie. „E o iluzie că se poate face artă cu ușurință și realitatea nu e chiar așa. Înveți mult mai multe pe set.” A suferit foarte mult după ce a terminat multe dintre scurtmetrajele din facultate, pentru că nu o reprezentau. Nu avea atunci experiență de viață. „Nu depuneam la fel de mult efort pe partea de a surprinde adevărul din tema respectivă, cât pe tehnică și pe cum cred că ar trebui realizat tehnic filmul.”

După facultate, a avut șansa să fie asistentă de regie pe multe platouri de filmare. De la Radu Jude, la Maren Ade pentru filmul Toni Erdmann și până la Ivana Mladenovic pentru Ivana cea Groaznică. I se pare important ca persoanele care sunt la început în regia de film să aibă parte de experiența asta, pentru că durează o vreme până să găsească producători, un subiect care să le preocupe și să strângă bani.

„Cred că mai bine îți ocupi acești primi ani, chiar și din timpul facultății, să lucrezi pe set ca third, second, script supervisor, pentru că înveți cum să comunici cu o echipă. Dacă începi să faci regie imediat după facultate, fără să fi făcut deloc parte din echipa de bază a unui film, n-ai cum să știi cum să te raportezi la oamenii care sunt mai departe decât în jurul monitorului.”

Munca aceasta a ajutat-o să-și dea seama că toată lumea e esențială în realizarea unui film.

„E important să știi asta și să acorzi credit acolo unde merită acordat, pentru că idei bune vin de peste tot când faci un film. Se creează ceva magic în momentul în care ai respect și față de ceilalți, vezi că filmul e făcut de foarte mulți oameni și n-ai orgoliu prea mare.”

Pe lângă filme, Sarra regizează și reclame. Pe partea artistică, simte o deschidere foarte mare către regizoare. Însă, în zona comercială și de publicitate, recunoaște că femeile sunt în continuare foarte discriminate, că nu li se acordă încrederea pe care o primesc din start regizorii. „Am primit de atât de multe ori argumentul că trebuie să înțelegi că s-ar simți mai în siguranță clientul cu un regizor bărbat, pentru că subiectul reclamei avea ceva masculin… deși nu joc în reclamă, sunt la monitor.” Dar înclină să creadă că nedreptatea se află altundeva. „Faptul că avem o societate total patriarhală se revarsă și în industrie.”