Jocurile copilariei

Care e rolul jocului in viata copiilor nostri si cum se mai joaca ei astazi, fata de cum ne jucam noi candva? Iata cateva intrebari la care noua viata de parinte o face sa reflecteze pe Alina Baisan.

Jocurile copilariei

„In fata blocului

Va mai amintiti ziua in care ati iesit prima oara cu copilul afara din casa? Nu-i asa ca aerul vi s-a parut mai poluat ca niciodata, zgomotul masinilor mai puternic decat basii de la un concert rock, oamenii mai haotici in mersul lor ca niciodata, gata sa dea peste carutul cu copilul adormit in el? Poate atunci v-ati intrebat pentru prima data in ce lume nebuna ii e dat copilului vostru sa traiasca. Ati incercat poate si voi sa ii construiti acasa bula lui de oxigen, unde nimic periculos nu il poate atinge, in care apa e pura, mancarea e bio, iar lumea e o oaza de liniste si de iubire neconditionata.

Mie, uneia, imi rasare un semn de intrebare in minte ori de cate ori ies cu copilul in parc. Insusi gestul de a „iesi in parc cu el mi se pare curios. Cand eram eu mica, parcurile erau doar unul dintre locurile in care noi, copiii, ne jucam. Pe atunci, orice era sau putea fi transformat in loc de joaca. Fotoliile erau compartimente de tren, debaraua era camera papusilor, scaunele unite in mijlocul bucatariei erau trasura cu care strabateam lumea. „In fata blocului era locul clasic de joaca.

Sub geamul de la bucatarie devenisem proprietara unui apartament luxos, de marimea unei paturici. Mai apoi, cand am crescut mai mare, „scara blocului era scena pe care pregateam adevarate spectacole de dans, poezie si cantece. Veneau sa ne vada copiii de la scarile vecine, carora le taiam bilete din frunze. Nu mai vorbesc de vacantele petrecute la tara la bunici, unde umblam desculti prin praf si padurea sau lunca Siretului erau ultimele bariere pentru jocurile noastre. Altfel spus, imaginatia noastra nu cunostea limite cand venea vorba de joaca, iar parintii si bunicii nu erau acei paznici binevoitori gata oricand sa ne prinda cand cadeam sau sa intervina cand se ivea un conflict.

Universul nostru de joaca nu era un loc ingradit de garduri, fie ele si colorate, in care astepti la coada la leagan, te dai pe tobogan si cazi frumusel pe materialul din cauciuc, ca sa nu iti zdrelesti genunchii. Nu existau pe atunci paznici care sa ne priveasca tacuti din ghereta, nu exista teama de capuse, groapa cu nisip plina de mucuri de tigara, iar parintii isi aminteau de noi abia cand se lasa intunericul si ne strigau la masa. Bine-bine, dar atunci nu erau atatea masini pe strada, atatia oameni periculosi, veti spune. Ba pericole erau la tot pasul si atunci, si orice joc presupune un anume grad de risc. Voi n-ati cazut niciodata cu bicicleta si v-ati rupt pantalonii in genunchi? Citesc amuzata articole care anunta ca, in nu stiu ce tara, „de-a v-ati ascunselea a fost declarat joc periculos si nu pot sa nu ma gandesc cum, iarna, strada din fata blocului meu devenea aproape impracticabila pentru masini, din cauza derdelusului care se forma pe ea. Saniile teseau pana la luciu zapada si adesea se luau la intrecere cu masinile care patinau precum Bambi pe lacul inghetat. Uneori sania derapa si unii zburau cu totul sub vreo masina parcata pe margine sau pe dealul din curba. Atunci am asistat la prima revolta din viata mea, cand toti copiii din cartier au inceput sa arunce cu bulgari in masina cu nisip care ameninta sa ne strice derdelusul.

Cand imi duc astazi copilul in parc, am impresia ca il duc intr-o rezervatie de indieni, in care, intr-un interval dat, acesta trebuie sa isi consume energia, sub atenta mea supraveghere. Ma bucur mai tare atunci cand fetita mea nu vrea sa se dea in leagan, nici sa socializeze cu copiii, ci prefera sa adune pietricele sau crengi, sa pipaie roata unei masini sau sa alerge cateii scosi in lesa la plimbare. Pentru mine e un semn ca ceva inca nu s-a defectat complet in ADN-ul omenirii, ca libertatea si curiozitatea specifice varstei copilariei au ramas inca intacte. Crina Grigore, sociolog si fondatoarea Mr. Mentorus, un centru de ateliere, cursuri si evenimente educativ-distractive pentru copii cu varste de la 2 la 14 ani, ma contrazice in ce priveste comparatia intre modul in care ne jucam noi si cel in care se joaca copiii nostri, sustinand ca acestia din urma ar fi mai castigati. „Copiii de astazi au mai mult acces la informatie decat aveam noi. Si asta e minunat! Au ocazia sa preia si jocurile noastre, dar sa se si bucure de evolutia tehnologiei. Imi e greu sa spun ca exista o regula generala a modului in care se joaca cei mici acum. Mai degraba pot spune ca fiecare copil evolueaza in functie de calitatea jocurilor si a informatiilor la care este expus pe masura ce creste. Depinde de noi cum se joaca, astfel incat sa se dezvolte frumos!

Trebuie sa ne jucam cu copiii nostri?

Citind cartile de parenting atat de la moda astazi, stau si ma intreb daca e de datoria mea de parinte sa ma joc cu copilul meu. Ma intreb asta pentru ca nu imi amintesc de vreun moment in care ai mei sa se fi jucat cu mine. Imi amintesc ca tata mai picta din cand in cand cate ceva cand imi dadea setul de acuarele sa-mi desfasor talentele pe blocul de desen, imi amintesc ca un unchi ne mai dadea huta pe picioare cand venea in vizita si cam atat. Nu imi amintesc ca mama sa se fi jucat vreodata cu mine. Mi-o amintesc prin bucatarie trebaluind sau spaland rufele in albie. Imi amintesc, in schimb, ca ma jucam mult singura, cu papusile sau cu verisorii mei, cu fetitele prietenilor nostri de familie, cu copiii de la bloc. De aceea ma intreb acum de ce trebuie sa ma joc cu copilul meu si cum anume trebuie sa ma joc cu el. De ce acum jocul trebuie disecat, clasificat si analizat, de ce trebuie sa fie musai educativ, sa aiba drept consecinta o achizitie? E drept ca nici eu n-am iesit din copilaria comunista cel mai plin de incredere, competitiv si empatic individ. Dar nu e asta boala tuturor celor din generatia mea?

Studiind problema mai in amanunt, am aflat ca prezenta parintilor e necesara in joc, mai ales la varste fragede. Se pare ca, pe masura ce evolueaza, copilul isi schimba „partenerii de joaca. Daca in primul an de viata acesta se joaca mai ales cu propriul corp, al carui proprietar descopera cu incantare ca este, la un an si jumatate cel mic are nevoie de noi, persoanele importante din viata lui, pentru a explora lumea din jur. Prezenta noastra, a parintilor sau a bunicilor, ii da siguranta si curajul sa o exploreze pe indelete. Dulapurile, ungherele intunecate, obiectele colorate sau cele care scot sunete sunt teritorii noi pe care le analizeaza in siguranta, insotit de noi. Doi ani este varsta la care copilul incepe sa observe cu adevarat realitatea din jurul sau si ii face placere sa o regaseasca in jocurile si jucariile din jurul lui: cartile cu povesti, puzzle-urile, cuburile colorate, papusile sale. In continuare parintii sunt partenerii ideali de joaca, ceilalti copii fiind cantitati neglijabile in economia jocului. Daca la trei ani imaginatia copilului joaca un rol esential in viata lui, jucariile devenind prietenii sai imaginari, la patru ani isi fac loc incet-incet in universul sau ceilalti copii, cu care exerseaza diverse roluri si personaje. Cinci ani este varsta la care apar separatiile de gen. Fetitele se joaca intre ele, punandu-se in postúri cu rol feminin (vezi mama si copilul), iar baietii in cele cu roluri masculine.

Atelierele de joaca

Din nevoia de a controla dezvoltarea copiilor nostri au aparut la un moment dat si la noi atelierele de joaca cu rol in dezvoltarea personala a copiilor. Crina Grigore ne explica rolul jocului in educarea copiilor. „Cred ca e plin de beneficii. In functie de tipul jocului, el poate dezvolta abilitati (strategie, planificare, creativitate, gandire critica, motricitate etc.) si relatii (cu familia sau cu cei de varsta lor). Cu siguranta, jocul ii poate pregati pentru viata. Cu alte cuvinte, prin joc copiii descopera lumea si isi cauta locul in ea, intr-un mod mai placut, mai usor de procesat pentru creierul lor in formare. Ma intreb daca atelierele acestea au aparut ca urmare a carentelor din sistemul public de educatie sau ca urmare a nevoii noastre de a fi parintii perfecti, care le ofera copiilor toate parghiile pentru a ajunge niste adulti fericiti.

Tot Crina ma lamureste: „N-as spune neaparat ca educatia nonformala suplineste niste carente ale celei formale, ci mai degraba ca o completeaza. Sistemul educational incearca usor-usor sa se adapteze noului boom tehnologic si informational, dar o face cu pasi mici. Educatia non-formala completeaza tocmai prin faptul ca e permisiva si creativa, dar nu fortata, dandu-le copiilor ocazia sa-si dezvolte natural abilitatile potrivite personalitatii si varstei lor. In plus, e centrata mai mult pe copil si pe invatare prin experimentare, astfel incat informatiile se fixeaza mai usor.

Jucariile care se joaca singure

Cand a implinit un an, fetita mea a primit cadou un portbagaj de jucarii. Nu zic ca nu s-a jucat cu ele, dar am remarcat ca a primit multe jucarii din categoria celor care se joaca singure. Daca inainte intorceam pe toate partile carticelele cu animale si faceam ca toate orataniile prin casa – muu-muu, mac-mac, ham-ham si miau-miau –, acum un singur gadget sub forma de ferma le face pe toate, cu ajutorul bateriei si al butoanelor!

Si, desi a primit si multe jucarii educative, din lemn, pentru ea tot obiectele oamenilor mari au ramas jucariile preferate, in frunte cu telecomanda si smartphone-ul. Cat despre mult controversata tableta, ce sa mai zic? Ii putem dedica un articol intreg in care sa comparam beneficiile si efectele negative si varsta potrivita pentru a o primi. Oricum ar fi si oricat ne-am dori, nu ne putem impotrivi mersului lumii. Copiii nostri traiesc si se joaca cu totul altfel decat am facut-o noi. Insa asta nu ma impiedica sa exclam la final, cu nostalgie: „Unde esti, copilarie, cu padurea ta cu tot?!.

Adu-ți aminte de jocurile copilariei și distrează-te jucându-le cu copilul tău!

Foto: Shutterstock

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
peroz.ro
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din lifestyle