We are family. All of us. Sau cum încearcă familiile queer să obțină drepturi egale de la statul român

Anul acesta, Bucharest Pride ajunge la ediția cu numărul 21 și vine sub o temă foarte incluzivă, ALL OF US, care va reuni înainte de 13 iunie, când are loc deja tradiționalul marș, o mulțime de evenimente. Printre ele, și unele dedicate familiilor queer, pe care statul român refuză să le recunoască și să le protejeze. Am aflat de la unele dintre acestea poveștile și revendicările lor.

Ce este aceea o familie? Dincolo de definițiile sociologice de manual despre „celula de bază a societății”, dincolo de discursurile politicienilor populiști care vorbesc despre familii idilice, formate invariabil din mamă, tată și copii bucălați și blonzi; dincolo de cutume sociale și de norme cu încărcătură religioasă, știm din experiență cum arată familiile. Le vedem în fiecare zi. Uneori sunt formate dintr-un singur părinte și un copil; alteori, din bunicii sau alte rude care-și cresc nepoții în lipsa părinților; câteodată, ca în cazul celor care adoptă, legăturile de sânge lipsesc; în alte ocazii, existența lor nu transformă oamenii, înstrăinați sau în plin conflict, automat într-o familie. Pe când alții rămân familie dincolo de divorțuri, decese, plecări, drame. Și asta pentru că familia nu e o formulă fixă, o abstracție, o cutie în care unii au loc și din care alții se revarsă. Avem o istorie întreagă de familii care nu și-au formalizat statutul prin acte. Așa cum avem, din ce în ce mai mult de la o vreme, familii care își doresc această formalizare, nu de dragul semnăturii fizice de pe un document, ci pentru drepturile care decurg de acolo, pentru protecția pe care statele o acordă cetățenilor care fac parte din familii. Sau le-o refuză celor pe care nu-i consideră la fel de cetățeni ca pe ceilalți, deși articolul 26 al Constituției spune că „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări” și că „autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată”.

Cum Codul Civil definește familia ca întemeiată pe „căsătoria liber consimțită între soți”, dar România nu permite momentan căsătoriile între persoane de același sex, persoanele LGBTQIA+ și familiile queer scapă printre golurile din lege. Ceea ce nu înseamnă că unii nu și-ar dori chiar o interdicție fermă a oricărei recunoașteri a acestor familii. O uriașă campanie și un referendum care a avut loc în 2018 vizau modificarea Constituției, astfel încât actul fundamental să definească clar familia drept formată prin căsătoria dintre bărbat și femeie, nu între soți. Și, deși referendumul a eșuat spectaculos, cu doar 21% dintre alegători exprimându-și opinia pe ceea ce politicienii și media portretizaseră drept o problemă acută, și azi mai auzim cum populația din România nu este pregătită de oferirea drepturilor egale tuturor cetățenilor. Mai mult, un sondaj realizat în martie 2024 de Cult Research contrazice ferm această presupunere, deoarece arăta că 56% dintre români ar fi de acord cu căsătoria sau o altă formă de recunoaștere legală a familiilor formate din persoane de același sex, și aproape 70% dintre ei consideră nedrept ca persoanele LGBT+ să nu-și poată moșteni partenerul sau să nu-l poată vizita la spital.

În mijlocul luptelor politice, dincolo de detalii juridice și de conflicte ideologice, sunt oameni reali, cu vieți la fel de reale și care se dovedesc deseori mai dificile decât ale celorlalți, pentru că vin la pachet cu un minus de drepturi și protecții, dar cu surplus de discriminare și complicații legale. Ceea ce nu-i împiedică să fie familii, chit că asta înseamnă că doar trăiesc drept familie, iar alteori, în cazul celor care își permit asta, că își oficializează relațiile în țări care le-o permit, în speranța că și statul român le va recunoaște la un moment dat. Am stat de vorbă cu câțiva dintre oamenii care formează aceste familii și care cer acum, prin intermediul Asociației ACCEPT, transcrierea actelor care le dovedesc acest statut și de instituțiile românești.

Ștefi Ionescu despre drepturile omului și apartenența la UE

Ștefi este co-președintă ACCEPT și avocată în barourile din București și Londra. Îmi povestește că a putut să-și întemeieze o familie doar pentru că este femeie transgender, deși asta a însemnat că a fost nevoită să facă un compromis. „Cum pune statul problema, ai de ales: ori recunoașterea identității, ori recunoașterea familiei. Ca atare, am ales recunoașterea familiei, deci nu suntem neapărat în categoria celor care nu beneficiază de drepturi, ci în a celor care au fost nevoiți să facă rabat. Dar motivul pentru care am ales între identitatea de gen și viața de familie a fost un no brainer, pentru că avem un copil și ne-am gândit că asta e cea mai bună protecție și cea mai bună șansă pe care o poți oferi unui copil.”

Îmi explică mai departe cum accesul la instituția căsătoriei, limitat doar la unii dintre membrii societății, este din start discriminator.

„Nu te gândești să-ți faci testament la 32 de ani, dar nenorociri se întâmplă. Dacă se întâmplă în afara căsătoriei, realitatea este că persoana lângă care ai decis să-ți petreci viața merită, în fond, patrimoniul tău după ce tu nu mai ești. Dar nu are nici un drept legal. De multe ori aceste familii au copii, fie din relații anterioare, fie adoptă, sunt foarte multe tipuri de circumstanțe. Faptul că familia ta nu este recunoscută înseamnă, de exemplu, că dacă unul dintre părinți moare, celălalt pierde orice contact cu acel copil. Când respingem dreptul la căsătorie, asta respingem.”

La fel stau lucrurile în cazul celor care se căsătoresc în afara țării, dar apoi revin, iar Ștefi insistă că revendicarea lor de a le fi recunoscută familia nu e „un moft, că până la urmă nu te împiedică nimeni să faci o petrecere de nuntă. Dar nu e vorba de nuntă, ci de o uniune familială care are o protecție juridică.”

Protecția ar trebui să existe. Au spus-o ferm curțile europene, în mai multe rânduri. În cazul Buhuceanu și alții, când mai multor cupluri de același sex li s-a refuzat în 2019 solicitarea de recunoaștere legală și protecție pentru familiile lor, CEDO a arătat că România încalcă articolul 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În cazul Coman-Hamilton, în care unuia dintre soți i se refuza libera circulație și ședere prin nerecunoașterea căsătoriei, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a decis că statele membre nu pot împiedica libertatea de ședere a unui cetățean al Uniunii refuzând să acorde soțului de același sex, cetățean non-UE, dreptul de ședere derivat pe teritoriu. Multiple alte hotărâri stabilesc un consens european pe recunoașterea acestor familii iar, cel mai recent, la finele anului trecut, tot CJUE a arătat, pornind de la un caz din Polonia, că statele UE trebuie să recunoască căsătoriile între persoane de același sex încheiate în alt stat, chiar dacă legislația națională nu permite astfel de căsătorii pe propriul teritoriu.

Chiar la această ultimă decizie apelează 50 de familii formate din persoane de același sex, care cer acum, alături de ACCEPT, transcrierea certificatelor de căsătorie încheiate în alte țări UE. Pe 13 mai chiar, primele dintre aceste familii a spus da, simbolic, și în fața statului român, în cadrul unui eveniment la care a participat inclusiv Renate Weber, Avocata Poporului, alături de membri ai societății civile. Doar o zi după, Polonia a aplicat în cele din urmă decizia, finalizând un prim proces de transcriere și având, deci, o primă familie LGBT+ recunoscută legal.

Ștefi Ionescu spune că această cea mai recentă decizie, „care folosește foarte mult limbajul libertății de circulație, este semnificativă pentru că vorbește despre o componentă inerentă a apartenenței noastre la UE. Apartenența presupune libertatea de circulație, libertatea de circulație presupune ca statele să fie consistente, astfel încât persoanele să poată real să circule în Uniune. Transcrierea căsătoriilor este o aplicare a acestui principiu. Ce mă îngrijorează în legătură cu poziția de respingere a statului român e ceva ce ar trebui să alarmeze pe toată lumea, pentru că creează un precedent: statul spune că nu respectă legile Uniunii Europene, contractul și înțelegerea pe care am făcut-o față de cetățeni, când am decis să fim parte din această familie europeană, cu tot ce derivă din asta.”

Indiferent de direcția vântul politicii, spune Ștefi Ionescu, toți cetățenii ar trebui să fie îngrijorați de cât de dispus este statul să sacrifice sau să erodeze drepturi și să nu-și îndeplinească obligațiile, riscând sancțiuni și fisurând poziția noastră alături de partenerii europeni. Când îi amintesc de derapajele mult mai grave ale unor state precum Ungaria sau Polonia, Ștefi îmi amintește că „istoria are mâini lungi și aceste încălcări ale drepturilor pot fi invocate la un moment dat”. În plus, susține ea, felul în care politicienii români se spală pe mâini de chestiuni pe care le consideră sensibile, precum recunoașterea acestor familii, este din start discriminator.

„Când răspunsul lor este că ‘trebuie să fie o dezbatere în societate’, sunt două probleme. În primul rând, spune-mi ce crezi, unde te așezi în această dezbatere. Tu conduci dezbaterea. Și a doua problemă este că, într-o democrație liberală, drepturile nu se dezbat. Nu stăm să dezbatem ce fel de drepturi au persoanele dintr-o minoritate etnică sau cu dizabilități sau cu posibilități financiare reduse. Nu supui majorității existența drepturilor pentru minorități. În momentul în care spui că e nevoie să dezbatem pe subiectul căsătoriilor, încalci o premisă, un principiu al democrației liberale. Din start ai discriminat, numai pentru că ai spus asta. Ai creat oameni mai puțin valoroși, cetățeni de mâna a doua.”

În cazul demersului ACCEPT de a transcrie documentele de căsătorie obținute în alte țări, povestește Ștefi, nu au primit încă răspuns ferm de la vreo instituție către care au mers cu astfel de cereri, ci doar promisiuni că autoritățile studiază problema. Asociația ajută familiile să depună cereri în instanță, dar oferă și consiliere psihologică sau susținere. Iar în privința celor care-și doresc transcrierea documentelor, observă ea, „crește nevoia de vizibilitate și de asumare. Din ce în ce mai mulți oameni sunt dornici să ni se alăture. Sunt foarte multe familii care se întorc, după ce au plecat în străinătate. Este pur și simplu o realitate. Și au nevoie de continuarea protecției vieților lor de acolo.” Legat de asta, pe Ștefi o întristează nu doar ideea că unele persoane LGBT+ trebuie să călătorească în alte țări pentru a se căsători, ci și că, pentru unele dintre ele, nici măcar asta nu e o posibilitate. „Sunt făcuți cetățeni de mâna a treia, un rang și mai jos, cei care nu au posibilități financiare. O discriminare directă în legătură cu aceste persoane.”

Dincolo de atitudinea generală a statului, spune Ștefi, experiența personală i-a arătat că reprezentanții instituțiilor, oamenii de la ghișeu, sunt înțelegători și profesioniști, în cele mai multe cazuri. Însă nu au temei legal ca să poată ajuta, pentru că revendicările acestor familii presupun în fapt modificări legislative. Tot experiența, pentru că a trăit în mai multe țări, i-a arătat că societățile din Marea Britanie, Franța, Spania s-au adaptat foarte ușor noilor legi, în așa măsură încât căsătoriile între persoane de același sex nu mai sunt subiect de discuție: „lipsa unor bariere instituționale și faptul că apar din ce în ce mai multe cupluri creează familiaritate; mergi pe stradă, vezi familii cu două mame sau doi tați și vezi că lumea nu s-a terminat. Asta creează acceptare.” Și, explică ea, face ca inclusiv politicienii extremiști să nu mai poată flutura în fața electoratului persoanele LGBT+, ca țapi ispășitori sau modalități de a deturna atenția de la probleme reale.

Chiar înainte de a discuta cu Ștefi, însă, un nou raport al federației paneuropene ILGA-Europe arăta că, în privința situației drepturilor LGBT în Europa, România se situează pe locul 42 (și ultimul din UE) în materie de protecție legală, cu un scor 0 în privința familiilor. Comentând numerele, Ștefi spune că a devenit parte din identitatea românească să fim pe ultimul loc în astfel de privințe, „și ajungem să ne complacem într-o realitate de acest fel, acceptăm că suntem în urmă. Uite, în cazul meu de persoană trans, o să trăiesc cu un anumit self-hate, care mi-a fost înmagazinat în copilărie, în liceu, în familie, toată viața. El nu dispare, poți să-l raționalizezi, dar emoția va fi acolo. Așa este, cred, din păcate, și ca popor.”

În cele din urmă, mai ține ea să spună, în contextul în care România are parte de mulți ani de un adevărat exod, care tinde să devină și un brain drain, e ciudat că nu se vorbește și despre cei plecați din țară din aceste motive. Deși unii, cum povestea mai devreme, se întorc.

„Eu am observat că, atunci când mergi într-o țară pentru care identitatea ta nu e o problemă, simți dintr-odată că poți să respiri. Dobândești o anumită familiaritate cu tine, ești pur și simplu tu. Dar ești în străinătate, și acel sentiment de înstrăinare nu dispare. Se creează un fel de acasă interior, într-o altă țară. Când te întorci, se produce o mică dramă interioară: revii la ceva ce îți este acasă, dar pierzi familiaritatea interioară pe care o dobândești în societățile în care ești acceptat. Și ajungi într-un loc în care nu mai ești nicăieri acasă.”

Cristian & Alex despre familia care încetează să existe în aeroport

Cristian și Alex s-au cunoscut cu 11 ani în urmă pe o aplicație de dating online, au început o relație, apoi au locuit vreo 7 ani în Suedia. Au plecat pentru carierele lor. Cristian, care are 39 de ani și lucrează în marketing, a primit un job global la Ikea, iar Alex l-a urmat. În urmă cu 3 ani s-au și căsătorit, în Statele Unite, iar de o lună locuiesc în Germania.

Căsătoria lor a fost mai mult o formalitate, dar au ținut să aibă loc la New York, în Central Park. Părinții amândurora au fost de față – ai lui Cristian ajunși pentru prima dată acolo -, a fost prezentă și bunica lui Alex și câțiva prieteni apropriați și își amintesc că le-a fost foarte cald, dar a fost frumos să fie toți, împreună, la apus, pe celebrele pietre din uriașul parc, celebrându-și uniunea.

„Rămânem cetățeni români”, spune Cristian, „deși în același timp am devenit și cetățeni suedezi, dar toată structura noastră legală rămâne în România. În plus, părinții mei locuiesc în România, călătorim des să-i vedem, s-o vedem pe bunica lui Alex. Nu avem o relație atât de apropiată cu țara ca și cum am avea dacă am trăi acolo, dar avem în continuare o relație cu țara. Ne-am dori să interacționăm cu România în același fel și în viitor.”

Căsătoria lor, povestește Alex, care are 41 de ani și lucrează în fiscalitate, a fost „ceva strict administrativ. Am decis că e necesar, că ne va ajuta pe viitor, suntem de atâția ani împreună. Într-o zi ne-am pus la masă și am stabilit că ne căsătorim. Nu-ți imagina o scenă de film, nu e cazul.” „E legat și de mutarea dintr-o țară în alta, de securitate, structura financiară, cea legată de taxe, care inclusiv în Germania, unde trăim acum, e diferită pentru persoanele căsătorite față de cele necăsătorite, asigurările de sănătate la fel”, completează Cristian.

În Suedia și Germania, nu a existat niciodată nevoia de ascundere sau de a minți în fața autorităților, spune Cristian. În România, însă, când a mers la bancă să-și schimbe datele personale, „a fost o distracție când am venit cu alt pașaport. Pentru că a fost o discuție interesantă despre motivul pentru care am un alt nume raportat la documentele anterioare. De ce nu am buletin în România? Pentru că nu mai locuiesc în România. Și de ce am buletin suedez, dar cu alt nume? A fost ciudat, pentru că a trebuit să mă chinui să explic. Și a fost și mai ciudat că persoana de la bancă mi-a spus că face o excepție pentru a introduce documentele. Nu e nici o excepție. E doar un document.” În exemplul lui, e vorba și despre atitudinea unei persoane, dar și despre legislație. Pentru că legislația bancară te obligă să ai buletin românesc, în vreme ce nu-l poți avea legal dacă nu mai ești rezident. Și chiar cu un mare număr de români plecați și de expați, contradicția persistă.

Pentru Cristian a fost încă mai bizar că genul acesta de situație nu a apărut în interacțiunea cu statul, ci cu o bancă. Acum au cerut și transcrierea documentelor aici, însă statul a depășit deja termenul în care trebuia să le răspundă și i-a anunțat doar că trebuie să caute mai multe informații, refuzând momentan preluarea actelor. În Suedia, schimbarea actelor a fost rapidă, completând formulare online, în vreme ce în Germania, mai puțin digitalizată, a fost de-ajuns să meargă la primărie.

Felul în care îi tratează statul român, spune Alex, îi face să se simtă „ca și cum nu am conta, suntem trecuți cu vederea, o entitate invizibilă, deși avem aceleași drepturi toți, suntem băgați într-o categorie de restul, la și altele. Și e destul de umilitor. Din fericire am fost feriți de interacțiuni directe. Dar nu asta este lupa prin care trebuie privită problema. Dacă în viitor vom avea aceste interacțiuni, fie că vrem, fie că nu, cum va fi atunci? Recunoaștem că suntem într-o bulă, dar e vorba de principiu. Și de ceilalți, care nu trăiesc în bula asta. E neplăcut să trebuiască să te justifici în permanență, să explici situații atât de simple, pe care cuplurile heterosexuale nu sunt puse în situația de a le explica. E frustrant să vezi că nu ești pe picior de egalitate, mai ales când egalitatea nu ar lua nimic de la ceilalți.”

„Cum spunea și Alex”, adaugă Cristian, „venim cu o experiență diferită și pentru România, trăiam în nordul capitalei, lucrând în corporații, eu niciodată nu m-am ascuns la muncă. Dar asta nu e o experiență pe care o ai în alte condiții. A fost o experiență ciudată când am mers împreună la aeroport și ne-am uitat unul la altul, gândindu-ne în același timp dacă să mergem împreună la controlul pașapoartelor sau nu, pentru că în alte părți mergem împreună.”

„Ai dreptul să mergi împreună, ca familie.”, spune Alex. „Dar ne-am gândit separat: dacă începe discuția despre ce înseamnă familie? Imaginează-ți cum merge subconștientul, dacă pur și simplu am anticipat amândoi situația, simultan, și ne-am și comunicat-o telepatic, și am și luat decizia, non-verbal. Și te gândești, OK, nu e o problemă, nu e dramatic, dar tot stresul ăsta e acolo în spate și lucrează în permanență.”

„Încerc să-mi dau seama dacă e prea dur să folosesc termenul de sub-om, subuman. Pentru că nu ești egal în fața statului, nu ești egal în fața tuturor celorlalți oameni”, spune Cristian. „Și, da, discuția ar putea să fie foarte superioară, despre egalitate, dar în același timp este despre faptul că, dacă mă lovește mașina în București, Alex nu poate să decidă lucruri. Și m-a lovit mașina în București. Avem norocul ca rudele apropiate să fie foarte deschise, avem norocul ca, dacă va fi cazul, acel transfer de decizie să se facă din partea lui Alex spre ei, dar de ce ar trebui? Sunt niște lucruri de bază, pe care ar trebui să le acceptăm tuturor, indiferent de orientarea sexuală, pentru că avem aceleași drepturi și responsabilități. (…) Ceea ce dorim este să fim umiliți în mod egal, de către statul român, indiferent că suntem heterosexuali sau homosexuali. Este foarte simplu. Să ne aplecăm cu toții la același ghișeu.”, tranșează Cristian râzând subiectul.

Când vine vorba despre motivul invocat de politicieni pentru a nu avansa legislație care să egalizeze statutul și drepturile tuturor cetățenilor, cum că societatea nu e niciodată pregătită, cei doi denunță ipocrizia unor afirmații care nu pot fi confirmate sau contracarate, în absența unor analize sau sondaje. Sunt totodată sătui să fie folosiți drept material electoral, subiect pentru manipulare și, în cele din urmă, țintă pentru extremism și ură. Și îi frustrează, firesc, faptul că, deși există hotărâri europene care obligă statul să le recunoască familia, nu există sancțiuni suficiente încât să forțeze punerea în aplicare a hotărârilor CJUE și CEDO. „Ceea ce înseamnă că statul român știe că face ceva greșit și decide să facă acel lucru”, spune Cristian. „Ceea ce se numește a acționa cu rea credință”, punctează Alex.
Tot el spune că, dincolo de formele de recunoaștere legală de care ar trebui să aibă parte, e posibil ca societatea în ansamblu să accepte încă în mică măsură ideea relațiilor homosexuale, cu toate că progresul este evident. Pentru că, povestește din propria experiență, felul în care se comportă oamenii în fața cuplurilor gay în România, comparat cu alte țări, e diferit. Insistă că acceptarea oamenilor ar trebui să primeze, până să ajungem la a accepta relații. „Vreau să fiu acceptat, până la urmă, pentru că omul respectiv simte, nu pentru că îl obligă legea. E mai mult decât ce scriem pe un document.”

„Și ni se spune mereu că avem alte probleme mai importante”, subliniază Cristian. Întotdeauna însă, spune el, avem alte probleme. Cât despre gradul de pregătire al societății, cu zeci de ani în urmă nu eram pregătiți pentru femei divorțate. „E important să înțelegem că egalitatea este acea schimbare pe care trebuie să o avem indiferent de orientarea sexuală, ar trebui să vorbim despre egalitate în societate, în raport cu statul, și pentru femei și bărbați, și pentru persoane heterosexuale, și homosexuale. Pentru că este centrală în relația noastră cu statul, și pentru stat în relația cu noi.” De aici, spune el, derivă și incapacitatea statului de a livra politici egalitare pentru femei și bărbați.

Cei doi estimează care ar fi și cauzele, și soluțiile pentru lipsa aceasta de egalitate. Alex crede că religia care are o pondere atât de mare în treburile statului, contrazicând definirea României ca stat laic în Constituție, combinată cu lipsa de educație, dar și cu sărăcie, cu o moștenire culturală cu greutate și cu multe automatisme, contribuie decisiv. Cristian încheie, adăugând că educația e esențială, deși tot el punctează că oamenii educați au fost cei care s-au aruncat spre extrema dreaptă înaintea celui de-al doilea război mondial (după cum detaliază cercetătoarea Cristina A. Bejan în interviul pe care îl poți citi aici). Direcția educației, însă, e cea care contează.

Cristina & Jadwiga despre pași mici și expunere asumată

Cristina și Jadwiga s-au cunoscut la București cu 9 ani în urmă. S-au mutat împreună după doar o lună, și de atunci nu s-au mai despărțit. În 2021, au decis că vor să plece din țară. Jadwiga mărturisește că hotărârea a venit atunci când un partid de extremă dreaptă a intrat, pentru prima dată, în Parlament. Până la urmă, au ales să meargă în Spania. „Am zis, hai să vedem dacă e posibil să mergem undeva, să vedem cum e viața acolo. Nu a fost niciodată despre muncă sau despre bani. Motivul a fost că eram speriate și am vrut să vedem dacă e posibilă pentru noi o viață, undeva, ca familie.” Au plecat în Spania imaginându-și că le va fi ușor cu limba, cu acomodarea. În 2022 s-au căsătorit, iar Cristina povestește că, deși aveau și varianta parteneriatului, „mi s-a părut că e mai trunchiată povestea. De-asta am optat pentru căsătorie. A fost o ceremonie simplă, la starea civilă, în localitate. Au fost prezenți doi martori spanioli, pentru că așa cere legea. A venit și sora mea, care locuiește în Anglia, și o prietenă de la București. A fost restrâns, am fost la starea civilă, a durat 20 de minute, iar după am sărbătorit cu un prânz la plajă, la o terasă. Seara, prietenii spanioli care locuiau cu noi în bloc au organizat o ceremonie la ei pe terasă, unde a fost muzică, o petrecere. Și asta a fost ziua propriu-zisă.”

Ceva mai târziu, au decis să revină în țară. Jadwiga spune că „nu a fost același sentiment ca în România. Eu sunt în România ca acasă. În Spania am simțit tot timpul că ceva lipsește. Nu am decis să ne mutăm pentru că în România e totul lapte și miere, dar este un sentiment. Chiar mă întreba cineva, când am decis să mergem în Spania, ce o să fac dacă nu merge bine acolo. O să merg în Polonia, în Germania? Dar am zis că în România, pentru că inima mea e pe jumătate românească.”

Știau că gradul de extremism la care se întorceau era mai mare sau cel puțin mai vizibil decât atunci când plecaseră. „Tot timpul am fost la curent cu scena politică și cu tot ce se întâmplă, nu numai în România, dar internațional”, spune Cristina. „Dar cumva am ales varianta asta. Vedem. Ce am învățat din experiența cu Spania e să nu spui niciodată că ceva e definitiv.”

Și apoi, au văzut pe Facebook postarea ACCEPT care vorbea despre transcrierea actelor de căsătorie realizate în alte țări.

„Am zis: noi vrem. Trebuie să facem ceva. Dacă nu facem noi schimbarea, atunci nu se schimbă nimic. Pas cu pas.”, își amintește Jadwiga. Nu a fost nevoie de curaj să ia decizia, spune Cristina, dar „e un exercițiu și pentru noi. Nu ne simțim cel mai confortabil. Dacă tema interviului era alta… nu suntem persoane publice și nu ne place neapărat. Dar ne-am gândit bine și ne-am asumat povestea asta.” „Suntem și în situații în care familiile știu despre noi”, completează Jadwiga. „Nu avem grija unui răspuns negativ din partea lor. Ce se întâmplă în partea socială, asta nu mai e în controlul nostru. Ce va fi, va fi.”

Speră, totuși, că va fi bine, chiar dacă demersul tocmai început promite să fie de durată. Și cred, amândouă, că România nu mai poate evita pentru multă vreme să le recunoască familia. Povestesc despre cât de frustrant a fost în toți anii de când s-au căsătorit, călătorind acasă, să se observe, la porțile de îmbarcare către România sau Polonia, devenind brusc „mai atente la gesturi, mai discrete”, după cum spune Cristina. „Vorbeam între noi: OK, suntem încă pe pământ spaniol aici, căsătorite legal, și mi se pare aberant. Suntem într-un avion și când o să aterizăm, suntem două prietene. De când ne-am întors, avem o grămadă de lucruri de rezolvat pe partea de acte. Dar am întâmpinat și situații pozitive. Am achiziționat un apartament, doamna notar a fost deschisă și de acord să ne treacă pe amândouă în contract și să menționeze că suntem căsătorite în Spania, conform actului…” Se întâmplă și pentru că sunt încă rezidente, oficial, în Spania.

Cu o săptămână înainte de discuția noastră, Jadwiga a fost nevoită să meargă pe la mai multe instituții pentru a obține rezidență în România. Inițial, bifase în formular că este căsătorită cu un cetățean român, dar și că are suficienți bani să se întrețină, lucruri adevărate, ambele. Însă li s-a transmis de la ghișeu că trebuie să renunțe la partea cu căsătoria, dat fiind că este căsătorită cu o femeie. În schimb, când au mers la departamentul de impozite și taxe al sectorului 2, au avut o altfel de surpriză. Jadwiga povestește că s-a gândit că nu vor rezolva nimic, văzând icoane în toate birourile. Însă doamna care s-a ocupat de ele a fost amabilă, a înțeles situația, le-a explicat ce trebuie să facă. „Ei sunt limitați de legea care le spune cum trebuie să facă. Dar sunt și oameni deschiși.”

Chiar spun că li se pare că lumea s-a schimbat, de la plecarea lor din țară. Văd pe stradă și cupluri vizibile, care se ating sau uneori se țin de mână, lucru care ajută la acceptare, deși poate să nu ducă mereu la situații confortabile pentru cei care-și poartă relația la vedere. „E greu să înțelegi anumite lucruri dacă nu le vezi. Oamenii au nevoie să vadă. Și atunci nu e cel mai confortabil, dar e un pas.”, spune Cristina, în vreme ce Jadwiga spune că probabil e foarte vizibil că ele formează un cuplu, oriunde ar fi, chiar dacă nu fac gesturi de afecțiune explicite. „E greu, după 5 ani în Spania, unde era absolut firesc; ne e mai greu. Suntem precaute, dar ne comportăm mai degrabă la fel ca alte cupluri care nu s-ar săruta în autobuz.” E procesul invers față de momentul în care au ajuns în Spania și se mirau văzând pe stradă cupluri gay cu copii. Era ceva nou și pentru ele, atunci.

În familie și între prieteni, aceste probleme nu există. După 9 ani de relație, toată lumea știe, iar dacă întâlnesc colegi de muncă sau alte cunoștințe pe stradă, nici nu concep să ascundă legătura lor. Dar încă își amintesc trauma pe care le-a provocat-o revărsarea de ură din preajma referendumului din 2018, când aveau doar un an de relație. Cred, totuși, că de atunci, lumea s-a mai schimbat. Și speră că educația și expunerea la familii ca a lor vor continua să genereze schimbare. De la politicieni nu au neapărat speranțe. Jadwiga, în special, știe și cum s-au întâmplat lucrurile în Polonia, care a avut ani la rând zone libere de LGBT, demersuri de ură încurajate din plin de politicienii locali, dar și de mentalitățile profund religioase ale unei părți a populației.

„E un exemplu clasic și la noi, și la voi aici. În Polonia biserica e foarte implicată. Dar, din experiența mea, mama e foarte religioasă, dar după 9 ani văd o schimbare la ea. La început, a avut nevoie de timp ca să se obișnuiască cu relația noastră. Dar pe măsură ce o sunam, îi spuneam ce facem, că mergem la magazin, în vacanță, facem cumpărături, gătim, după ce a văzut-o pe Cristina de câteva ori în Polonia, acum, tot timpul întreabă de ea. Vrea să o vadă, când vin în Polonia întreabă dacă vine și Cristina cu mine, îi gătește. E mult mai relaxată, dar a avut nevoie de timp. Și în societate cred că e aceeași situație. Oamenii nu știu că ești un cuplu cum sunt și ei, care face mâncare acasă, merge duminica la părinți, are o viață normală.”

Ce speră cele două acum? Jadwiga mărturisește că își dorește ca instituția căsătoriei să fie accesibilă și pentru persoanele LGBTQIA+, și crede că transcrierea actelor mariajelor încheiate în alte părți e doar un prim pas în această direcție. Mic, dar important. „Cine are bani să meargă în Danemarca să se căsătorească, merge și e foarte bine. Dar dacă nu ai bani și vrei să faci asta la starea civilă din sectorul tău, ar trebui să ai posibilitatea. Nu trebuie să ai bani ca să ai o familie. Pentru mine e simplu.”

Cristina insistă că, în cadrul demersului lor de a schimba legea românească, problema nu e „cum să schimbăm un formular. E cum să schimbăm sisteme, cum să schimbăm mentalitatea. Cu ajutorul ACCEPT, al altor organizații, cred că se poate. Sigur, fiecare cuplu poate decide cât vrea să fie de vizibil, dar dacă stăm în cutiuțele noastre, nu cred că lucrurile se vor schimba rapid.”

Până la această schimbare, subliniază Jadwiga, lucrurile sunt complicate pentru ele: „noi ne facem un coming out în fiecare zi și e foarte obositor. De ce trebuie să fac asta? Nu trebuie. Când ne întâlnim cu cine pe care eu nu îl cunosc pe stradă, Cristina trebuie să spună cine sunt, e un coming out. Merg la bancă: ‘Ești căsătorită?’. ‘Da.’ Coming out. Nu știu cum vor reacționa cei de la bancă, dintr-o instituție, de pe stradă când le spui asta.”