Complimentele care (ne) formează (personalitatea): de ce unele cuvinte ne construiesc, iar altele ne lipsesc toată viața

Imaginea de sine nu se formează într-o zi și nici nu se schimbă după un singur cuvânt.

#AltfelDeComplimente – Campanie Dove de reformulare a vocabularului emoțional

Psihologul Daniela N. Dumitrescu, președintele Institutului de Formare și Educare Relațională (www.ifer.ro), explică impactul emoțional al complimentelor pe care nu le-am auzit în copilărie — și cum putem schimba acest tipar pentru generația următoare.

Imaginea de sine nu se formează într-o zi și nici nu se schimbă după un singur cuvânt. Ea apare treptat, strat peste strat, din primele noastre interacțiuni cu părinții, bunicii, profesorii, adulții care au fost prezenți sau absenți, calzi sau grăbiți, atenți sau copleșiți. În funcție de felul în care au răspuns la nevoile noastre, am învățat dacă merităm atenție, dacă suntem „suficienți', dacă suntem văzuți.

Iar acolo unde răspunsul lor a întârziat, a fost critic, indiferent sau dur, s-a format un alt fel de strat: îndoiala. O formă de nesiguranță care rămâne mult timp sub piele și care, la maturitate, transformă complimentul într-un obiect straniu. Aproape suspect.

Complimentele sunt, în esență, o formă de validare. Un răspuns la prezența noastră, la efortul nostru, la identitatea noastră. Ele hrănesc încrederea, ancorează stima de sine și întăresc sentimentul valorii personale. Dar relația noastră cu aceste cuvinte depinde enorm de relațiile care ne-au crescut.

Iar aici începe conversația mai amplă propusă de Dove în campania „Complimentul pe care nu l-am auzit niciodată'- #AltfelDeComplimente: cum putem rescrie reflexele emoționale formate în copilărie și cum putem oferi copiilor — în special fetelor — alt tip de cuvinte, care le hrănesc stima de sine în loc să o fragilizeze.

Complimentul ca disconfort: o mărturie care schimbă perspectiva

Pentru multe femei, complimentul nu vine ca un dar, ci ca un test. Ca un „Sunt sigură că nu e pe bune?', „Oare exagerează?', „Ce vrea de fapt?'. În spatele reacției se află, adesea, o istorie întreagă de auto-comparație, autocritică și standarde imposibile.

Aceste standarde nu au apărut din senin.

Ele vin dintr-o cultură vizuală apăsătoare, care a pus ani la rând corpul femeilor sub lupă, l-a măsurat, l-a judecat, l-a segmentat în „părți bune' și „părți problematice'. O cultură în care valoarea personală a fost, de multe ori, confundată cu felul în care arăți — nu cu felul în care gândești, creezi, crești sau iubești.
De aceea, complimentele fizice pot declanșa tensiune: ele activează exact zona în care am fost cel mai des comparate și cel mai puțin validate.

Iar fetei de lângă noi — fiică, soră, elevă, nepoată — îi putem arăta că există un alt mod de a fi văzută: prin curaj, prin bunătate, prin perseverență, prin ideile ei. Complimentele care pun lumina pe aceste calități sunt cele care îi vor construi o stima de sine stabilă, nu una condiționată de aparențe.

Pentru mine, relația cu complimentele a fost, multă vreme, una incomodă. Atunci când primeam un compliment, exista în mine o voce care încerca să evalueze dacă persoana respectivă minte, exagerează sau face vreo glumă nepotrivită. Astăzi, știu să primesc complimentele cu recunoștință și zâmbet. Mulțumesc, de fiecare dată, senin și îngăduitor, pentru că respect dreptul fiecăruia la adevărul lui interior și mă înnobilez cu viziunea lui caldă și frumoasă despre mine.

Această confesiune nu este doar personală, ci universală. Ne arată cât de greu este să primim când nu am învățat, din copilărie, să fim primiți. Și deschide un alt tip de conversație: despre tiparele vechi pe care le purtăm și setările noi pe care le putem învăța.

De ce e atât de greu să acceptăm un compliment?

Educația tradițională românească a fost, mult timp, construită pe critică, comparație și autocontrol. „Nu te lăuda', „Nu te umfla în pene', „Mai bine vezi unde mai ai de lucru' au fost fraze de fundal pentru generații întregi. Complimentul devenea fie suspect, fie nerelevant, fie ceva „care nu se spune' ca să nu pară laudă.

De aici apar două confuzii majore:

Afirmarea de sine este văzută ca laudă de sine.
Complimentul este privit ca un gest cu intenție ascunsă, nu ca un act de recunoaștere.

Iar aceste automatisme emoționale ne însoțesc și la maturitate. Ajungem să ne ascundem sub ironie, modestie falsă sau respingere rapidă. Complimentul nu mai este o punte, ci un mic salt riscant peste un gol interior.

Validarea: cum ne crește, cum ne sprijină și de ce este esențială

Validarea este una dintre cele mai importante nevoi relaționale. Ne ajută să înțelegem că suntem valoroși, importanți, că prezența noastră în relație are sens.

Dr. Marsha Linehan propune șase niveluri ale validării, pe care le folosim instinctiv, dar rar conștient:

Atenția plină – prezența reală, fără ecrane, fără grabă.
Reflecția – parafrazarea conținutului ca semn că am auzit cu adevărat.
Validarea cognitivă – înțelegerea sensului din spatele cuvintelor.
Validarea contextuală – conectarea emoțiilor la poveste, la situație.
Normalizarea – confirmarea că reacțiile au sens.
Genuinitatea radicală – relaționarea de la egal la egal, fără mască.

Acest tip de validare construiește un sol emoțional stabil. Iar complimentele sunt parte din ecologia acestor interacțiuni — nu doar lucruri drăguțe spuse „că așa se face', ci momente de conectare reală.

Compliment de performanță, de identitate sau de efort? Diferențe care contează

Atunci când lăudăm un rezultat („Ai făcut un raport excelent!'), amplificăm încrederea profesională. Dar dacă acel rezultat nu apare, încrederea se prăbușește.

Când lăudăm identitatea („Ce atentă ai fost!', „Ce bună ești la sport!'), creștem stima de sine.
Dar dacă exagerăm, putem ajunge în zona narcisică.

Dar cum putem valida?

Este interesantă perspectiva propusă de Dr. Marsha Linehan, care a dezvoltat un model ierarhic de șase niveluri de validare, care pot reprezintă, în egală măsură, și o tehnică fundamentală pentru a genera un spațiu relaționale de susținere, acceptare și siguranță:

Atenția plină – care presupune a fi prezent fizic și psihic, angajat în ascultare și nedistras de alte activități. Această calitate a atenției va permite conectarea la celălalt și ancorarea în actul relațional;
Reflecția acurată – presupune repetarea sau parafrazarea conținutului exprimat, pe un ton calm, curios, implicat, fără a critica, fără a judeca sau a analiza. Este doar forma prin care confirm că am auzit ceea ce s-a transmis și verific eventualele neclarități;
Validarea cognitivă – care vizează reflectarea conținutului ideatic, al înțelegerii sensului și ideilor exprimate. Dacă reflecția anterioară era la nivelul formei, mai de suprafață, de data această vorbim despre reflecția conținutului, la un nivel mai profund.
Înțelegerea contextuală – este practic sinergia dintre formele anterioare de reflecție, când căutăm semnificația și poate cauzalitatea sentimentelor, gândurilor, evenimentelor situației curente.
Normalizarea, validarea – presupune confirmarea faptului că reacțiile emoțională sau comportamentală sunt în acord cu contextul creionat, sunt congruente stării de fapt. Că ele reprezintă răspunsurile logice și adecvate pe care majoritatea oamenilor le-ar fi avut într-un context asemănător.
Genuinitatea radicală – vizează tratarea celuilalt ca la un egal, evitând poziția de superioritate, consolidând empatia și sentimentul de valoare intrinsecă pe care-l are celălalt.

Dincolo de perspectiva propusă de Dr. Marsha Linehan, întrebarea care se ridică este: Dar ce validăm: comportamentul sau persoana? Așa putem face diferența între validarea complimentelor de performanță și cea a complimentelor identitare. Atunci când recunoaștem și validăm un rezultat („Ce timp bun ai obținut la sport!', „Ce raport extraordinar ai făcut!', „Ce reușită formidabilă!') vorbim despre o validare a performanței și atunci creștem în interiorul celuilalt încrederea în sine. Uite ce capabil este să realizeze lucruri extraordinare, deci se poate avânta spre noi targeturi! Din păcate, acest tip de validare este ineficient atunci când nu suntem pe locul 1. Suntem descumpăniți, triști, poate chiar „nevaloroși' pentru că nu suntem campioni. Iar campion este doar unul!

Dacă însă facem complimente ce vizează persoana („Ce bună ești la sport!', „Ce rapidă și atentă ai fost când ai făcut acest raport!', „Ce frumoasă ești când te bucuri de această reușită'!), atunci creștem stima de sine și amplificăm sentimentul valorii personale. Riscul este să picăm într-o adulare a persoanei pe criterii pentru care nu are nicio contribuție. Ochii frumoși albaștri nu relevă nicio calitate valorică, ci doar estetică.

Teoriile moderne de parenting vorbesc însă despre un nou tip de validare, respectiv validarea efortului, a drumului parcurs, nu neapărat al rezultatului final sau a persoanei. Psihologul Carol Dweck, profesor la Stanford University, cu un doctorat în psihologie la universitatea Yale, a arătat că atunci când lăudăm efortul, progresul încurajăm mentalitatea de creștere, creștem motivația intrinsecă (în sensul în care îmi iau validarea din plăcerea de a progresa, nu din aprobarea sau premierea externă), ajutăm reglarea emoțională, gândirea strategică, flexibilitatea și adaptabilitatea mentală.

Probabil că fiecare dintre aceste forme de validare șlefuiește o fațetă a diamantului, prin urmare o alternare fluidă a acestora este varianta cea mai bună.

Teoriile moderne de parenting propun un echilibru:
validarea efortului.

Nu doar „ești bun', nu doar „ai reușit', ci:
„Ai progresat enorm. Și asta contează.'

Acesta este complimentul care deschide drumuri, nu pune presiune.

Când complimentul doare: perfecționismul și lipsa validării timpurii

Atunci când copilul nu primește validare, apare senzația că „nu e suficient'. Iar la maturitate se transformă în:

perfecționism,
supra-responsabilitate,
rușine,
frica de greșeală,
fuga de vulnerabilitate.

În acest context, complimentul devine incomod. Pentru că, în lipsa validării de bază, aprecierea nu devine confirmare, ci contestare: „Dacă mă vezi atât de bine, înseamnă că nu mă cunoști cu adevărat.'

Cum ne vindecăm relația cu complimentele

Metoda ESPERE® propune câteva exerciții restaurative:

Conștientizarea lipsei de validare din copilărie.
Simbolizarea nevoii de validare (o cutie, un bol, un jurnal).
Exersarea acceptării: când primești un compliment, mulțumește și respiră.
Cererea de detalii atunci când nu crezi complimentul.
Descrierea emoției: „Mulțumesc. Asta mă emoționează puțin.'
Așteptarea activă: dă-ți câteva secunde înainte să răspunzi.
Reamintirea faptului că un compliment e un cadou. Celălalt vrea ca tu să-l primești, nu să-l demontezi.

Mic ghid de oferire a complimentelor

Metoda ESPERE® vine cu această viziune relațională asupra manierei în care putem oferi complimente în relație. Jacqeus Salomé vorbește despre cele patru verbe relaționale: a cere, a da, a primi, a refuza. Aceste verbe sunt baza funcțională a oricărei relații, așa că exersarea lor relațională va crea reflexe relaționale sănătoase.

Atunci când ofer, un cuvânt de încurajare, o validare, un compliment hrănesc relația dintre mine și celălalt. Complimentele pot urma această tehnică:

Observă ceea ce celălalt are specific și complimentează-l. Alege ceva particular, nu general, un detaliu, un element care este distinct. Descrie felul în care acel element particular pune în valoare persoana din fața ta.
Observă ce produce în tine acel element care ți-a atras atenție – poate este o idee la care nu te-ai gândit de multă vreme, poate ți se evocă o amintire din trecut, poate te surprinzi invadat de o emoție neașteptată
Împărtășește celuilalt nu doar elementul pe care-l complimentezi, ci și emoția, trăirea care a născut în tine pulsiunea de a transmite celuilalt complimentul („Ce-mi place bluza ta! Am avut una fix aceeași culoare în liceu! Am făcut multe cuceriri cu ea.')
Alege un moment bun pentru a face un compliment, în sensul în care persoana să nu fie pe fugă sau preocupată de altceva, pentru ca atunci nu are disponibilitatea de a primi.
Dacă celălalt nu a avut reacția pe care tu ai așteptat-o, amintește-ți că nu este despre tine, ci poate despre dificultățile lui/ei de a primi un compliment.
Amintește-ți de tipurile de validare și de nivele de validare și încearcă să le alternezi.

În loc de final: o invitație

Nevoia de validare este una dintre cele mai profunde nevoi umane. Complimentele o hrănesc, o confirmă, o liniștesc. Ele sunt micile alte-feluri prin care ne recunoaștem unii pe alții în lume.

Iar această recunoaștere ne șlefuiește, ca pe un diamant, până devenim mai limpezi, mai siguri, mai așezați în propria noastră valoare.

Parafrazând-o pe Simone de Beauvoir, care îndrăznea să numească „aventură' simplul fapt de a fi noi înșine, și noi suntem invitați să pășim în această aventură a acceptării de sine cu mai multă blândețe, curiozitate și recunoștință.

Complimentul nu schimbă o viață.
Dar schimbă felul în care ne uităm la ea.
Și, uneori, asta e primul pas.

Aici se întâlnesc mesajul Dove și munca psihologică interioară: misiunea de a încuraja copiii să gândească pozitiv despre corpul lor și despre cine sunt, nu despre cum arată.

Dove își propune să inspire fetele să se concentreze pe ceea ce pot face, pe curajul lor, pe progresul lor — pentru că acestea sunt rădăcinile unei stime de sine autentice.Iar „Complimentul pe care nu l-am auzit niciodată'- #AltfelDeComplimente este invitația noastră comună de a vorbi altfel cu ele. De a lăsa în urma noastră cuvinte care construiesc, nu dimpotrivă.

Foto: Shutterstock