O crimă cu multiple straturi

Robert Lupu a ucis-o pe Teodora Marcu, tânăra pe care a abuzat-o încă de când aceasta avea 14 ani. Departe de a fi un eveniment excepțional, omorul acesta spune multe despre societatea în care trăim și despre resorturile violente la a căror perpetuare punem toți umărul în fiecare zi.

De când Robert Lupu a împușcat-o pe Teodora Marcu în mijlocul unei zone aglomerate în cartierul rezidențial Cosmopolis, condamnările la adresa gestului extrem au curs în tandem cu scuzele sau cel puțin circumstanțele găsite gestului de o violență extremă. Cum e posibil? Ei bine, nu e doar posibil, a ajuns să fie deja ușor de anticipat scindarea opiniei publice în fața unor acte de o asemenea brutalitate.

Șocul generat de faptul că un agresor a ucis o femeie de doar 23 de ani, cu copilul în brațe și însărcinată, pe deasupra, nu a durat. Nici nu avea cum, având în vedere faptul că un astfel de incident violent se petrece în România frecvent, la aproximativ două săptămâni. Doar anul acesta au avut loc 25 de femicide. Opiniile, însă, au curs. Și fără să am pretenția unei recapitulări a evenimentelor, vreau să arăt cum și opiniile joacă un rol principal în perpetuarea unui mod toxic în care ne gândim la femei și la violență.

Am văzut în ultimele zile o mulțime de postări care cer pedepse mai mari – inclusiv oameni care cer pedeapsa cu moartea, ne neînchipuit pentru oricine crede în drepturile omului – pentru astfel de violențe extreme, dar și pentru acte premergătoare lor. Dar numai dacă luăm în considerare acest singur caz, vedem că soluția nu poate ține de a acorda unor instituții de forță pretextul de a exercita forță suplimentară – pentru că știm asupra cui s-ar răsfrânge ea. Presa a arătat că Teodora Marcu ar fi cerut ordin de protecție, ar fi făcut plângeri pentru amenințare, hărțuire, violare a locuinței, care nu au fost soluționate. În plus, Robert Lupu fusese cercetat în multiple rânduri pentru alte infracțiuni și avea inclusiv o condamnare în Italia.

Violența de gen predomină în societate, și nu doar în aceste forme extreme, ci în unele mult mai subtile și mai larg răspândite, iar înăsprirea pedepselor nu schimbă prejudecățile pe care se bazează ea. Cu siguranță aplicarea legii ar putea salva unele femei, dar din rațiuni care merg de la scepticismul cu care sunt tratate victimele violențelor când depun plângeri și ajung până la clasarea unui număr uriaș de cazuri, știm deja că autoritățile competente se confruntă cu aceleași prejudecăți ca restul populației în această chestiune. Educația ar putea schimba ceva, dar orice formă de educație care adresează genul ca o componentă fundamentală a acestui tip de comportamente este etichetată mereu de aceeași societate drept „ideologie de gen” și aruncată la coșul ideilor progresiste care nu sunt niciodată priorități, eventual sunt și catalogate drept toxice.

Aceeași mentalitate păguboasă este promovată intens și de presă sau cel puțin de o parte a ei. Titlurile ultimelor zile care s-au concentrat pe activități ale Teodorei Marcu nu aveau legătură cu nimic altceva decât misoginia autorilor – pentru că ce relevanță are istoricul ei cu munca de videochat pentru crima care i-a luat viața? Apoi, presa a subliniat că Teodora a avut o relație cu agresorul și în cele din urmă criminalul Robert Lupu, că ar fi fost „amanta” acestuia – dar ce relație este aceea între un adult de 41 de ani, cât avea Lupu la debutul legăturii, și o fată de 14, cât avea ea? Legea în forma ei actuală definește actul sexual cu un minor cu vârsta sub 15 ani drept viol în orice circumstanță. Așadar relația nu a fost nicicând una de dragoste, ci în mod evident una de grooming, abuz, o relație disproporționată de putere din care una dintre părți nu a avut vreodată o șansă, după cum s-a dovedit în final. Și e ceva sinistru în ideea că această tânără femeie nu a apucat să trăiască mai deloc o viață care să nu fie umbrită de consecințele abuzului asupra ei. Și apoi, mai este și ceea ce numesc diateza pasiv-agresivă – titlurile și formulările care vorbesc mereu despre cum încă o femeie a fost omorâtă/agresată/violată, dând eventual detalii inconfortabile și deloc necesare despre viața ei – și nu despre faptul evident că un bărbat a omorât o femeie.

Aceeași presă a difuzat filmările de pe camerele de supraveghere care arată momentul uciderii, cu o voluptate a scandalului care nu avea nici o legătură cu scopul de a informa – lezând încă o dată demnitatea unei persoane căreia tocmai îi fusese luată viață și asigurându-se că fiica Teodorei va putea fi traumatizată la nesfârșit de filmul uciderii mamei ei. Această transformare a abuzului în divertisment e subliniată încă mai mult de ironia amară a faptului că Teodora Marcu a participat în trecut la Insula iubirii – o emisiune care fix asta face, un festival al abuzului pe care îl savurează și disecă o țară întreagă. Cum am putea să ne vindecăm de prejudecăți, când ne hrănim constant cu ele?

Un strat interesant și diferit, cred, față de femicidele popularizate intens care l-au precedat pe acesta este statutul persoanelor implicate și faptul că Robert Lupu a omorât-o pe Teodora Marcu într-un cartier rezidențial. O postare a unei jurnaliste care a locuit acolo pentru o vreme s-a viralizat din cauza argumentelor greșite pe care le enumera în conținutul ei. Dar cert este că postarea cu pricina, care deplângea decăderea respectivului complex de la statutul său inițial de loc sigur și „respectabil”, subliniază foarte bine iluzia pe care o întruchipează acest gen de proiecte. Și anume aceea că, dacă ai suficienți bani încât să locuiești într-un astfel de loc, ești protejat, poți fi izolat de o parte a societății care se situează undeva mai jos, care poate să deranjeze și, eventual, să fie agresivă. În final, faptul că omorul s-a întâmplat acolo arată ceea ce știam deja dacă am deschis ochii și am ciulit urechile în jur: că suntem vulnerabili (și mai ales vulnerabile) oriunde, că nu există refugiu în fața violenței de gen. Și că visul acesta individualist al traiului bun și sigur doar între ai tăi și cei asemenea ție e fix atât: un vis.

Pentru că violența de gen nu ține de nivelul de educație sau de bunăstarea materială – și cu siguranță nici de locul în care trăiești. Într-o societate convinsă că zonele rurale sunt „înapoiate”, poate ar merita investigate motivele (dincolo de cele statistice, evidente, de concentrare a populației) pentru care femicidele au loc predominant în orașe. La fel cum ar ajuta să știm de ce rata omorurilor este în creștere în UE în ultimii ani, în condițiile în care oricum, așa cum arăta cercetătoarea Ecaterina Balica pentru Agerpress, „în Europa ponderea omorurilor comise între parteneri intimi și în spațiul familial era de două ori mai mare decât la nivel mondial (69% în Europa, comparativ cu 31% la nivel mondial – Biroul Națiunilor Unite pentru Droguri și Criminalitate, 2023).”

Un lucru cert și despre care s-a vorbit mai mult ca oricând în ultimii ani ca factor decisiv în exercitarea violenței de orice fel asupra femeilor este patriarhatul – acest sistem de putere atotcuprinzător care ține bărbații și femeile în roluri de gen bine definite; care nu tolerează bărbaților exprimarea altor emoții decât furia și care conduce, prin multiplele sale resorturi, mai mult sau mai puțin vizibile, la un climat de violență exercitată mai ales asupra femeilor. Chiar dacă o categorie din ce în ce mai mare de persoane devine conștientă de resorturile acestea, conștientizarea nu presupune automat vindecarea.

Chiar dacă suntem de acord acum că femeile sunt preponderent victime directe în acest malaxor violent, chiar dacă avem puterea să credem și să spunem că și bărbații sunt, la rândul lor, victime, ieșirea din el pare la fel de îndepărtată precum eterna luminiță metaforică de la capătul oricărui tunel.

Și lucrul cu care, ca femeie, nu mă împac este acest statut perpetuu de victimă. Această modalitate de a gândi lucrurile care ne aduce mereu în fața unor situații într-atât de oribile încât mi-e greu până și să scriu despre ele. Acest fel în care, deși pot înțelege mecanismele prin care se comportă victimele în fața unor agresori, parcă ne-am obișnuit deja cu ideea că suntem lipsite în astfel de cazuri de orice fel de voință proprie, de orice fel de control. Nu e ceva ce i-aș putea reproșa vreodată Teodorei Marcu, de pildă. Dar dacă tragedia ei ar trebui să ne învețe ceva, poate acel lucru ar fi să ne recuperăm, cât avem posibilitatea, controlul. Atât cât ține de noi. Nu avem control asupra felului în care autoritățile înțeleg să-și facă treaba, asupra felului în care se vorbește despre noi, asupra locurilor în care trăim sau asupra intențiilor celor din jurul nostru.

Însă patriarhatul nu este un lucru care există doar prin simpla exercitare a forței fizice masculine. Este un sistem invizibil care domină și gândurile femeilor. Patriarhatul este lucrul care ne face să ne dorim relații cu bărbați cu orice preț. Să considerăm că nu putem fi complete sau împlinite fără ele. Să facem orice ca să le obținem și ca să le păstrăm. Să trecem peste orice semnale de avertizare, peste orice indicatoare de pericol. Să ignorăm, în căutarea unei iubiri pe care nu o trăim niciodată așa cum am dori, faptul că suntem deseori în relații nefericite și abuzive. Patriarhatul este cel care ne pune în competiție – pentru bărbați – cu alte femei. Care ne împinge să consumăm – haine, cosmetice, bani, energie – ca să fim demne de atenție masculină. Care ne face să aplicăm standarde diferite femeilor față de bărbații din jur. Care ne face uneori să ne învățăm copiii să judece mai aspru femeile. Care ne face să nu ne solidarizăm cu alte femei, să ignorăm abuzuri, să nu oferim ajutor, să nu ne constituim în rețele de sprijin, în vreme ce ne petrecem timpul și energia analizând la nesfârșit și scuzând atitudinile și comportamentele bărbaților din jurul nostru. Patriarhatul suntem și noi, mai ales că îl sprijinim și construim, chiar și inconștient, cu mici decizii zilnice.

bell hooks scria, în The Will to Change (tradusă recent și în limba română la editura Magga Books) că „femeile care se pleacă în fața tronului patriarhatului simt că a alege să fie într-o relație cu un bărbat patriarhal înseamnă că se înscriu automat pentru a suporta un anumit nivel de abuz, oricât de relativ. În fiecare zi femeile explică violența și cruzimea masculine insistând asupra diferențelor de gen care normalizează abuzul. Femeile heterosexuale care sunt singure și doresc să fie cu bărbați simt că nu pot scăpa de a fi victimizate la un moment dat de abuzul emoțional și/sau fizic din partea partenerilor de sex masculin. Acceptarea feminină colectivă a violenței masculine în relațiile de dragoste, chiar dacă aparența acceptării maschează furia, frica sau chiar teroarea, face dificilă contestarea și schimbarea violenței masculine.”

Poate e timpul să începem schimbarea cu noi.