Irina Rădulescu, un nume de reținut în arta fotografică: „Intimitatea e un factor foarte important pentru mine”

Fotografa Irina Rădulescu abordează și împărtășește cu noi, privitorii, printre alte subiecte, și nudul feminin, și vrea ca arta ei să fie văzută de un public tot mai numeros.

Irina Rădulescu, un nume de reținut în arta fotografică: "Intimitatea e un factor foarte important pentru mine"

La fel ca în multe alte domenii, de la modă la design, actorie sau literatură, și în fotografie se poate vorbi, la ora actuală, despre noul val de artiști care dictează tendințe și care invită la introspecție atunci când se vorbește despre felul în care se face artă la noi, pe plan local. Iar fotografa Irina Rădulescu este unul dintre numele de reținut în această privință.

În fotografiile realizate până acum, Irina a surprins naturalețea, iar pentru a face asta a apelat la un stil pe care-l descrie ca „intim, simplu”. În viitor, nu vrea să rămână într-o singură zonă, ci mai degrabă să exploreze altele care încă îi sunt necunoscute. Dar până să ajungem la ce-și propune, concret, mi-a răspuns la o serie de curiozități legate de parcursul ei – de la primul contact cu universul fotografiei, la găsirea surselor de inspirație, care variază de la personalități notabile din industrie și până la istoria artei, dar și despre cum arată reprezentarea în sfera artistică în care activează.

Irina Rădulescu și-a petrecut copilăria la țară, alături de părinți, fratele ei mai mare și de bunicul ei.

„Mă simțeam liberă într-o lume magică. Mergeam desculță pe-afară, adoptam toți câinii și toate pisicile de pe stradă, pictam pe pietre, îmi imaginam povești și nu mă plictiseam niciodată.”

Mărturisește că majoritatea momentelor frumoase, cu impact mare asupra ei, le-a trăit cu bunicul, pe care-l vedea ca pe un om înțelept și cu bun gust. „Mă ținea aproape de tradiții, mergeam împreună la cules de struguri și porumb. Îmi amintesc că îmi construise un scăunel din lemn, atașat la bicicleta lui, pentru a mă plimba peste tot pe unde mergea, îmi arăta viața cu bune și cu rele.”

În liceu, își dorea foarte mult un aparat de fotografiat digital și părinții ei i-au cumpărat unul. „Am fost cel mai fericit om de pe pământ.” Când vine vorba de primele fotografii, spune că „eram afară, în curte, ploua și încercam să surprind ploaia”. În același timp își dădea seama cum funcționează aparatul de fotografiat, iar de atunci acesta a devenit extensia ei.

Îi plăcea mult să picteze înainte să pătrundă în lumea fotografiei. „Încă îmi place, dar când am descoperit fotografia, m-am simțit mult mai apropiată de ea”. A considerat că prin fotografie se poate exprima mult mai bine și a decis să aprofundeze domeniul, urmând studii de specialitate la Universitatea Națională de Arte București. Făcând fotografie, nu a renunțat niciodată la pictură. „Pe măsură ce am experimentat tehnici, am reușit să îmbin cele două arte, care se completează atât de frumos.”

Nu știa exact la ce anume să se aștepte înainte de facultate și nici când a început să meargă la cursuri, „aveam atât de puține informații dobândite. Dar știa ce își dorește.

„La UNArte am cunoscut cei mai frumoși oameni. Colegii și profesorii au fost pentru mine o familie mai mare, care m-a ajutat să mă dezvolt.”

S-a bucurat cât a putut de perioada aceea frumoasă, însă, cu timpul, s-a lovit din ce în ce mai mult de viața de adult. Iar așteptările au fost, și ele, tot mai mari. Acum, la cei 27 de ani, dacă se uită în urmă, „îmi pare rău că nu s-au întâmplat mai multe lucruri în timpul facultății, cum ar fi mai multe expoziții la care să particip”.

În facultate, a învățat să fie exact așa cum simte și cum vrea să fie. „De foarte multe ori, proiectele personale se dovedesc a fi o terapie pentru mine.”, spune acum. Îi place să lucreze cât mai natural, să se joace cu lumini și umbre, dar și să redea realitatea cât poate de mult. În fotografii, aduce în față teme cum ar fi portretul, autoportretul și nudul feminin. Își încadrează stilul ca fiind unul intim și simplu. „Intimitatea e un factor foarte important pentru mine și cred că, odată ce reușesc să transmit lucrul acesta, privitorul se simte mai aproape, rezonează mai ușor cu fotografiile mele.”

Pentru că am aruncat o privire asupra contului Irinei de Instagram (@irinaradulescu), am văzut și eu înclinația pe care o are față de fotografia de nud. Am vrut să știu mai multe amănunte de la ea referitoare la felul în care crede că se reflectă preocuparea ei la nivelul societății în care trăim. O societate care nu e deschisă, încă, să îmbrățișeze tipul acesta de exprimare artistică, dacă ne gândim doar la faptul că dezbaterile despre corpul uman sunt unele dintre cele mai aprinse, cel puțin pe rețelele de socializare, și că stârnesc rumoare. „Când am început să fotografiez nuduri, nu m-am gândit neapărat înainte la acest aspect, pur și simplu m-am lăsat purtată de inspirație.”, spune Irina. Reacțiile pe care le-a primit au fost, însă, pozitive. Nu a avut parte de situații neplăcute dar, mi-a spus ea, contează foarte mult publicul pe care îl ai. „În general, cred că oamenii care urmăresc ceea ce lucrez sunt interesați de arta fotografică și știu exact ce fel de imagini livrez.” A observat că publicul din străinătate e mult mai receptiv, „dar este cumva un lucru firesc”.

Pentru Irina, autenticitatea joacă un rol important în tot ceea ce face profesional, dar și în viață, în general. Se inspiră din viața ei și ceea ce simte în legătură cu lucrurile din jur, „din momentele mai puțin fericite pe care le trăiesc, dar cred că ăsta nu este un secret în ceea ce privește procesul de creație.” Menționează, tot legat de inspirație, și istoria artei, care i se pare fascinantă. „Am ajuns la concluzia că, dacă aș ști toată istoria artei, aș fi un om mai împlinit și mai fericit.”

Am întrebat-o pe cine admiră din istoria meșteșugului ei. Amintește de Helmut Newton, Robert Mapplethorpe, Andy Warhol, Patti Smith și din România, Geta Brătescu. „Când vorbesc despre un artist mare, în special unul dintre cei numiți anterior, de cele mai multe ori mă simt copleșită și plină de emoție.” Parcă simte intensitatea cu care lucrau și își trăiau viața și le admiră curajul.

„Ca artist, trebuie să fii constant în ceea ce faci, iar ei au făcut asta. Mai mult decât atât, au crezut în ceea ce făceau indiferent de circumstanțe.”

Irina spune că provocările au existat mereu; crede că are ceva de învățat de fiecare dată și că trebuie să ții pasul cu tot ceea ce te înconjoară, dar mai ales cu tine. „Provocarea cea mai mare pentru mine este să trăiesc din ceea ce îmi place să fac fără să fiu nevoită să renunț.”

Consideră că în România sunt mulți artiști talentați. Totuși, poate ar schimba „modul în care se promovează arta la noi, în special artiștii la început de drum”. Când vine vorba de public, crede că ar trebui să fie mai educat în direcția asta, căci așa ar deveni mult mai receptiv.

„Cred că în 2022 e destul de greu, aproape imposibil, să trăiești ca un artist boem și sărac. Lumea s-a schimbat, iar artiștii trebuie să țină pasul cu aceste schimbări.”

Discuțiile despre reprezentarea sau mai degrabă subreprezentarea femeilor în spațiul artistic au ajuns să fie tot mai frecvente, chiar și la noi. Un fapt îmbucurător, pentru că asta înseamnă că există o nevoie reală și conștientă ca femeile să fie protagonistele profesiei lor. Cum se întâmplă asta în fotografie? Irina simte că are „destulă libertate și putere de a lua decizii în ceea ce privește munca mea, iar fotografiile pe care le fac mă reprezintă în totalitate.” Ele sunt frânturi din viziunea ei și „puse cap la cap, însumează ceea ce eu gândesc”. Adaugă și că e esențial să comunici cu privitorul, dar și „să-ți dai frâu liber sentimentelor prin intermediul artei, iar ideal este să te faci cât mai auzit și văzut. Deci, reprezentarea vine la pachet cu procesul creativ”.

M-a interesat să aflu de la Irina și cum se poziționează față de faptul că majoritatea imaginilor care arată corpurile feminine sunt dominate de male gaze, acea perspectivă masculină care a dominat vreme de milenii producția de artă și, mai larg, toate produsele culturale ale societății așa cum o știm. Female gaze, o perspectivă răsturnată, venită din partea artistelor femei, a ajuns astfel să fie o necesitate pe care am constatat-o târziu. Iar această necesitate nu e justificată doar de faptul că societatea este saturată doar de un anumit tip de imagini înfățișând femei, ci chiar pentru noi, ca femei – ca să ne cunoaștem mai bine. „Este cumva un lucru firesc să se întâmple asta”, spune Irina, „însă corpul feminin este desăvârșit și, după părerea mea, ceva divin indiferent de formă, culoare, etc.”. I se pare că trecerea spre female gaze se întâmplă chiar acum, ce e drept, încetul cu încetul. „Poate încă nu ne dăm seama exact sau nu se observă încă atunci când ne raportăm întreg, dar eu văd că există, totuși, o evoluție înspre female gaze cu privire la imaginile care înfățișează corpul feminin.”

Citește și:
O conversație cu Sofia Zadar despre muzică, prejudecăți și cultura queer

Foto: Irina Rădulescu

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Antena 1
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din lifestyle