Diana Matilda Crișan, o artistă de urmărit

De la menstruație, sexualitate și plăcere sexuală și până la poziția femeii în artă, temele explorate de Diana Matilda Crișan în lucrările ei de broderie reflectă nu numai preocupările artistei, ci și realitatea societății noastre.

Diana Matilda Crișan, o artistă de urmărit

Pe Diana Matilda Crișan o urmăresc de ceva vreme în social media, dar i-am descoperit lucrările abia la festivalul DIPLOMA din 2021, când am și remarcat că arta ei e lipsită de inhibiții și limitări, dar și că prin intermediul ei ne propune dezbaterea și eliminarea unor prejudecăți, explorând subiecte ce pot fi considerate incomode. De aceea am fost curioasă să aflu mai multe despre ce face, dar și despre cine este ea și cum s-a conturat parcursul ei în scena artistică de la noi.

Matilda povestește că i s-a spus că a fost un copil cuminte, care nu plângea des. A fost diagnosticată de curând cu ADHD, „iar comportamentul din copilărie descris de mama era de fapt tuning out – un mecanism de apărare.” Mărturisește că îi plăcea să petreacă „timp în natură, mai ales verile la bunici, undeva în nordul țării, între Baia Mare și Satu Mare. De acolo am rămas cu multe povești despre vrăjitoare și draci, datorită adulților cu gândire magică care mă aveau în grijă pe durata vizitei.” Își amintește că în adolescență s-a îndrăgostit de cea mai bună prietenă a ei și spune că „a fost complicat, pe atunci nu știam că două fete pot avea o relație romantică.”

Curioasă de pașii pe care i-a urmat până să-și transpună experiențele personale în artă, o întreb despre parcursul ei. A absolvit un liceu de matematică-informatică și își dorea după un an sabatic, în care să citească și să se uite la filme. Tatăl ei nu a fost de acord și a pus-o să aleagă între facultate sau angajare.

„Oscilam între regie și pictură. Am ales pictura la UNArte, imaginându-mi că este calea ușoară, să nu încurce prea mult planul de a avea un an de lecturi și filme. Am avut norocul să pic la buget.”

Nu se consideră competitivă, dar și-a dorit dintotdeauna să fie cea mai bună versiune a ei, și așa a ajuns să se dedice artei și să-și petreacă majoritatea timpului în atelier. „Am absolvit licența și masterul la Pictură mai mult din întâmplare. Pe atunci nu știam că și artele textile sunt o opțiune.”

La 26 de ani, cât are acum, îmi povestește cum a locuit pentru o vreme la Paris.

„Acum mă cutremur gândindu-mă că la 21 de ani am lăsat totul în urmă și m-am mutat la Paris din dragoste pentru un tânăr artist, pe care îl cunoscusem cinci minute într-o galerie. Eram doi îndrăgostiți într-o bulă.”

I-a apropiat faptul că împărtășeau aceleași interese și au împărțit și atelierul ceva timp. „Spre final de 2019 am fost nevoiți să ne întoarcem împreună la București, iar după nici un an pe meleaguri natale bula noastră s-a spart. N-aș putea să explic de ce, poate că ne era prielnică distanțarea de România.”

Dar la Paris a descoperit „că poți exprima lucruri impresionante cu ajutorul broderiei. Am început printr-un proiect de broderie manuală pe chiloți, apoi am continuat cu o carte-obiect cu ilustrații brodate (The Book of Love), unde mi-am asumat un traseu intim de arhivare a emoțiilor.” Cu mașina de cusut, amintește, a creat „o intimitate foarte strânsă. Prin ea reușesc să evit încrustarea unei identități unilaterale, scoțând la iveală multiplele identități care colcăie în mine.”

Artele textile apar prea puțin în discursul despre scena artistică de la noi, ocupând un loc mai degrabă secundar când vine vorba de moduri de exprimare, în prim-plan fiind pictura, după cum bine știe și Matilda, care a ales totuși să practice altceva.

„Râdeam cu capul pe spate când auzeam de la profesori și studenți că singura artă care contează și a rezistat în timp este pictura. Observ o recucerire a artelor textile de către artiști și artiste.”

O întreb cum stăm, din perspectiva ei, la capitolul reprezentării și vizibilității femeilor în arta de la noi. Spune, previzibil, că nu crede că femeile sunt reprezentate îndeajuns.

„Spre exemplu, media anuală de femei absolvente la Universitatea Națională de Arte din București este mai mare decât a bărbaților. Cu toate astea, foarte puține dintre ele sunt reprezentate de galerii. Am auzit de la persoane din domeniu că evită să lucreze cu artiste pentru că multe dintre ele tind să abandoneze cariera din diverse motive.”

Dar, deși e încrezătoare privind piața de artă de aici, plănuiește să părăsească țara din nou. „Mă bucur să văd tot mai multă inițiativă, oameni cu idei și energie pentru noi proiecte culturale. Am încredere că piața de artă o să crească și în România. Totuși, nu știu dacă am atâta răbdare, am în plan să plec din nou din țară.” Iar când o întreb cum este să fii artistă azi în România, Matilda spune că este „recunoscătoare că m-am născut la șase ani după căderea comunismului, altfel nu aș fi avut aceeași libertate de creație.”

Broderie How I Trained My Boudichon dragon, 2021

Îmi povestește cum decurge procesul ei de lucru („lent și minuțios”), pentru care petrece foarte mult timp în atelier. „Îmi place să ies în oraș abia după ce termin o lucrare. Întâlnirile cu prietenii, colegii de breaslă sau oameni noi joacă un rol important în procesul de a mă cunoaște. Anumite discuții pot da naștere următoarelor lucrări.” Dar în cele din urmă persoana care-i influențează cel mai mult parcursul este ea însăși, iar lucrările „iau naștere de la o stare sau un eveniment, iar compoziția se țese pe parcurs.” Îmi vorbește și despre alter ego-ul vrăjitoarei din lucrările ei, care „s-a conturat dintr-o nevoie personală a unei figuri care simbolizează subversivitate și transgresiune. Acest alter ego este personificarea unei femei care răspunde opresiunilor și persecutărilor la care este supusă.”

În lucrări, Matilda vorbește despre subiecte ce țin de feminism, menstruație, identitate de gen, orientare sexuală, scenarii BDSM sau poziția femeii în artă. O întreb dacă tot demersul ei are în spate și un soi de activism, de intenție de zdruncinare a unor tabuuri. Spune că abordează astfel de teme pentru că se lovește de ele în viața de zi cu zi. „Sunt teme care mă privesc direct, atât în rolul de femeie, cât și în cel de artistă.” A evitat să se atingă de teme personale până acum doi-trei ani, „pentru că mi-a fost greu să mă descorsetez de ideea că „rufele nu se spală în public.” M-am ghidat după o frază din The Agony of Eros: „catastrophic fatality abruptly switches over into salvation.”

Sunt curioasă și dacă crede că rolul de artistă vine cu o responsabilitate față de cei care-i privesc arta. Confirmă și nuanțează:

„Artiștii, fie că vorbim despre scriitori, regizori, cântăreți sau artiști vizuali, au o responsabilitate față de privitor. Iar acest gând poate fi inhibitor în timpul procesului creativ. De aceea, poate, nu se arată toate lucrările sau procesul din spatele lor. Sunt de părere că privitorul are nevoie de artă în egală măsură cu artistul care o creează.”

Cu un an în urmă Matilda a expus, într-un show colectiv la Muzeul Național de Artă Contemporană, două lucrări care implicau nuditate și menstruație, care au ajuns ținta unor atacuri în zona conservatoare din online, mereu scandalizată de discuțiile despre corp, identitate și sexualitate și gata oricând să strige „pornografie” – mai cu seamă că expoziția a avut vernisajul în preajma Paștelui. Ulterior, muzeul nu a mai permis fotografierea lucrărilor expuse.

„E hilar când te gândești că două lucrări de dimensiuni relativ mici au primit atâta atenție într-un muzeu care se desfășoară pe patru etaje. Poate că este în continuare tabu să vorbim despre menstruație, sex, tampoane, plăcere sexuală ș.a.m.d.”, spune acum Matilda.

Dar este cert că lucrările ei pot să tulbure – văzându-le anul trecut la festivalul DIPLOMA, dedicat tinerilor absolvenți, nu am putut să nu remarc și reacțiile celor care le priveau. Diana Matilda Crișan îmi explică ce și-a dorit să transmită prin intermediul lor.

„Broderiile funcționează ca niște arhive personale. Prin tehnica aleasă, încerc să cos laolaltă vise, amintiri, accidente și traume. I’m dead most nights a pornit de la o fotografie din arhiva personală.”

Pe de altă parte, despre lucrarea L’amant imprudent spune că „a fost inspirată de universul lui Camille Renversade și am urmărit mitologizarea personalului. Sirena înghițind un bărbat este metafora castrării. În funcție de unghiul interpretării, ea poate fi atât partenera bărbatului, cât și mama acestuia. Întruchipează polaritatea femeii de seducție și distrugere.”

Îmi mai vorbește despre un alt proiect, Cu chiloții la vedere, în care a transpus tot o experiență personală. A brodat pe chiloți tetra „pentru că îmi amintesc de jocurile erotice dintre mine și o prietenă din copilărie care purta acel model de chiloți. Am vrut să marchez momentul în care am conștientizat că sunt diferită de majoritatea, fără să știu încă ce înseamnă identitate queer. Știam că era interzis ce făceam. Am crescut într-un mediu homofob creștin.” Proiectul a debutat la început de 2018, „după un eveniment traumatic care a escaladat vertiginos, pornind de la faptul că cineva mi-a văzut chiloții la vedere. În cazul de față, arta devine arma mea de răzbunare. Acțiunea de a mă fotografia cu acei chiloți la vedere era un manifest.”

O întreb la final ce urmează în cariera ei. „Nu am timp să mă gândesc prea mult la viitor din cauză că sunt ocupată să îmi brodez trecutul.”

Citește și:
Corina Sucarov: „Nu pot vedea moda fără teatru, fără muzică, performance'

Foto: Diana Matilda Crișan

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Antena 1
Publicitate
substantial.ro
Unica.ro
Mai multe din lifestyle