Interviu: Mihaela Drăgan – „Nu sunt o excepție”

O femeie care a luptat să ajungă unde este astăzi, să-și formeze o voce și să-și reprezinte mândră comunitatea, Mihaela Drăgan a vorbit cu ELLE despre ce înseamnă să fii femeie romă în România zilelor noastre.

Interviu: Mihaela Drăgan – „Nu sunt o excepție”

„Școala sunt eu este mesajul cu care am plecat de la spectacolul Cine a omorât-o pe Szomna Grancsa?, realizat de Giuvlipen, compania de teatru feminist rom. Dacă nu l-ai văzut încă, află că în el este vorba despre grava lipsă de acces la educație a fetelor și femeilor de etnie romă și că reprezintă astăzi o realitate cruntă într-o mulțime de sate din România. Fie că e vorba de cultura și tradițiile lor sau de ignoranța autorităților, cert este că a merge la școală este un vis și un lux pentru multe dintre aceste fete. Acolo am văzut-o pe Mihaela Drăgan, o actriță de etnie romă, co-fondatoare a acestui teatru din Capitală, și am invitat-o la o cafea ca să îmi spună mai multe despre cum a ajuns să se remarce pe scena artistică autohtonă și să devină o voce pentru comunitatea din care face parte.

Provin dintr-o familie de muzicieni-lăutari din Cândești, de lângă Buzău. Îmi plăcea foarte mult poezia când eram mică, și să fiu pe scenă. Făceam show-uri pentru familie, comunitate și pentru tot satul. Mă bucuram de serbările de la școală. Adoram să mă costumez. Îmi amintesc că mama și bunica aveau tot felul de rochii vintage din tinerețe cu pene, perle, de mătase, de catifea etc., iar eu mă jucam cu ele, mă fascina asta. Un episod care mi-e drag este din spital, când mi-am scos amigdalele și polipii, iar seara se adunau femeile la mine în salon și eu cântam, mă urcam pe pat – care era scena mea –, imitam personaje. Mai târziu, în liceu, făceam parte din trupa de teatru. Mă pasiona dramaturgia, citeam extrem de mult și îmi doream să activez în zona asta de performance. A venit foarte firesc.

Mă uitam la Mihaela Drăgan, care amesteca liniștită în ceai. Este minionă, are un păr de un negru amețitor și două inele care îi pun în valoare degetele lungi și subțiri. Zâmbește, este deschisă și se grăbește să-mi povestească despre ce a urmat după ce a dat admitere la facultatea de teatru din București și la cea din Cluj: „La București nu am intrat. Probabil pentru că nu eram conform cerințelor. La Cluj nu mi-a plăcut. Nu m-am integrat în concepția lor de a face teatru. Era așa un împins-forțat al limitelor noastre și nu neapărat în zona de actorie. Pentru noi, fetele, era o presiune de a fi dezinhibate, de-a face lucruri șocante, de-a ne dezbrăca, mi s-a spus deseori că trebuie să slăbesc, iar totul se petrecea la ordinele profesorului meu de actorie, căruia i se părea că așa trebuie să facă actrițele pentru a reuși. Era o atmosferă cumva abuzivă și nu mă simțeam confortabil. Am și abandonat după un semestru, însă asta a atras după sine o perioadă destul de dificilă pentru mine, în care îmi puneam tot soiul de întrebări despre ce fac cu cariera și cu existența mea.

Etichete gratuite

Viața Mihaelei a ajuns la un punct de cotitură, însă până acolo, am discutat despre discriminarea pe care oamenii, dar mai ales femeile de etnie romă, o resimt atât la nivel individual, cât și colectiv. Întotdeauna când faci parte dintr-o minoritate, acest lucru atrage după sine sprâncene ridicate, dubii și sentimente de respingere. Iar comunitatea romă la noi în țară este din start catalogată și etichetată negativ, după cum, cu siguranță, știi și tu. „Când ești mic nu îți prea dai seama, nu vrei să te gândești la persoana ta ca la una cu mai puține șanse, nu știi ce înseamnă asta, îmi povestește Mihaela Drăgan.

„La vârsta respectivă există acest mesaj pozitiv propagat de societatea noastră neoliberală, care îți spune că dacă tu vrei, poți, iar succesul stă în mâinile tale. Nu am vrut să joc rolul victimei, cu toate că diferențele se puteau vedea încă de la vârste fragede. Cum sunt copiii răutăcioși, ei mai strigau după mine «Țiganca!», asta era înjurătura supremă, dacă vrei. Dar problema este că era totul atât de normalizat, iar eu trebuia să îmi asum de unde vin și să înghit jignirile astea. Era un tip de rasism internalizat, iar eu credeam că merit asta, chiar dacă eram cumva făcută vinovată de ceva ce nu făcusem. Știi? Acum mi se pare înfiorător că acceptam să fiu jignită chiar și de profesori. Însă abia mai târziu, când am ajuns să-mi înțeleg identitatea și ce înseamnă ea, am început să-mi pun întrebări. După ce am început să mă preocup de istoria romilor m-am simțit foarte trădată că lucrurile astea nu se predau la școală și nu se discută în societate – sclavia și holocaustul romilor, spre exemplu. Adică mă gândeam că lumea vrea ca noi să rămânem needucați, să ne complacem, să ne urâm pe noi înșine și să trăim în continuare cu stima asta redusă de sine. Însă a venit un moment când am devenit mândră de tot ceea ce reprezenta o rușine, până atunci, pentru mine: exact identitatea mea.

Mihaela Drăgan accentuează foarte bine ceea ce înseamnă stereotipurile, în fond. Nu ne cunoaștem și nici nu ni se face cunoștință. Integrarea romilor în societate este o utopie despre care se vorbește ipotetic, însă iată că realitatea ne arată o fațetă complet diferită. A fi bun sau rău – cinstit/necinstit, educat/needucat etc. – nu ține de naționalitate, etnie, rasă sau ce vrei tu. Ține de fiecare om în parte. Dar Mihaela a făcut ceva în sensul ăsta și, așa cum spune și ea, s-a folosit de arta ei pentru „a spune o poveste, a produce schimbări. Am încercat să abordez problematici sociale prin ceea ce știam să fac pentru a trage un semnal de alarmă și a face lumea conștientă de situația respectivă.

Dublul standard

Mai mult decât atât, Mihaela Drăgan este o feministă convinsă. Iar ea nu e singura. Numai eu știu câte am văzut la Marșul pentru siguranța femeilor, toamna trecută, când femeile din organizația E-Romnja au scandat și au ținut pancarte, în solidaritate cu țelul comun. Problema vine din partea asta, fiindcă nu există white feminism (definit drept preocuparea pentru drepturile femeilor din aceeași clasă socială/de aceeași culoare/orientare sexuală etc.), căci acesta nu e feminism deloc.

Mihaela e de acord cu asta: „Cunosc o mulțime de femei puternice rome, care, însă, se găsesc între două lumi. Nu le este la fel de ușor ca celor ne-rome. Indiferent că vorbim de educație, locuri de muncă sau statut social. Dar ele sunt cele mai vocale, nu bărbații din comunitatea noastră. Perspectiva mea și a grupului meu este una intersecțională. Noi nu suntem doar femei sau doar rome. Sunt părți ale identității noastre. Dar, uite, când eram mai tânără, mă gândeam că dacă cineva se comportă urât cu mine e din cauză că sunt romă, nu femeie. Așa cum și alte femei, indiferent de etnie, se confruntă cu misoginismul, la noi se adaugă și stratul etniei. De multe ori ni s-a reproșat că abordăm problemele doar prin prisma femeilor. Nu se înțelegea dimensiunea de gen. Pe mine m-a inspirat și ajutat mult Carmen Gheorghe, care e extrem de vocală în acest sens și de la care am învățat o mulțime de lucruri noi. De asemenea, m-am documentat în legătură cu mișcările femeilor afro, despre Zapatistas și despre femei minoritare din întreaga lume. Dar, din păcate, cred că lucrurile sunt din ce în ce mai rele. Întreaga Europă adoptă acest discurs de extremă dreaptă, iar asta devine un impediment în dezvoltare, în anihilarea discriminării și a rasismului. Dar rezistența vine și din cealaltă parte. Mișcarea #MeToo mi se pare că a reușit să producă niște schimbări extrem de relevante.

Activismul prin artă

Arta romă, în schimb, mai ales în ultimii doi ani, după cum îmi explică și Mihaela Drăgan, începe să capete o voce. Însă, ea nu crede în schimbări la nivel individual. Lucrurile trebuie să vină de sus, legislativ. „Statul are responsabilitatea și datoria de a proteja și de a integra minoritățile, persoanele marginale. Dar și noi putem face ceva. Ca artist, spre exemplu, e mare lucru să poți să ridici niște întrebări existențiale și nu să faci artă doar de dragul esteticii. Dar abordarea asta e la latitudinea fiecăruia. Devine o problemă atunci când arta este făcută ignorant, motivată de privilegiul personajelor. Adică existau în România până de curând actori care făceau blackface (n.red. machiaj folosit de o persoană albă pentru a interpreta un rol de culoare) și nu vedeau nici o jignire în asta. Complet ignorant. Iar atunci când li s-a atras atenția că propagă un mesaj rasist, au intrat într-o poziție defensivă. În Germania s-a interzis acest lucru. Și la travestiuri sunt dileme și discuții.

Prejudecăți & co

„Cel mai des întâlnit stereotip este cel legat de lipsa de profesionalism. Romii sunt văzuți ca circari, entertainer-i, muzicanți etc. Dar lumea pleacă de la ideea că noi nu avem studii în domeniu sau că ne bazăm numai pe talent și noroc. Nu își pun problema că noi am muncit ca să ajungem aici sau că ne luăm treaba în serios. Mă bucur că am creat acest teatru, Giuvlipen. E copilul meu, îmi povestește Mihaela Drăgan râzând. „Și mă bucur că s-a întâmplat aici, în estul Europei. L-am crescut și acum a ajuns să aibă propria voce și propria identitate. Oamenii îl percep ca pe ceva îndrăzneț, curajos, chiar revoluționar, ni s-a mai spus. Noi am pornit de la zero, doar din pasiune și fără nici un fel de sprijin, resurse sau ajutor material. Am ajuns aici fiindcă nu mai puteam tăcea.

Nu am vrut să o rețin pe Mihaela prea mult, pentru că îmi spunea că trebuie să se pregătească să plece la Berlin. Pe lângă munca din cadrul teatrului rom din București, Mihaela Drăgan este actriță și la Teatrul „Maxim Gorki, în capitala Germaniei, unul dintre cele mai relevante din branșă. De asemenea, a fost nominalizată anul trecut și la Premiul Anual oferit de Liga Femeilor Profesioniste din Teatru, de la New York, despre care spune că „dincolo de satisfacția personală, eram extrem de mândră că eu, ca actriță de etnie romă, reprezentam România. Și anul ăsta mă aflu în aceeași poziție la un alt festival. Și mă pot folosi de asta din punct de vedere strategic, fiindcă vin să arăt că romii nu sunt toți oamenii pe care îi arată lumea cu degetul. Eu nu sunt o excepție. Sunt o mulțime de femei rome care fac lucruri minunate, dar nu sunt vizibile sau ascultate. Și ne este foarte greu să ne afirmăm. Eu nu mă consider o activistă, dar prin munca mea cred că trag niște semnale de alarmă sau ridic niște întrebări.

Mihaela Drăgan îmi mai spune, rapid, că anul ăsta vor avea multe spectacole noi. „Unul dintre ele abordează tema drepturilor sexuale și reproductive – unde research-ul a constat în interogarea multor femei și bărbați, mame care au vorbit despre segregarea în spitale a femeilor rome, lucrătoare sexuale etc., pentru a vedea opinia și viziunea lor. Apoi va urma o piesă în colaborare cu Teatrul Evreiesc despre Poraimos – sau genocidul romilor, care face parte din holocaustul celui de-al doilea război mondial –, pentru că nu s-a abordat în teatru și nici în film prea mult. Urmează iar un festival la New York, un proiect la Hong Kong de-o lună de zile, și cu spectacolul de la Berlin – Roma Armee – vom pleca într-un tur european pentru a-l juca și promova, totodată. Iar eu cred că este extraordinar ce face Mihaela pentru ea și pentru comunitatea din care provine. În care, dacă ne-am uita cu atenție, am constata că, într-adevăr, nu e o excepție.

Citește și:
Interviu ELLE: Laura Codruta Kovesi – Procuror-sef al Directiei Nationale Anticoruptie – despre coruptie, putere si viata personala

Foto: Futh / Steluța Popescu / Adi Bulboacă

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Unica.ro
Noizz
Psychologies
Mai multe din lifestyle