Interviu EXCLUSIV: Roxane Gay, despre foame și alte nevoi

Roxane Gay este o scriitoare emblematică pentru vremurile noastre: scrie elocvent despre corp, gen și rasă în lumea în care trăim și și-a făcut loc în cultura pop nu doar prin volume sau prelegeri la Yale, ci și prin eseuri în New York Times și alte publicații, emisiuni, tweet-uri sau postări de Instagram. Mesajul ei e peste tot. Acum, în cele din urmă, a ajuns și la noi.

Interviu EXCLUSIV: Roxane Gay, despre foame și alte nevoi

Sfera personală este politică, a susținut feminismul ultimelor decenii, deși nici o autoare nu și-a revendicat această expresie care, spun feministele, poate fi a oricăreia dintre milioanele de femei ale căror alegeri și corpuri au fost disecate, analizate și judecate dintotdeauna. Și nu există, probabil, vreo arie pe care sintagma aceasta să o acopere mai bine decât cea a corpului feminin, care poate fi – ne-au arătat oamenii, presa, social media cu atât mai mult – bun sau rău. Despre cum ajungi să locuiești un corp rău și despre cum te raportezi tu însăți la el, când întreaga societate îți subliniază în fiecare minut cât de greșit e el, a scris Roxane Gay în Foame. Memoriile corpului (meu), apărută în 2017 și tradusă de curând la Black Button Books.

Foame este o carte onestă și puternică, radicală în încercarea ei de a relata o realitate atât de inconfortabilă cum este cea de a face pace cu un corp care nu te ascultă. Este o carte plină de întâmplări jenante, situații umilitoare, de nedreptăți și refuzuri – o carte sinceră despre o viață trăită într-un fel de trup de care societatea se poate lipsi. Toate aceste experiențe, dar și cea fundamentală, care le-a declanșat, ca într-un efect de domino, pe toate celelalte (Gay a fost victima unui viol în grup la vârsta de 12 ani) sunt adunate la un loc în Foame. E o carte care a fost scrisă cu dificultate și care nu se citește ușor, și nu pentru că nu ar fi bine scrisă (este!), ci pentru că fiecare cuvânt taie în carne vie, expunând cele mai fragile și dureroase aspecte ale traiului într-un corp feminin care nu e ca celelalte. Despre toate acestea am povestit cu Roxane Gay în cele ce urmează.

ELLE: Prima traducere a uneia dintre cărțile tale, Foame. Memoriile corpului (meu), a apărut recent în România. Și prima întrebare pe care vreau să ți-o pun, deși de-abia am terminat cartea, este ce simți acum despre foame. Mai e o dorință, o poftă, un dor? O privești mai degrabă ca pe un disconfort sau ca pe o reacție la ceva ce lipsește? În timpul care a trecut de la apariția cărții, ți-ai reconsiderat în vreun fel relația cu foamea? S-a schimbat ceva? S-a dovedit experiența de a scrie despre lucrurile prin care treceai vindecătoare în vreun fel?

ROXANE GAY: Foamea este o nevoie care nu poate fi satisfăcută, e un dor care nu poate fi împlinit. E o absență care cere mereu să fie umplută. Relația mea cu foamea se schimbă, dar bănuiesc că o parte din mine va fi întotdeauna înfometată, în moduri complexe. Nu a fost intenția mea să scriu Foame pentru catharsis, dar scriind cartea și uitându-mă onest la corpul meu și la relația mea cu el, am învățat o mulțime de lucruri despre mine și am început să îmi gestionez multe dintre probleme. Procesul de scriere, în cele din urmă, s-a dovedit incredibil de purificator.

ELLE: Ai spus în multe rânduri că ți-a fost extrem de greu să scrii Foame și pot doar să-mi imaginez de ce, dar sunt curioasă dacă au fost și dificultăți care au apărut pe parcurs nu pentru că scriai despre un lucru atât de personal, ci pentru că scriai despre ceva atât de personal ca femeie, știind cum percep oamenii scrierile femeilor când vine vorba despre subiecte personale, emoționale?

R.G.: Dificultățile nu au venit deloc din felul în care oamenii percep scrierile femeilor. Sincer, nu îmi pasă ce cred oamenii despre cum scriu femeile. A fost dificil să scriu pentru că eu trăiesc în acest corp și a fost incredibil de vulnerabilizant să scriu despre acest corp care e un subiect pentru opinia publică zi de zi.

ELLE: Dar, vorbind despre asta, ai dezbătut în multe rânduri felul în care sunt percepute cărțile scrise de femei. Cum crezi că au perceput publicul și criticii munca ta, din acest punct de vedere? Și contează percepția lor?

R.G.: Îmi pasă cum interacționează oamenii cu cartea, dar dacă o vor respinge pentru că sunt femeie, dacă au de gând să facă presupuneri despre felul în care scriu pentru că sunt femeie, nu îmi pasă de opiniile lor.

ELLE: Ai vorbit, de asemenea, și despre nevoia oamenilor de a eticheta scriitorii care nu sunt albi, bărbați etc. și care scriu despre propriile experiențe prin lentila genului, etniei, orientării sau identității sexuale, ca activiști. Cu un peisaj media din ce în ce mai divers, crezi că acest lucru se mai întâmplă la fel de mult în zilele noastre? Te deranjează să fii percepută și ca activistă?

R.G.: Asta chiar mi se întâmplă tot timpul. Oamenii presupun imediat că, dacă ești marginalizat, ești automat într-o cruciadă. Și poate fi cazul deseori, dar nu e cazul întotdeauna. Suntem mult mai mult decât identitățile noastre. Câteodată, vrem să scriem pur și simplu despre cultura pop, despre sporturi sau despre gătit. Dar nu ne putem abandona identitățile, așa încât cine suntem va determina mereu felul în care scriem despre ceea ce ne interesează. Nu mă deranjează neapărat să fiu percepută ca activistă și scriitoare, dar cred că percepția asta îi defavorizează pe activiștii care se organizează la firul ierbii și care își susțin cauzele zi de zi.

ELLE: Tot legat de asta, la un moment dat scriai: „E nedrept și e limitativ și arată că oamenilor marginalizați nu li se permite să fie artiști. Pe de altă parte, trăim într-o perioadă în care artiștii devin activiști. Ar trebui ca aceste două moduri de a fi în lume să se excludă reciproc sau etichetarea e cea care te deranjează?

R.G.: Foarte puține lucruri în viață se exclud reciproc. Ce e deranjant pentru mine e că oamenii proiectează limitări asupra artiștilor marginalizați, și presupun ce putem și ce nu putem face.

ELLE: Scrii mult despre cultura pop și mă întrebam dacă, în ultimii ani, ai simțit o schimbare a tonului conversațiilor generale și dacă, din perspectiva comentatorului cultural, ești mai optimistă în ce privește viitorul.

R.G.: Conversațiile se schimbă, încet, dar adevăratul test e dacă vom putea susține aceste conversații pe termen lung. Nu știu dacă sunt optimistă, dar cred că mai multe lucruri sunt posibile astăzi în ceea ce privește reprezentarea tuturor și incluziunea în cultura pop.

ELLE: Una dintre cele mai vizibile mișcări ale ultimilor ani este cea pentru body positivity. Cum o percepi, în acest moment? Știu că ai și lăudat atitudinea de tipul „Mă iubesc, dar ai și spus de multe ori că nu este o atitudine pe care o poți avea față de corpul tău.

R.G.: Pozitivitatea față de grași este necesară ca să corecteze fobia față de grași și standardele nerealiste legate de corpuri. Și o susțin în totalitate. Ce am scris în Foame este că nu îmi iubesc întotdeauna corpul și că vreau să pierd kilograme și că îmi doresc ca în această mișcare de pozitivitate/acceptare față de grași să fie posibil ca aceste adevăruri să coexiste.

ELLE: Foame (ca și alte scrieri ale tale) a fost și aplaudată pentru onestitatea radicală, dar și criticată ca fiind lipsită de nuanțe. Cum percepi tu criticile de felul acesta? Influențează ele felul în care scrii?

R.G.: Citesc criticile. Și iau din ele lucrurile care mă vor ajuta să îmi îmbunătățesc aptitudinile, și ignor restul. Scrierile mele sunt incredibil de nuanțate, așa încât, când criticile spun asta, știu că au fost scrise de oameni care nu pot să citească.

ELLE: În Foame ai scris despre multele feluri în care ai reacționat la violența de care ai avut parte, dar nici una dintre reacțiile tale nu a părut să fie furia. A fost furia un combustibil pentru tine sau pentru scrierile tale? Cum percepi furia?

R.G.: Furia e un combustibil pentru multe dintre lucrurile pe care le fac, dar este o furie tăcută, poate de aceea nu e atât de vizibilă.

ELLE: Ai scris mult și despre violența sexuală și despre felul în care ea (dar și violența la modul mai general) este exprimată în cultura noastră, despre reprezentările ei și despre limbajul pe care îl presupune, despre violență ca entertainment și despre cum este inevitabil violul într-o astfel de cultură. Există un limbaj adecvat prin care se poate scrie despre violență? Există moduri mai bune în care putem vorbi despre violență, astfel încât să o înțelegem mai bine și să fim mai dispuși să reacționăm în fața ei?

R.G.: Nu cred că este un mod corect de a scrie despre violență, dar cred că există moduri mai bune și moduri mai rele. Cred că fiecare scriitor trebuie să își dea seama care este cel propice pentru ceea ce încearcă el sau ea să facă, dar este important să ne asigurăm că există un scop când scriem despre violență. Nu poate fi un act gratuit sau exploatator. Este nevoie să existe substanță în astfel de scrieri.

ELLE: Și, că tot am ajuns la limbaj, cum folosești tu limbajul? Pentru mine, ceea ce scrii e foarte onest, pe față, dar știu că o astfel de sinceritate cere muncă și angajament. Cum vezi și cum folosești limbajul, mai ales scriind despre subiecte care sunt atât de delicate, personale și emoționale?

R.G.: Limbajul este totul. Trebuie să scrii fraze frumoase, bine meșteșugite, astfel încât să interacționezi cu cititorul și să îl încurajezi să parcurgă sute de pagini pentru a-ți citi munca. Eu încerc să scriu propoziții succinte, fără prea multe ornamente, dar îmi pasă de frumusețea limbajului. E un echilibru precar. Încerc să fiu cât se poate de onestă și de vulnerabilă, și cred că alegerile mele în ceea ce privește limbajul, în cea mai bună formă a lor, reflectă asta.

ELLE: Te-ai descris drept feministă, apoi ca o feministă rea (volumul Bad Feminist a apărut în 2014, n. red.), ai vorbit despre presiunea perfecțiunii și despre cum feministele trebuie să fie în anumite feluri pentru a fi ascultate sau luate în serios, și în același timp a nu fi percepute ca agresive. Cum feminismul e din ce în ce mai mainstream și mai intersecțional în fiecare zi, ajungând, uneori, chiar să fie o marfă, ți se pare că ne îndreptăm către un moment în care feminismul va deveni cu adevărat incluziv și acceptat universal?

R.G.: Nu cred că ne apropiem de momentul în care mai mulți oameni vor deveni feminiști. Dar cu siguranță sper că vom ajunge acolo.

ELLE: Ai vorbit despre tine însăți ca fiind o feministă mândră, și mă întreb care e lucrul care te face cel mai mândră atunci când te descrii drept feministă?

R.G.: Cred că lucrul care mă face cel mai mândră este că sunt capabilă să spun că sunt feministă într-o lume în care femeile sunt deseori tratate
drept cetățeni de mâna a doua. Sunt dispusă să iau o poziție și să spun că femeile sunt egale, și că merită demnitate și respect. E un lucru mic, dar în același timp e un lucru foarte mare.

ELLE: Sunt, în Foame, câteva capitole foarte interesante care privesc moda, unde vorbești despre faptul că te bucuri de reviste de modă și de haine frumoase, despre armura pe care o alcătuiesc hainele în fiecare zi și despre acea parte a dulapului tău dedicată hainelor pe care ai vrea să le porți, dar nu îndrăznești. Poți să îmi spui mai multe despre relația ta cu moda, despre escapismul pe care îl oferă și despre felul în care moda acoperă (sau nu) nevoile oamenilor, indiferent de culoare, formă, mărime?

R.G.: Relația mea cu moda se schimbă, pentru că am făcut o operație care să îmi permită să pierd greutate anul trecut și, pentru că am pierdut atât de multe kilograme, am mai multe alegeri în ceea ce privește moda. Abia acum încep să îmi dau seama ce fel de haine îmi plac și ce nu îmi place, pentru că acum pot să am și eu opinii, și nu doar să mă mulțumesc cu ce mă încape. Cu toate astea, sunt încă grasă și sunt în continuare exclusă din moda mainstream și sper că industria modei se va trezi și va crea haine frumoase pentru majoritatea femeilor.

ELLE: Și, în cele din urmă, cu tot ceea ce se întâmplă azi în SUA, care e opinia ta despre diviziunile sociale, despre rasism, sexism și despre tot progresul înregistrat în ultima vreme (reprezentarea femeilor în Congres, mișcările #MeToo și #TimesUP, vizibilitatea femeilor din sport ș.a.m.d.)?

R.G.: Plus ça change, plus cest la même chose. (Cu cât lucrurile se schimbă mai mult, cu atât rămân la fel.)

Citește și:
„Cinema-ul este modul pe care l-am găsit pentru a comunica cu lumea' – un interviu cu Jacques Audiard

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din lifestyle