Despre părinți, copii și limite

Care este importanța sau semnificația limitelor în creșterea și educarea unui copil? De ce mulți dintre copiii de astăzi par niște cópii comportamentale ale micului Goe? Suntem o generație de părinți permisivi? Am încercat să răspundem acestor întrebări cu ajutorul psihologului Ana Pantazescu-Ana.

Despre părinți, copii și limite

Sunt în mall cu fetița mea, Ana. Mă trec toate apele, îmi simt obrajii arzând și mi se pare că toată lumea se uită la noi. Ana mă trage de mâneca sacoului și urlă cât de tare poate: „Mi-e foame, mami! N-auzi că mi-e foame? Mooor de foame! N-am mâncat nimic toată ziua!. Pentru că încerc să nu cedez, Ana mă trage mai tare, ajungând aproape să se târască pe podea. Chiar nu mi se pare: lumea se uită la noi. Ana continuă, din ce în ce mai tare: „Mi-e foameee, ești o mamă rea! Cea mai rea!. Habar n-am câți dintre cei care asistă la scenă ar putea bănui adevărul: tocmai ne-am ridicat de la masă. Ana a mâncat o pizza și o jumătate de prăjitură cu caramel. Cealaltă jumătate a fost abandonată, pentru că: „Mami, m-am săturat! Nu mai am chef de desert!. Zece minute mai târziu și zece pași mai încolo, Ana a zărit o gelaterie și a insistat să-și ia o înghețată. Din experiențele anterioare, știam că înghețata va fi și ea abandonată după câteva lingurițe și că este doar o toană de moment. În plus, în câteva minute urma să ne înceapă filmul și, ca să fiu cinstită, mi se părea și o risipă financiară să dau pe o cupă de înghețată cât ar costa un prânz modest la cantina companiei la care lucrez. I-am spus toate aceste motive Anei și atunci s-a dezlănțuit. Ceea ce ar fi trebuit să fie o după-amiază petrecută „ca fetele s-a transformat într-un dezastru.

Sunt în brațele tatălui meu (probabil n-am mai mult de trei ani, pentru că fratele meu nu este încă născut). Așteptăm autobuzul în stația de la Cișmigiu (peste ani, aveam să recunosc locul). Câțiva metri mai încolo văd o fată frumoasă, cu păr lung, care înfulecă cu poftă dintr-o pâine proaspătă. Mi se face o poftă teribilă de pâine. De ACEA pâine. „Mi-e foame!, îi spun lui tata (nu știu exact cine mă aude, dar știu sigur că n-am voie să vorbesc prea tare pe stradă, și în nici un caz să țip). Cert este că fata cea frumoasă se sesizează și îmi întinde un coltuc. N-apuc să-l iau, pentru că tata îl refuză politicos. În stație sosește autobuzul și tata îmi face morală tot drumul către casă. „Ți-am zis să nu mă mai pui în situații din astea! În viața ta să nu mai faci așa ceva! Dacă ți-e foame, aștepți până acasă, nu ceri la străini pe stradă! Ai auzit? Niciodată! Mă trec toate apele, îmi simt obrajii arzând și mi se pare că toată lumea se uită la noi (noroc că nu e prea multă lume în autobuz). Peste ani, aveam să recunosc nu numai stația de autobuz, ci și să pun un nume trăirii mele de atunci. Mă simțeam nu numai rușinată, ci și teribil de inadecvată. La fel ca și acum, 37 de ani mai târziu.

Unde greșesc? Când am greșit? Cumva Crina cea de 3 ani este încă cu mine și se mai amestecă în treburile de mamă? Ca să fiu sinceră, scena din mall nu este una singulară. N-aș spune că este una obișnuită, dar sigur nu este una izolată. Iar Ana nu este singurul copil care face așa. Văd adesea copiii tăvălindu-se prin magazine, atunci când li se refuză ceva, sau atunci când sunt luați de la locurile de joacă. De cele mai multe ori îi compătimim pe părinți, dar pe undeva îi și învinovățim: „Dacă l-ai crescut așa….

N-aș vrea să pic în capcana lui „pe vremea mea…. Dar gândul ăsta îmi tot vine în minte: pe vremea mea, nu exista loc de negociere cu părinții, nu făceai scene în public și, în general, vocea ta de copil nu prea era auzită. Nu pentru că nu aveam lucruri de spus, ci pentru că eram fie expediați, fie amuțiți cu un:

„Pentru că așa am spus eu!

În căutarea unor răspunsuri, am ajuns la Ana Pantazescu-Ana (psiholog clinician și psihoterapeut de orientare cognitiv-comportamentală): „Majoritatea părinților sunt mult mai permisivi decât ar trebui pentru binele copiilor lor. Asta se întâmplă pentru că generația care acum e adultă a fost crescută în perioada de comunism în care, unu la mână, nu prea au primit atenție de la părinții lor sau au fost crescuți de bunici, și doi la mână, au fost crescuți cu autoritate și cu multe lipsuri materiale. Aceste lucruri au condus la conturarea convingerilor de genul: «Dacă eu nu am avut, or să aibă copiii mei!» sau «Pe mine nu mă lăsau să fac nimic, așa că eu pe ai mei o să-i las! Că știu eu cum e să ți se interzică ceva sau să fii pedepsit!» Acest gen de părinți supracompensează în educația celor mici și speră, de fapt, la îndeplinirea propriilor nevoi, ale copilului lor interior sau, mai bine spus, trăiesc prin copiii lor!.

Ups, deci faptul că am încercat să nu fiu deloc ca părinții mei (și ca mine o întreagă generație de părinți, adică noi, „generația cu cheia de gât, cei crescuți cu lipsuri, autoritate și pedepse, care azi ar înfierbânta Facebook-ul și ar alerta Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului) nu este chiar atât de benefic pe cât am sperat (iar asta se vede cu ochiul liber). Scena cu Ana din mall îmi reamintește de toate ocaziile în care i-am dat (aproape) tot ce mi-a cerut, încercând să-mi răscumpăr orele petrecute la birou peste program, în timp ce ea mă suna întrebându-mă: „Mami, când vii casă? Ai zis că vii la șapte!. Dar recunosc că satisfacerea cerințelor ei are și o altă motivație: teama că în memoria ei va rămâne înfiptă o amintire precum cea cu pâinea proaspătă din fața Cișmigiului, care încă mă mai bântuie, adult fiind.

Citește și:
Lecții despre creșterea și educarea copiilor pe care le-am învățat de la Kate Middleton

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Unica.ro
Trending news
Mai multe din lifestyle