Valentino Haute Couture SS 2026: privirea, ritualul și moștenirea

Pentru colecția Valentino Haute Couture SS26, Alessandro Michele propune un exercițiu radical despre mod, timp și felul în care privim moda, într-un show care transformă couture-ul într-o experiență intens controlată a atenției.

VEZI FOTO

POZA 1 / 11

Colecția Valentino Haute Couture primăvară–vară 2026, semnată de Alessandro Michele, pornește de la un obiect aproape uitat al sfârșitului de secol XIX: Kaiserpanorama. Acest dispozitiv optic colectiv, care presupunea o privire solitară exercitată simultan de mai mulți spectatori, devine cheia conceptuală a prezentării și a întregii colecții. Nu ca referință nostalgică, ci ca instrument critic pentru a interoga relația contemporană dintre modă, imagine și dorință.

Într-un prezent dominat de supraexpunere vizuală și consum rapid, Alessandro Michele inversează logica spectacolului. În loc să amplifice vizibilitatea, o restrânge. Publicul nu privește defilarea în ansamblu, ci individual, prin orificii metalice, într-un decor circular ce amintește de un altar sau de un mecanism ritualic. „Oamenii din modă sunt voyeuri”, spune Michele, explicând intenția de a obliga privirea să încetinească, să se concentreze și să redevină conștientă de propriile limite.

Această disciplinare a privirii redefinește experiența couture. Hainele nu sunt oferite instantaneu, ci apar fragmentat, intermitent, aproape ca revelații. Fiecare ținută cere timp, răbdare și atenție, într-un contrast deliberat cu fluxul neîntrerupt de imagini digitale. Couture-ul devine astfel un spațiu al contemplației, nu al consumului.

Din punct de vedere estetic, colecția este densă și extrem de variată. Siluetele alternează între opulență și rigoare: rochii construite din valuri de volane, pliseuri metalice ample, broderii complexe pe catifea, dar și costume mai austere, cu linii clare și topstitching decorativ. Apar trimiteri la glamour-ul Hollywood-ului clasic, la anii ’20 și la istoria cinematografiei, un teritoriu esențial atât pentru fondatorul Casei, cât și pentru Alessandro Michele, care leagă aceste imagini de propria sa memorie familială și culturală.

Meșteșugul este omniprezent, fără a fi idealizat. Broderiile bogate, jersey-urile fluide, aplicațiile elaborate și volumele teatrale sunt puse în valoare tocmai prin cadrul restrictiv al prezentării. Privirea este forțată să se apropie, să observe materialul, execuția, detaliul. Couture-ul nu mai este un spectacol distant, ci o experiență aproape incomod de intimă.

Colecția este încărcată de o dimensiune simbolică profundă, amplificată de contextul emoțional al prezentării. Valentino Garavani a murit cu doar câteva zile înainte de show, într-un moment în care totul era deja finalizat. Michele abordează acest fapt cu luciditate și respect, vorbind despre moștenire nu ca despre un repertoriu formal, ci ca despre o etică a creației. Pentru el, Valentino rămâne o figură mitologică, nu aparținând trecutului, ci funcționând ca principiu activ în prezent.

În acest context, couture-ul devine un act de custodie. Michele își asumă rolul de gardian temporar al unei istorii care nu îi aparține, dar pe care o activează printr-o lectură personală. El recunoaște continuitatea muncii celor care au precedat, de la Maria Grazia Chiuri la Pierpaolo Piccioli și, mai ales, rolul comunității invizibile de artizani, croitori și brodeuri care transmit un savoir-faire imposibil de arhivat.

Scenografia, cu cilindri metalici și o muzică techno transformată în ritm liturgic, întărește ideea de ritual. Modelele apar ca figuri aproape sacralizate, nu pentru a fi idolatrizate, ci pentru a interoga însăși noțiunea de idol în modă. Cine privește pe cine? Cine deține puterea? Michele răstoarnă raportul: spectatorul devine captiv, prizonier al propriei dorințe de a vedea.

Valentino Haute Couture primăvară–vară 2026 nu oferă răspunsuri simple. Este o colecție despre tensiuni, între intimitate și spectacol, între dorință și distanță, între memorie și prezent. Prin această prezentare, Alessandro Michele propune couture-ul nu ca obiect de admirație rapidă, ci ca prag: un spațiu în care moda își recapătă dimensiunea ritualică, critică și profund responsabilă față de timp, corp și privire.