Tirania lui „trebuie”

Există de ceva ani o formă de autoritarism pe care am învățat să o aplaudăm: cultura performanței. Care vine la pachet cu un cuvânt care funcționează ca o lege nescrisă: "trebuie". Trebuie să fii mai bună, mai rapidă, mai vizibilă, mai tânără, mai strategică, echilibrată, să fii mama perfectă, lider impecabil, parteneră atentă, femeie care nu obosește.

Ni s-a vândut ideea că trăim într-o epocă a libertății absolute; în realitate trăim într-o epocă a optimizării continue. Fiecare aspect al vieții trebuie îmbunătățit, estetizat și ulterior monetizat. Corpul trebuie optimizat, cariera trebuie accelerată, relația trebuie gestionată inteligent. Copiii trebuie să fie performanți (că doar nu au scăpat din ecuație!), vacanțele trebuie să fie instagramabile.

Nu mai există loc pentru eșec sau pentru mediocritate… temporară măcar. Orice stagnare este suspectă. Cultura performanței nu ne mai întreabă dacă vrem să concurăm, presupune că suntem deja în competiție. Iar femeile resimt această presiune dublu.

Pentru că lor li s-a spus mult timp că trebuie să demonstreze, iar când au demonstrat, li s-a spus că trebuie să depășească.

Nu e suficient să fii bună. Trebuie să fii excepțională. Nu e suficient să conduci. Trebuie să conduci impecabil. Nu e suficient să arăți bine. Trebuie să arăți așa fără efort.

Perfecționismul a devenit noul standard moral. Iar imperfecțiunea, o eroare de sistem.
Dar ce se pierde în această alergare continuă?

Aș zice creativitatea autentică, care are nevoie de timp, dar și de ratare; curajul de a încerca ceva fără o garanție de succes și dreptul la vulnerabilitate. Curajul de a fi imperfect ar trebui să fie un gest de rezistență: adică să refuzi să îți măsori mereu valoarea exclusiv în rezultate. Și să accepți că nu toate zilele sunt productive. Să admiți că nu poți face totul și că nu e datoria ta să faci totul, în această societate care transformă fiecare femeie într-un proiect de optimizare.

Nu pledez pentru renunțare, nu aș putea, nu e în structura mea; dar pledez pentru reechilibrare.
Pentru mine, după ani de carieră în care am construit, am lansat, am negociat, am susținut și am ținut sus ștacheta, uneori mai sus decât era necesar, am înțeles ceva esențial: nu performanța e problema. Ci frica de a nu fi suficientă.

Și să știi că atunci când renunți la frică, performanța nu dispare, ci se transformă. Dispare doar presiunea, devine o alegere, nu o obligație.

Ca să închid, concluzia mea este că adevărata maturitate nu înseamnă să bifezi toate „trebuie”-urile, ci să alegi conștient care dintre ele îți aparțin și pe care ar trebui să le refuzi. Pentru că nu tot ce trebuie e al tău. Și poate cel mai mare act de curaj, într-o lume care îți cere constant mai mult, este să spui: sunt suficientă și așa, imperfectă și… în evoluție.

Dar liberă de tirania lui trebuie.

P.S.: Probabil că ar fi trebuit să scriu despre interviul excelent pe care Marius Constantinescu i l-a luat Vioricăi Cortez la 90 de ani, cea mai mare mezzo-soprană a țării și mult dincolo de granițele ei, sau despre materialul Ioanei Ulmeanu, care te obligă să îți pui întrebări incomode și să regândești ce înseamnă, de fapt, grija, dar sunt convinsă că le-ați fi citit și fără să vă îndemn eu. Pentru că sunt, evident, excelente!