ELLE DOSAR: Grijă, griji, îngrijire

De ce ar fi nevoie ca să ne convingem să avem grijă unii de alții, într-o perioadă în care pare că am uitat să o facem? Cum am putea să reînvățăm să trăim împreună real și să ne pese de cei din jur? Și cum putem revendica în fața statului grija pe care ar trebui să ne-o poarte?

În ultimii ani, semnificația termenului de „grijă” a fost înlocuită în discursul public de „self care”, o expresie care ne face confortabile cu ideea că o rutină de îngrijire a pielii în zece pași, a face journaling pe cel mai cool carnet sau o sesiune de shopping înseamnă să avem grijă de noi. Este, în schimb, o metodă de a uita de ceilalți și de a practica un individualism feroce, care ne izolează și ne mută atenția de la a fi împreună către consum.

Nu a fost o schimbare bruscă, ci una care poate fi explicată cel mai simplu prin apelul la politicile neoliberale care ne-au afectat fundamental viețile de decenii. Margaret Thatcher proclama într-un celebru interviu din 1987 că „nu există un asemenea lucru precum o societate. Există indivizi, bărbați și femei, și există familii și nici un guvern nu poate face nimic decât dacă oamenii au grijă de ei în primul rând.”. Aproape că nu există mod care poate sumariza mai bine felul în care retragerea statului din viețile oamenilor, după decenii de keynesianism, valurile de austeritate și favorizarea principiilor pieței libere în detrimentul oricăror măsuri sociale aveau să transforme societatea. Viețile din ce în ce mai dure ale oamenilor obișnuiți, concentrarea capitalului și puterii în straturi din ce în ce mai rarefiate ale societății, promovarea unor modele de reușită care pot fi atinse doar călcând peste nevoile altora, timpul extrem de limitat rămas pentru activități recreative, spațiul exploatat pentru profit al localităților, toate aceste lucruri ne-au modificat radical percepția asupra a ceea ce înseamnă să trăim în comunitate. Nu e de mirare că lucrul acesta ne-a izolat în bule din ce în ce mai strâmte, și în viața cotidiană, dar cu atât mai mult în social media, unde algoritmii ne înghesuie treptat în culoare înguste în care întâlnim doar opinii și credințe care le oglindesc pe-ale noastre.

Lucruri de bază care nu s-au schimbat sunt locul femeilor în societate, atitudinile patriarhale cu care continuăm să trăim, grijile pe care le purtăm pe umeri, ca femei, mai mult decât bărbații. Munca de îngrijire de care suntem predominant responsabile, lipsa accesului la resurse, absența egalității și echității în aproape fiecare aspect al vieților noastre. Între toate aceste lucruri, soluția e aceeași dintotdeauna: revenirea la comunitate și la actul atât de firesc, atât de uman, de a avea grijă unii de alții.

Adela Alexandru, despre o infrastructură a grijii

Adela Alexandru tocmai și-a publicat lucrarea de doctorat, Drumul nedreptății: gen și infrastructură. O analiză a zonelor rurale marginalizate, la editura Tritonic. Cercetarea ei vorbește despre deciziile și structurile politice care perpetuează inegalitățile de gen și marginalizarea, analizând, în principiu, o lipsă a infrastructurii și felul în care aceasta afectează mai ales femeile; și o face printr-o lentilă feministă. Perspectiva e importantă, și e asumată. Și asta pentru că Adela lucrează de mulți ani pentru Centrul FILIA, cea mai proeminentă organizație feministă din țară. Munca aceasta i-a și dat posibilitatea unei documentări aprofundate, pentru că avea de multă vreme ideea de a studia felul în care orașele nu sunt deloc gândite pentru femei, pentru viețile lor și traiectoriile pe care le urmează ele zi de zi, făcând diverse treburi, comisioane, drumuri, făcându-și griji și purtând altora de grijă.

„Acum câțiva ani începusem un proiect care însemna să ajung în mai multe comunități rurale, și m-am trezit că trebuie să aduc oamenii împreună, să construim grupuri, să găsim spații în care să discutăm temele care ne interesau pe noi și pe acele femei. Discuțiile gravitau în jurul violenței de gen și a sănătății, temele programului; dar dinspre ele veneau o grămadă de alte probleme, din viața lor de zi cu zi: ‘ce greu mi-a fost în pandemie că nu aveam curent, primisem o tabletă de la o organizație, dar nu aveam la ce să o încarc. A trebuit să mă rog de profesori să dea fișe la copii, că ei nu au fost niciodată corigenți sau repetenți.’ Sau: ‘uite ce greu ne e când trebuie să ajungem în oraș să luăm medicamente dacă e un copil răcit, că, ce să vezi, n-avem transport.’ Sau: ‘mi s-a stricat mașina de spălat pentru că apa care vine pe conductă e murdară, tulbure, are nisip, acum spăl la mână, că n-am încotro.’ Genul ăsta de experiențe m-au făcut să mă gândesc că ar fi util să aduc în atenția publicului academic, dar și publicului larg, problemele astea și cum, de fapt, ele sunt probleme feministe, care îngreunează viața femeilor, pun presiune suplimentară pe umerii lor.”

În România, problema infrastructurii este înțeleasă mai ales ca mantra omniprezentă care cere autostrăzi, dar Adela Alexandru vorbește în lucrarea ei despre violența infrastructurală, un termen definit de cercetătorii Lesutis și Kaika drept lipsa accesului la servicii esențiale, în scopul obținerii de profit. Cercetătoarea îmi explică cum infrastructura fizică, tradițională, trebuie completată de cea socială („un parc, o creșă, un cămin cultural, un dispensar, un spital”), care să aibă grijă de toată lumea, să ajute oamenii să ducă vieți mai demne, și nu să izoleze și să perpetueze cicluri de sărăcie – ceea ce face, în fapt, lipsa ei. Violența infrastructurală, spune ea, se întâmplă atunci când politicile publice, prioritățile de investiții nu iau în considerare și drepturile omului. Cum s-a întâmplat, amintește Adela, în cazul evacuărilor de la Cluj, la Pata-Rât, sau din București, din strada Vulturilor și din atâtea alte locuri, când primăriile nu și-au respectat obligația de a asigura locuire pentru oameni. Mai exact, atunci când deciziile se iau din pix, într-un birou, fără a consulta comunitățile pentru a le afla nevoile reale.

Chiar și fără această consultare, numeroase studii (INS, EIGE, Friedrich Ebert Stiftung) arată că muncile de îngrijire sunt prestate cel mai adesea de femei, iar alte studii demonstrează că, atunci când vine vorba despre investiții, femeile sunt cele care prioritizează covârșitor sănătatea și educația. Ar urma deci, logic, că viețile lor sunt îngreunate suplimentar de acest fel de decizii. Și multiple exemple citate de Adela în lucrarea ei arată cum viețile a întregi comunități s-au schimbat în bine atunci când politicile publice au inclus această perspectivă de gen.

Și pentru că aceste politici pot fi schimbate, spune ea, „trag speranța că oamenii pot pune presiune. Poate că decizia vine dintr-o zonă de ignoranță și atunci pur și simplu factorii de decizie au nevoie să știe cum oamenii sunt afectați de problema respectivă. Dar asta pentru că vin cu perspectiva unui om care pune multă bază în solidaritate și în puterea colectivă, tocmai pentru că încerc să construiesc putere acolo unde ea nu se vede.”

Programe precum cele desfășurate de Centrul FILIA, dar și de alte organizații, precum CeRe (Centrul de resurse pentru participare publică) sau eRomnja în comunitățile marginalizate (interviuri cu organizatori sunt incluse în volum) demonstrează că astfel de schimbări sunt posibile. Organizațiile lucrează cu oamenii ca să-i învețe să-și ceară drepturile și să le dea curajul să o facă, și deschid căi de comunicare cu autoritățile. Iar asta se traduce în kilometri de asfalt, pompe de apă, în programări la medici și alte soluții care produc realmente efecte pozitive și forțează statul, mai de voie, mai de nevoie, să revină la obligația sa fundamentală de a avea grijă de cetățeni.

Adela Alexandru s-a uitat la această obligație dintr-o perspectivă dublă – ca organizatoare și ca cercetătoare – și spune că, mai ales în perioade de austeritate cum este cea pe care o traversăm, dar nu numai, „o lipsă a infrastructurii este fix o lipsă de grijă. Când asfaltul se termină unde începe alt sat sau unde locuiește o comunitate săracă, când nu ai deloc dispensar, școală, parc. Când nu vii să vorbești cu oamenii, când ai buget și faci canalizare doar în anumite zone, când dai oamenii afară din primărie sau îi primești cu ostilitate, sau ai comportamente rasiste, clasiste, asta clar este o lipsă de grijă”. Situațiile, instituțiile și oamenii nu sunt peste tot la fel, spune Adela.

Există și oameni care își înțeleg rolurile de mediator sanitar sau școlar, la fel cum există și o încărcătură birocratică uriașă care le pune obstacole. Dar, de principiu, grija se constituie din „multe tipuri de solidarități care vin să astupe golurile, că e infrastructură sau că e lipsă de informație. Dacă știu eu ceva, îți spun și ție. Dacă am ceva, îți dau și ție. Dacă mă duc până în oraș, te iau și pe tine sau te-ntreb ce ai nevoie.” Un exemplu al acestei solidarități e practica de a împărți curent, atunci când cineva dintr-o comunitate săracă reușește să se branșeze la sistemul electric. E ilegal, e periculos, dar pentru mulți e singura variantă. „Cine să-i tragă un fir la copilul meu? Decât eu”, spune una dintre femeile intervievate de Adela. „Genul ăsta de presiune am resimțit-o și când vorbeau despre lipsa de apă și igiena copiilor”, povestește ea. „Dacă merg copiii murdari la școală, se râde de ele, că nu au grijă de copiii lor; dar și de copii, că se confirmă stereotipul, nu?”

În cele cinci localități în care a derulat cercetarea (Valea Seacă, din Bacău; Valea Mare Pravăț și Aninoasa, din Argeș; Borănești și Munteni-Buzău, din Ialomița), oamenii pleacă în străinătate sau „se ocupă mai mult de o economie informală, adună fructe de pădure sau ciuperci, pe care le vând tot prin sat, sau fac munci sezoniere, când vin agricultori mari, precum culesul strugurilor sau scosul cartofilor, munci destul de exploatatoare.” Iar în comunitățile cele mai sărace, „viața grea e resimțită de toată lumea, dar e un pic mai dură pentru femei, ele se ocupă de tot ce înseamnă gătit, spălat, curățenie, să fie lumea sănătoasă, îngrijită în jur, și asta arată impactul precarității infrastructurii. Dacă nu ai apă curentă, ca să poți să gătești, să menții casa curată, trebuie să colectezi apă, asta înseamnă să mergi până la cea mai apropiată fântână care este sigură, sau pompă sau vreun râu de munte care are o spărtură undeva într-un perete și printr-o țeavă iese apă pe care o consideri curată. Să ne imaginăm ce înseamnă să transporți apă, să speli de mână hainele, indiferent că este vară sau iarnă. Să ne imaginăm ce înseamnă presiunea de a avea lemne cu care să te încălzești, or iarna nu durează trei luni, focul se face de prin septembrie-octombrie până aproape de Paște. Asta înseamnă foarte multe luni în care trebuie să faci ce faci și să ai ce să pui pe foc, mai bagi un scaun, niște papuci. Viața este complicată și de lipsa de transport. Dacă trebuie să mergi pe jos o oră, o oră și ceva, să ajungi la primărie, la poliție, la poștă, la dispensar, viața se complică foarte mult. Poți să cumperi ceva să gătești la magazinul din sat, dar la prețuri mult mai mari, cu doar câteva opțiuni. Pe lângă toate lipsurile, sunt atitudinile pe care oamenii le primesc atunci când depășesc toate barierele și accesează niște servicii. Ești dat afară, pus în altă încăpere, ești certat că nu știi, că nu ai adus tot ce-ți trebuie. E un mix constant de rasism, de clasism, dar și de misoginie, mai ales la situații de violență care pot fi motivate cultural sau la situații care au legătură cu sănătatea femeilor, și ele ajung să se simtă rușinate și în sistemul de sănătate și pentru că au rămas însărcinate.”