ELLE INTERVIU: Cortez? Absolut(ă)

O conversație despre o viață care cuprinde o fulminantă carieră în care Viorica Cortez a întruchipat pe cele mai mari scene ale lumii multiple alte vieți, la aniversarea de 90 de ani a neobositei artiste.

de Marius Constantinescu

„M-am gândit să vorbim despre carieră, despre premii, despre scene aici, pe canapea, tot aici să amintim şi de Legiunea de Onoare… Apoi ne mutăm la bibliotecă şi povestim despre familie, despre viaţa privată, despre elevi…” Se opreşte brusc, ne uităm unul la altul şi începem să râdem în acelaşi timp. „Mi se pare mie sau îmi furaţi meseria?”, o întreb. Ne amuzăm, dar e doar o mică probă a meticulozităţii de Capricorn după care Viorica Cortez îşi conduce fiecare acţiune. Ai zice că are tot dreptul să fie obosită, să se alinte, să mai lase de la ea, însă nu. Când se porneşte să facă un lucru în care crede, atunci îl face. Cu toată fiinţa. Cu toată credinţa. Cu tot ce o defineşte.

Nouăzeci de ani viaţă înseamnă – truism, de acord – doar un număr. Pentru numărul de experienţe, de oameni, de poveşti, de vieţi adunate între hotarele acestor ani, arabii nu au inventat simboluri, iar mintea cuprinde cu greu amplitudinea. Viorica Cortez, una dintre cele mai fascinante cântăreţe de operă ale ultimelor cinci decenii, mezzo-soprana referenţială pentru o parte considerabilă a vastului repertoriu liric, românca pornită din Bucium, de lângă Iaşi, în anii crunţi de beznă istorică de după cel de-al doilea război mondial şi ajunsă prima doamnă a artelor din Franţa la jumătatea anilor şaptezeci, a împlinit nouăzeci de ani. „Oare Dumnezeu o să îmi pună pe umeri şi responsabilitatea de a fi centenară?”, chicoteşte pişicher.

ELLE: E o povară?
Viorica Cortez: Poate fi. A înainta în vârstă înseamnă şi a fi martor la toate felurile în care bătrâneţea face să nu mai fii tu însuţi.

Pare departe de acest pericol. Are gândurile, amintirile, vorbele, iuţeala spiritului, consistenţa glumei, eleganţa gestului şi a figurii absolut intacte. Mai mult, vocea, vocea care i-a intrigat pe atâţia, vocea aflată la o intersecţie rară şi preţioasă între mezzo-ul arămiu şi soprană dramatică, vocea sună pur, sclipitor, coloană juvenilă intactă. O îmboldesc să îmi exemplifice şi îmi intonează câteva vocalize chiar aşa, neîncălzită, departe de pian, semn că disciplina şi respectul cu care şi-a tratat instrumentul o viaţă întreagă au recompensat-o pe termen nelimitat.

O cunosc pe Viorica Cortez de treizeci şi cinci de ani. Copil fiind, am deschis ochii asupra nebuniei, vrăjii, arhitecturii marii opere, operei trăite în aerul rarefiat al scenelor exclusiviste, graţiei ei, în primul rând. Am colecţionat în vrafuri imateriale istorii de artă, de culise, de anecdotă, de iubire, de politică, în care protagonişti erau Plàcido Domingo, Luciano Pavarotti, Franco Zeffirelli, Giorgio Strehler, Raf Vallone, Gina Lollobrigida, Jacques Chirac, Lorge Lavelli, Zubin Mehta, Marcel Guguianu, Jean Marais, Leontyne Price, Seiji Ozawa de la ea. Când anii mi-au permis, am început să o iau la întrebări pe Viorica Cortez, iar din acest joc de care se pare că nu ne-am săturat nici ea, nici eu, au ieşit emisiuni de radio, de televiziune, articole, documentare, întâlniri cu publicul, ba chiar şi o carte. Putem lăsa foarte bine să treacă timpul printre ele, dar, când ne apucăm de reînnodat capitolele, e ca şi când am fi pus doar punct şi virgulă pe coala dialogurilor noastre. La fel şi acum. E o după-amiază mohorâtă de duminică la Paris. Ieri am avut un drum de trei ore cu trenul, în care am aşternut în agendă întrebări şi frânturi de idei care să nu calce pe urmele bătătorite ale conversaţiilor noastre anterioare. E destul de greu să amuţeşti câteva decenii de discuţii, să tragi linie şi să începi pagină nouă.

E o după-amiază mohorâtă, dar apartamentul Vioricăi sclipeşte discret şi distins, precum locatara lui. Veiozele sunt aprinse, lumânări parfumate îşi trimit efluviile pe ferestrele crăpate, de unde Boulevard Saint Germain răspunde cu liniştea umedă a momentului. Pe pereţi, zeci de alter ego-uri ale solistei conversează mut între ele. Carmen („a secolului, aşa mi-a tot spus presa din Franţa, dar niciodată nu am simţit-o aproape, cum le-am simţit pe femeile fatale ale lui Verdi, Azucena din Trubadurul, Amneris din Aida, Eboli din Don Carlo”) şi Giulietta din Povestirile lui Hoffmann, Dalila (cea mai magnetică a sfârşitului de secol – o spun eu cu toată proprietatea) şi Marina din Boris Godunov, Iocasta din Oedipus Rex („niciodată nu am fost mai punk decât atât!”) şi virginala Charlotte din Werther, Venus din Tannhäuser şi Klitemnestra din Elektra. Ceaiul e pregătit – în serviciu de porţelan fragil, cu letieră, cu zaharniţă, cu tot ritualul –, prăjiturile aranjate pe platou. „Eric Kaiser, evident, cele mai bune, ştii doar”.

După un prim mariaj cu sculptorul Marcel Guguianu, în urma căruia a rezultat cea mai frumoasă operă a Vioricăi, Cătălina, în 1974 devine Madame Cortez-Bondeville, soţia celui care a fost Sécretaire Perpetuel al Academiei Franceze de Arte Frumoase, compozitorul Emmanuel Bondeville. Vedeta teatrelor lirice, cea care debutase la Covent Garden în 1968, la Opera din Viena în 1970, la Scala din Milano şi la Metropolitan din New York în 1971, devenea astfel şi o socialite avant la lettre, o divă în afara scenei, model pentru sculptorul Paul Belmondo (tatăl celebrului Jean-Paul), inspiraţie pentru compozitori precum Olivier Messiaen şi gazda unora dintre cele mai rafinate serate pariziene, ţinute în reşedinţa ei din Palais Mazarin.

Privesc în jur, în acest apartament în care Viorica locuieşte din 1990, pentru care plăteşte chirie şi îmi dau seama că – la fel ca de fiecare dată – cele mai bune întrebări sunt cele ivite pe moment.

ELLE: Nu mi-aţi povestit niciodată în amănunt viaţa la palat. Cum era?
V.C.: Era… ca de prinţesă. Aveam un etaj întreg în clădirea Institutului Franţei, la cupolă, vizavi de Luvru. Fireşte, era un appartement de fonction, oferit celui care ocupa funcţia soţului meu. Un mic Versailles aurit, cu saloane, cu un pian superb, cu o blibliotecă demnă de un muzeu, cu valet, chauffeur şi bucătăreasă. Dar viaţa asta de prinţesă era câteva zile pe an. În rest, era o viaţă de nomad, în care, adesea, ştiam unde închid ochii şi nu ştiam unde îi deschid. Avion, tren, taxi, hotel, sală de repetiţie, azi într-o ţară, mâine pe alt continent. Şi, cel mai important, eu nu m-am născut într-un palat şi nici nu voi închide ochii într-unul. Cu excepţia casei părinteşti, timpului binecuvântat trăit acolo cu părinţii şi surorile mele (Ştefania şi Mioara, muziciene amândouă) şi a apartamentului în care stau acum, toate casele mele au fost acoperişuri deasupra capului. Când plecăm, nu plecăm nici cu ele, nici cu bani, nici cu bijuterii, nici cu averi. Plecăm fără buzunare. Doar cu amintirile şi cu iubirea celor cărora le-am făcut şi de la care am primit bine.