Urban Eye Film Festival: Monica Sebestyen despre oraș, locuire, oameni și filmele care vorbesc despre toate aceste lucruri

Ediția din această toamnă a UrbanEye Film Festival are loc între 3 și 8 noiembrie 2026 la București și este dedicată temei locuirii – una în aceeași măsură acutizată când vine vorba despre cei afectați direct de subiect și totodată aproape absentă din discursul public local. De aceea, festivalul explorează modul în care mediul construit și spațiile în care trăim ne influențează viața, relațiile, munca și aspirațiile, aducând în prim-plan documentare internaționale, filme de arhivă și portrete de arhitecți. Expoziții, dezbateri, evenimente speciale vor completa acest peisaj, iar programul complet al ediției, precum și alte detalii poți găsi pe site-ul oficial. Până atunci, citește un interviu cu arhitecta Monica Sebestyen, co-fondatoare a festivalului, despre toate aceste lucruri.

ELLE: Sunteți arhitectă și totodată manager cultural, co-fondatoare și curatoare a unui festival de film dedicat arhitecturii. Cum se împacă aceste lucruri și cum conlucrează la realizarea acestui eveniment atât de specific? Ce curiozități și ce istorii personale v-au adus către aceste preocupări?
Monica Sebestyen: Preocupările și felul de a vedea lucrurile sunt profund marcate de formarea mea de arhitect, și de interesele legate de arhitectură pe care le-am avut încă de mică, de la bunicul meu. După ce am terminat facultatea la Ion Mincu, am rămas să predau acolo pentru aproape 10 ani, timp în care am mai lucrat la diverse birouri de arhitectură.
Printr-un context personal special, am ajuns apoi să mă ocup de renovarea și reactivarea Cinematografului ARTA din Cluj, o provocare semnificativă, fiind atunci singurul cinema privat și independent de artă din România. Acest lucru m-a făcut să renunț la arhitectură în sensul în care nici nu mai proiectez și nici nu mai predau/scriu despre arhitectură. Însă mi-am dorit să rămân în contact cu domeniul. Am vrut să „construiesc” cadre pentru cunoaștere și dezbatere pe teme pe care le consideram relevante și să combin experiența profesională pe care o aveam deja cu noua direcție legată de film și cinema ARTA.
Astfel, în 2013, împreună cu două prietene foarte bune, Irina Florea și Cătălina Ioniță (care din păcate nu mai este printre noi), și ele tot arhitecte, am avut ideea de organiza UrbanEye, iar în 2014, am avut prima ediție de la București. Fără ele acest festival nu ar fi existat. La acel moment toate predam în facultate și ne doream ca discursul legat de arhitectură să iasă din mediul academic și să putem privi orașul din cât mai multe perspective, prin diverse medii și limbaje.

ELLE: În ce moduri influențează formarea dvs. ca arhitectă felul în care priviți și alegeți filmele care vor rula în cadrul UrbanEye?
M.S.: Formarea sigur că are o influență majoră în modul în care selectăm filmele. Mai ales la început, subiectul prima întotdeauna, chiar dacă nu erau neapărat filme care aduceau ceva semnificativ din punct de vedere cinematografic.
Însă cinematografia este un limbaj care surprinde lucruri ce nu pot fi spuse în alte moduri și dorim să le evidențiem pe acestea. În același timp filmul este un mediu familiar și poate accesibil pentru public, prin care se pot deschide discuții foarte diverse.
Dacă până acum majoritatea filmelor erau documentare într-un sens destul de clasic, dorim să diversificăm selecția și să o deschidem către alte forme – experimentale, ficțiune etc. care desigur vorbesc despre tema principală a festivalului. Inclusiv anul acesta vom avea două filme de autor, la care țin foarte mult, de Béla Tarr (Prefab People) și Věra Chytilová (Panelstory).

ELLE: Tema festivalului din acest an este locuirea, un subiect care se regăsește rareori pe agenda publică din România, și atunci datorită eforturilor unor asociații, organizații de a arăta deficiențele cu care se confruntă țara în această privință. De ce a fost important ca festivalul să reflecte anul acesta acest subiect?
M.S.: Fiecare ediție UrbanEye pornește de la o temă legată de arhitectură și oraș pe care o considerăm relevantă/actuală. Anul acesta, alegerea locuirii vine și în contextul adoptării la nivel european al Planului pentru locuințe la prețuri accesibile.
Într-adevăr poate că până recent nu era un subiect foarte prezent, deși sunt grupuri activiste, cercetători și organizații care de mult timp au făcut vizibile dificultățile de acces la locuințe sociale, evacuările și condițiile precare în care trăiesc mulți. Acum însă prin recunoașterea politică europeană a acestei crize a accesibilității financiare a locuințelor, cred că subiectul devine mai vizibil în medii foarte diverse și nu va mai putea fi ignorat. În același timp, vedem cum această problemă este acută în mari orașe europene, generând proteste masive precum cele recente din Spania.
De asemenea, dacă ne uităm inclusiv la ultimele alegeri prezidențiale din România, acest subiect a existat în campania unui partid (AUR), chiar dacă sub forma unei promisiuni populiste și înșelătoare, recunoscute chiar de liderul partidului ca fiind doar o „campanie de marketing” pentru a obține voturi.

ELLE: Locuirea, de altfel, a devenit în ultimii ani un subiect tratat cu mare seriozitate și la nivel european. În ce fel de loc ne găsim acum în această privință, atât local, cât și, mai larg, în Europa?
M.S.: Ar fi multe de spus, însă ceea ce este clar este că în majoritatea orașelor mari europene există o presiune foarte mare asupra localnicilor, iar mulți nu își mai permit să locuiască în aceste orașe. Sunt necesare politici publice care să asigure un acces mai echitabil la locuințe. În funcție de orașe se încearcă diverse măsuri cum ar fi: limitarea închirierilor pe termen scurt în scop turistic, plafonarea chiriilor, obligativitatea dezvoltatorilor de a construi un anumit procent de locuințe sociale, reglementări ale modurilor în care se pot face evacuări și până la intenția recentă de a se naționaliza apartamente (în Berlin).
La nivel european, se încearcă crearea unei direcții comune prin planul menționat anterior. Iar în România, e important de spus că în anul 2022 a fost realizată Strategia Națională a Locuirii care are ca obiectiv „de a reduce privarea severă de locuințe pentru categoriile și grupurile vulnerabile” până în 2050. Aceste lucruri însă deocamdată nu se traduc în măsuri concrete.
Iar starea de fapt este că între 2015 și 2024 prețul locuințelor a crescut în Europa în medie cu 53% și al chiriilor cu 28%. Peste o treime din gospodăriile din Europa cheltuiesc peste 40% din venituri pe cheltuieli de locuință (pragul peste care locuințele nu mai sunt considerate a fi accesibile ca preț)

ELLE: Ce știm și ce nu știm (și ar trebui să ne fie mai clar) despre locuire? Cu ce fel de cunoaștere și cu ce fel de prejudecăți credeți că operează publicul, oamenii când vine vorba despre locuire?
M.S.: Un aspect foarte important de avut în vedere este conștientizarea diferenței dintre locuință și locuire. Calitatea locuirii nu este dată strict de interiorul locuinței, ci o depășește pe aceasta, se extinde la „vecinătatea imediată”, cartier și oraș. Locuirea nu poate fi separată de serviciile din proximitate: spațiile publice, dotările existente, conectivitatea.
Din păcate, după 1989, accentul a fost pus strict pe interiorul locuinței, prin construirea de ansambluri mai ieftine în periferiile orașelor, în care nu există nici un fel de servicii. În același timp, în aceste ansambluri suprafața care nu se putea vinde a fost redusă la minim, ignorând calitatea vieții oferite de aceste spații necesare din exteriorul locuinței.

ELLE: Unele dintre miturile persistente local privind locuirea sunt, spre exemplu, că România nu are astfel de probleme, dat fiind fondul locativ uriaș; sau că multiplele cartiere-dormitor construite în perioada comunistă furnizau condiții minime de confort – deși dezvoltarea urbană mai recentă pare să ne demonstreze contrariul. Cum vă raportați la astfel de preconcepții despre locuire și care este, în fapt, realitatea?
M.S.: Situația nu este uniformă în toată România. Pe de-o parte, sunt orașe care se depopulează și există blocuri întregi nelocuite și abandonate, iar pe de altă parte sunt orașele mai mari, cu mai multe oportunități, care atrag noi locuitori și unde este resimțită această nevoie acută de locuințe. Lucrurile sunt evidente dacă ne uităm la Cluj sau București, orașe în care locuiesc.
Într-adevăr, marea parte a locuințelor au fost construite înainte de 1989, în cartiere care au mai degrabă o imagine negativă în mentalul colectiv, iar cei care își permit preferă să le evite. Însă trebuie spus că planurile de sistematizare din acea perioadă prevedeau microrioane, care erau unități urbanistice de locuințe ce conțineau inclusiv dotări social-culturale de folosință zilnică (creșă, grădiniță, școală generală, dispensar, comerț și alimentație publică, alte servicii publice), spații verzi, terenuri de joacă și sport, parcări, circulații etc. În prezent aceste servicii nu sunt reglementate. Iar prin densificarea cu noi locuințe se pune presiune pe dotările publice existente sau sunt prevăzute servicii private pe care nu oricine și le poate permite.
De asemenea, la nivelul apartamentelor realizate înainte de 1989, compartimentarea este de multe ori mai funcțională decât în cele noi, în care din dorința de a eficientiza spațiul rezultă câteodată niște partiuri dificil de utilizat, unde nu există deloc hol sau spații de depozitare.
Deci fără a idealiza aceste cartiere (care de fapt sunt destul de diverse în concepție și realizare) și în nici un caz perioada și contextul în care au fost construite, unele au anumite calități care nu pot fi ignorate.
Trebuie avut în vedere că aceste clădiri au deja 50 de ani sau peste, și nu au existat intervenții semnificative asupra lor (cu excepția termoizolărilor care au fost de fapt niște ocazii ratate de schimbare). Însă, cu niște intervenții atât la nivelul obiectelor de arhitectură (ne putem uita de exemplu la proiectele realizate de Lacaton și Vassals, care apar și într-unul din filmele din festival), cât și prin amenajări urbanistice ale spațiilor publice acestea ar putea deveni niște locuri dezirabile. Există în prea mică măsură această viziune strategică, dar posibilitățile există.

ELLE: Există lecții pe care le putem învăța din trecutul socialist în ceea ce privește locuirea, poate experimentele făcute, felul în care erau gândite și planificate locuințele?
M.S.: Întotdeauna este ceva de învățat din trecut. Iar câteva lucruri le-am menționat anterior.
Desigur, trebuie avut în vedere că acele mari proiecte au fost posibile într-un regim autoritar, în care exista un singur proprietar în urma unor exproprieri care au marcat în mod dramatic viețile multora. În prezent, procesele pentru sistematizarea unei zone sunt mai complexe și este necesară o participare și negociere a tuturor actorilor implicați.

ELLE: Anul trecut a fost elaborat Planul European pentru Locuințe la Prețuri Accesibile – în ce fel sperați că se va traduce o astfel de inițiativă, o astfel de recunoaștere a unei probleme, în politici publice imediate?
M.S.: Mi se pare important, în primul rând, că locuirea este recunoscută ca o problemă care cere un răspuns public. Nu mă aștept ca un plan european să rezolve o problemă acumulată în decenii. Dar sper să devină un subiect prezent care să schimbe prioritățile și să dea continuitate unor politici legate de locuire.

ELLE: Subiectul locuințelor sociale, deseori ignorat de autoritățile competente și mai mereu amânat când vine vorba de alocarea bugetelor, e unul care pare să se acutizeze în România. Cum vedeți rezolvarea acestei crize? Ce ați recomanda celor în măsură să rezolve această problemă?
M.S.: Aș lăsa persoanele care sunt implicate în mod direct în acest subiect să facă recomandări și să propună soluții. La festival, în general, noi ne dorim să aducem în prim-plan un anumit subiect, să observăm anumite fenomene și să chestionăm.
Ce pot spune este că sunt necesare politici publice pentru dezvoltarea locuințelor sociale și totodată este necesară implicarea și colaborarea tuturor actorilor: locuitori, societate civilă, sector de afaceri, profesioniști ai mediului construit din sectorul privat, instituții publice.
Însă doresc să fac câteva precizări legate de situația actuală. Locuința nu ar trebui să fie un privilegiu, ci un drept fundamental care de altfel este recunoscut de Declarația Universală a Drepturilor Omului, iar în Constituția României este prevăzut faptul că „Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent”. Cu toate acestea, conform unui studiu din 2022 realizat de Consiliul economic și social, România are cel mai grav nivel de „deprivare severă de locuire” din ţările UE și afectează în 21,4% din populație. Iar locuințele sociale sunt departe de a acoperi această nevoie, constituind doar 0,17% din fondul locativ, reprezentând cel mai mic procent din Europa unde media este de 6-7% (modul în care sunt definite variind de la o țară la alta).

ELLE: Cum traduce această ediție a festivalului, prin selecția filmelor, probleme precum gentrificarea sau dreptul la oraș în chestiuni inteligibile, în povești cu care să relaționeze fiecare dintre cei care vor veni să le vadă?
M.S.: Filmele spun povești – câteodată individuale –, atingând însă fenomene mult mai generale.
În filmul Push, creșterea prețurilor locuințelor și îndepărtarea oamenilor din orașe sunt puse în legătură cu mecanisme economice globale care au dus la locuințe ca investiții, în Cartierul care se scufunda, vedem o comunitate din Amsterdam în ultimele luni înaintea demolării cartierului, pentru a face loc unor noi construcții. Filmul deschide o discuție despre ce pierdem atunci când transformarea unui oraș nu ține cont de legăturile deja existente între oameni. Iar Cineva trăiește aici prezintă inițiativa unui tâmplar de a construi mici adăposturi improvizate pentru persoanele fără locuință din Toronto.

ELLE: Una dintre întrebările pe care le pune această ediție a festivalului privește posibilitatea participării publice la deciziile privind spațiul public. Ce instrumente poate folosi publicul pentru a participa activ la modul în care este modelat orașul?
M.S.: Primul pas este acela de a fi informat și de a cunoaște alternativele existente. Apoi în funcție de ceea ce se urmărește există diverse moduri de implicare: organizarea în grupuri de inițiativă, formularea unor propuneri către autorități, participarea la dezbateri și consultări publice sau colaborarea cu organizații civice și specialiști etc.
În cadrul festivalului, avem un parteneriat și cu House Europe! pentru Right to Housing! Now and Forever. Aceasta este o inițiativă cetățenească, care este de fapt un mecanism democratic prin care dacă se atinge un anumit prag de semnături pentru susținerea inițiativei, atunci ea este supusă analizei Comisiei Europene, în urma căreia se poate decide dacă solicitările se vor concretiza prin reglementări.

ELLE: Cum priviți evoluția orașelor românești în ultimele decenii? Cum afectează dezvoltarea acestor orașe, în felul în care ea a avut loc, modul în care oamenii trăiesc în ele, merg la muncă, își duc copiii la școală etc.? Există o astfel de dinamică specific românească sau e vorba de un fenomen generalizat?
M.S.: Evoluția diferă mult în funcție de orașe și nu putem generaliza sau vorbi despre un „specific românesc”.
ELLE: Printre puținele subiecte legate de dezvoltarea urbană abordate deseori în presă se numără tema rechinilor imobiliari. Cum arată presiunea dezvoltatorilor imobiliari asupra autorităților? Este aceasta diferită la noi față de alte țări sau este un fenomen global? Și cum ar putea autoritățile să reacționeze la această presiune în interesul populației generale?
M.S.: Spațiul public, spațiul orașului în genere este un loc al negocierilor și al tensiunilor. Iar dezvoltatorii imobiliari desigur își văd propriul interes și nu al binelui comun care ar trebui să fie apărat de către autorități. Această presiune există într-o oarecare măsură oriunde, însă depinde cât de mare este această presiune și cât se încadrează în limitele legale.

ELLE: Cum ar trebui să privim expoziția Locuirea în colaborare, care va avea loc la ARCUB și care arată modele de locuire colaborativă? Ce înseamnă asta?
M.S.: Locuințele s-au schimbat constant în funcție de nevoi, adaptându-se contextului cultural, social și economic. În contextul actual al crizei locuințelor ne-am dorit să arătăm un model de locuire care, fără a avea pretenția unei rezolvări unice, poate răspunde la unele dintre aceste provocări, sau măcar pot fi privite ca alternative la tipologiile deja cunoscute de locuire. Locuirea în colaborare, cu exemple din Catalonia, ilustrează un model care încă nu este răspândit în România.
Acest tip de locuire poate avea anumite particularități care țin de partea administrativă (felul în care este deținută proprietatea pentru a preîntâmpina creșterea prețurilor), de procesul prin care sunt proiectate (de obicei neexistând dezvoltatori, iar proiectarea fiind participativă), precum și de tipologia arhitecturală (în care câteodată spațiile private sunt minimale, iar spațiile comune, generoase, în unele cazuri fiind comune și băile sau bucătăriile).
Expoziția este organizată în colaborare cu revista Zeppelin și este însoțită de o conferință susținută de arhitecții Ivan Mata și Fina Urpí, coordonatori ai biroului Vaivera Arquitectura și co-curatori ai expoziției, alături de Ștefan Ghenciulescu și Cătălina Frâncu.
ELLE: Din punctul dvs. de vedere, dacă ar fi să alegem un singur eveniment/film din festival pe care să nu îl ratăm cu nici un chip, care ar fi acela și de ce?
M.S.: Îmi este mereu greu să aleg un singur eveniment, pentru că programul este gândit astfel încât filmele și discuțiile să se completeze. Aș recomanda însă dezbaterea de la Cinema Apollo de pe 7 noiembrie despre locuirea accesibilă ca preț, pentru că oferă o perspectivă de ansamblu asupra temei și vorbește despre realitatea Bucureștiului. Este o ocazie de a pune întrebări și de a asculta perspective diferite.

Citește și:
Actrița Bianca Mihai și forța reprezentării pe scenă: „Port pe umerii mei responsabilitatea de a da voce multor fete și femei'

Foto: Roland Vaczi și Miluță Flueraș, prin amabilitatea Urban Eye