Exclusiv: Un Oscar inspirat de România. De vorbă cu Natalie Musteata și Alexandre Singh, câștigătorii Oscarului 2026 pentru scurtmetraj, despre un film dureros ca o palmă – Two People Exchanging Saliva

Two People Exchanging Saliva întrunește în puțin peste jumătate de oră unele dintre cele mai dureroase teme ale prezentului, într-un mod elegant și percutant deopotrivă. Am vorbit cu regizoarea cu origini românești Natalie Musteata și cu partenerul său, Alexandre Singh, realizatorii filmului, despre modul în care au transformat prezentul absurd într-un film de Oscar.

E a doua zi după încheierea perioadei de votare pentru premiile Academiei Americane de Film când am întâlnire pe un Google Meet cu Natalie Musteata și Alexandre Singh, regizorii unui extraordinar scurtmetraj, Two People Exchanging Saliva, nominalizat la Oscar (și la premiile franceze César, și plimbat prin multiple festivaluri la care a acumulat o sumedenie de aplauze și trofee) și care, la momentul la care citești acest text, și-a și adjudecat trofeul, alături de The Singers. Întrevederea e prilejuită de fotograful român Tudor Cucu, și el implicat în povestea filmului – prieten cu cei doi co-regizori și scenariști, a fotografiat still-urile care poartă mai departe povestea proiectului și îi ajută cu promovarea. Scurtmetrajul de puțin peste 30 de minute e cu adevărat impresionant, un tur de forță în alb-negru, a cărui acțiune se desfășoară majoritar într-un magazin de lux (filmările au avut loc pe parcursul mai multor nopți la Galeriile Lafayette) și care spune povestea a trei femei, două vânzătoare și o clientă cu posibilități aparent nelimitate, trăind într-o lume la prima vedere extrem de bizară. În Parisul lor este interzis sărutul (și, aparent, orice formă de intimitate și conexiune umană firească), iar sistemul economic funcționează pe bază de palme. Da, ai citit bine, fiecare cumpărătură se măsoară în lovituri peste față, astfel încât semnul distinctiv al celor care dispun de cele mai multe mijloace este o vânătaie care le încununează obrazul, un simbol atât de marcant al statutului încât ceilalți, mai puțin norocoși, încearcă să-l replice utilizând machiaj. Atingerea aceasta permisă stă în contradicție cu interdicția oricărei manifestări a tandreții: cei care încalcă această regulă sunt imediat pedepsiți, legați și aruncați în locuri pustii închiși în cutii din carton care seamănă cu niște sicrie. În această lume în care fiecare lucrător trebuie să-și expună halena nasului iscoditor al unei gărzi înainte de a începe munca zilei, în care oamenii mestecă gumă cu aromă de usturoi pentru a se feri de atingeri neautorizate, Malaise (Luàna Bajrami, pe care o știi din Portrait of a Lady on Fire), o tânără angajată a magazinului, pornește un joc inocent, însă periculos cu clienta Angine (Zar Amir Ebrahimi, premiată la Cannes pentru rolul din Holy Spider al lui Ali Abassi, un interviu cu regizorul poți citi aici), sub privirile iscoditoare ale superioarei ei, Pétulante (Aurélie Boquien). Numele celor trei, ca ale tuturor eroilor filmului, dau de la bun început tonul filmului, ironic, acid, dar în aceeași măsură îndurerat și cald. Malaise și Angine se apropie treptat, pe parcursul mai multor zile, ajungând să se îndrăgostească și să tânjească după sărutul neîngăduit, într-o tensiune care culminează… ei bine, am să te las să afli singură cum.

„Este un moment dulce-amărui pentru noi”, spune Natalie Musteata, regizoarea cu origini românești care a trecut recent la profesia aceasta, după un doctorat și o carieră în arte. „Am realizat filmul ca un răspuns la ce simțeam, dar nu a fost niciodată intenția noastră să fie o prognoză a ce va deveni lumea. Așa că este destul de dificil, pentru că, evident, trăim acest moment personal minunat, dar filmul vorbește despre o lume care devine din ce în ce mai întunecată și mai haotică.” Alexandre Singh, și el artist și partenerul lui Natalie în viață și muncă, completează. „Când realizam filmul, ne-am inspirat din multe evenimente, unele contemporane, altele istorice. Am crescut ascultând povești despre cum era România sub Ceaușescu, așa că mult din absurditatea acelor momente, ideea că oamenii trăiau într-o epocă de aur, dar, în același timp, stăteau la cozi foarte lungi pentru a cumpăra produse de bază, brutalitatea Securității, egocentrismul lui Nicolae și al Elenei, care și-a acordat doctorate și era șefa cercetătorilor și cea mai inteligentă femeie din lume…, toate au hrănit ideea filmului”. La fel și mișcarea iraniană Woman, Life, Freedom, apărută în urma asasinării Jinei Amini, tânăra kurdă ucisă în Iran pentru refuzul de a purta hijab-ul. Ce nu au prevăzut, spune Natalie, a fost „că în SUA vor fi agenți guvernamentali care vor răpi oameni de pe stradă. E ciudat, am sărbătorit când am aflat că am fost nominalizați, pe 22 ianuarie, iar în decurs de o oră eram în doliu, pentru că este un moment istoric foarte întunecat (în preajma asasinărilor lui Renee Good și Alex Pretti de către Serviciul de Imigrare și Control Vamal al Statelor Unite, n.red.). Am mai spus asta, dar cred că, atunci când creșteam, se întâmplau multe lucruri întunecate. Dar exista sentimentul că ne îndreptam în direcția bună. Cel puțin exista sentimentul că democrația va triumfa la nivel global. Iar acum vedem că, de fapt, democrația este susținută doar de oameni. Și dacă acești oameni eșuează, atunci jocul s-a terminat. Așadar, este un lucru foarte fragil. Deci este dificil să satirizezi ceea ce este deja ridicol.”

Filmul lor este în același timp întunecat și tandru, o combinație despre care Natalie mărturisește că s-a născut din credința amândurora într-un „element de speranță, și anume faptul că ființele umane vor dori întotdeauna să se conecteze, indiferent când de distopică este lume, și această dorință umană de iubire și tandrețe va depăși, în cele din urmă, ura.”
Le spun cum am citit scurtmetrajul lor într-o evidentă cheie suprarealistă, mai ales că ultimii ani, care au marcat un secol de la apariția curentului artistic ce sonda adâncimile imaginației și visului ca răspuns la o serie de atrocități cumplit de reale, au prilejuit multiple expoziții în toată lumea și o reevaluare a modului în care se poate face artă când pare că lumea s-a sfârșit. „Cred că arta este unul dintre cele mai puternice instrumente împotriva represiunii”, spune Natalie. Alexandre adaugă: „tot timpul spunem că, dacă vrei să schimbi societatea azi, protestează. Dacă vrei să o schimbi în 10 ani, fă un film. Nu e vorba să faci una sau alta, trebuie să le faci pe ambele. Dar există un motiv pentru care regimurile represive se îndreaptă împotriva artei, pentru că este un instrument foarte puternic de comunicare și subversiune, creează empatie și ne amintește că suntem toți la fel. Dărâmă edificiul puterii, pentru că, la fel ca banii sau religia, este un sistem de credințe. În momentul în care acesta s-a prăbușit, totul se destramă foarte repede. Asta e ce face arta să fie grozavă. Dacă este să fie ceva, acum e momentul cel mai important pentru a crea.”

Îmi spune și că o mulțime de scriitori, artiști, cineaști care au lucrat în condiții similare continuă să îi inspire în munca lor, de la Eugen Ionesco la Mihail Bulgakov, Mohammad Rasoulof cu al său The Seed of the Sacred Fig, Fellini (i-au văzut toate filmele, la rând, când au început relația, mărturisește Natalie), Charlie Kaufman (în special Eternal Sunshine of the Spotless Mind), Luis Buñuel, Truffaut, Bertolucci (The Conformist, din 1970, apare deseori în conversație).
Arta, filmul, continuă Alexandre, „este despre ce înseamnă să fii un individ și ce înseamnă să faci parte din societate. Și, din nou, nu este o alegere, există loc pentru poezie și experiență individuală, pentru că tandrețea sau iubirea sunt experiențe individuale. Dar ne dobândim puterea nu din faptul că suntem indivizi, pentru că asta vor regimurile autoritare, ca toți să stăm singuri acasă, cu telefonul în mână. Dar când ești parte din colectiv, din comunitate, ai putere. Și unul dintre lucrurile frumoase la cinema sau la teatru e că oamenii sunt împreună. Avem atât de puține ocazii să ne adunăm acum.”
Two People Exchanging Saliva, ține să menționeze Natalie Musteata, nu vorbește despre un viitor distopic, ci despre prezent. Iar ce au făcut ei a fost doar să pună reflectorul pe prezent într-un fel în care oamenii care-l văd ar putea gândi: „‘E o nebunie, nu ceva posibil în lumea reală!’ Dar de fapt propria noastră lume e nebună și ridicolă.”

Un lucru care exemplifică perfect acest lucru este consumul glorificat în film, ca și în lume. Cu acțiunea petrecându-se într-un strălucitor magazin, un templu al consumerismului, filmul lor vorbește despre o lume feminină în care validarea vine mai ales din ce posezi, din cum lucrurile pe care le pui pe tine te diferențiază de ceilalți și îți conferă valoare. „Cred că, în ceea ce privește consumul”, spune Alexandre, „ne-am gândit mult la tragica contradicție a modei feminine, și anume că, până când ajungi să ai suficienți bani ca să poți intra într-unul dintre acele magazine pentru a cumpăra o rochie, de obicei frumusețea ta începe să se estompeze. Dacă un bărbat chel conduce un Ferrari, nu e aceeași presiune, el trăiește visul băiatului de 13 ani care stătea în camera lui și se uita la *Baywatch și își dorea un Lamborghini. Pentru o femeie, este mult mai complex, deoarece sentimentul ei de sine vine din propria percepție asupra identității estetice. Este o modalitate de a-și demonstra puterea economică, dar există alte așteptări de la ea.” „În același timp”, amintește Natalie, „e despre faptul că a consuma poate fi o strategie de distragere a atenției și despre faptul că mulți cred că pot deveni oameni întregi consumând.”
Consumul din film, ca și din lumea noastră, este un înlocuitor, un îndulcitor pentru alte dorințe reprimate, le spun, iar cei doi sunt de acord. Natalie continuă: „avem aceste trei femei din generații diferite, iar ce își doresc ele nu este lucrul de care au nevoie. Singura care înțelege cu adevărat ce îi trebuie este Malaise, e cea mai tânără și mai pură și încă nu a acceptat regulile societății. Angine e undeva la mijloc, recunoaște că există un gol, dar e atât de confortabilă cu locul ei în lume încât îi e greu să facă un salt. Când îl face, e prea târziu. Și apoi, Pétulante e de prea mult timp în sistem, a sacrificat deja prea mult, ea se reprimă cel mai mult. Dar și ea vrea să fie iubită, acțiunile ei nu vin din invidie profesională.”
Contrastul dintre luxul evident și violența ubicuă care domină filmul a venit, povestește Natalie, din orice scroll în social media, unde actele violente ale statelor se succed halucinant cu postările creatorilor de conținut care vând mereu produse inaccesibile celor mulți. Unul dintre efectele acestui fenomen, spune ea, e normalizarea violenței. Alexandre spune că e și „o transformare a violenței într-o formă de consum. Te uiți la violență pentru că te simți implicat politic, dar asta doar generează venituri pentru marile companii de tehnologie, nu poți să nu te întrebi dacă a da like unei postări e o acțiune politică eficientă”.

Fără mare experiență în a crea scenarii, cei doi spun că scenariul a fost punctul central al proiectului lor. Au învățat, mărturisesc ei, din toate lucrurile pe care le-au scris și nu au apucat să le pună în practică și din mulți ani în care au fost pur și simplu cinefili, iar scenariul acesta s-a născut rapid, în două-trei săptămâni. „Cred că pentru noi nu e suficient să venim cu o idee ciudată sau unică. Această idee”, explică Natalie, „trebuie să se conecteze cu umanitate și să fie o poveste emoționantă condusă de personaje.” Alexandre o completează imediat, în încă o demonstrație a modului simbiotic în care și-au construit povestea. „Nu ai o idee pentru o lume și pur și simplu pui o marionetă în ea, pe care apoi o miști. Este totul despre concepția ta despre lume, care rezonează cu ceva ce ai experimentat ca persoană și cu care știi că personajele tale au rezonat cu adevărat. E ca atunci când lovești un diapazon și el vibrează. Pentru noi, aceasta este metafora lumii și a personajului.”
S-au gândit anume că Angine va fi interpretată de Zar Amir Ebrahimi când au scris scenariul, pentru că o văzuseră în alte filme, dar și pentru că povestea e inspirată parțial de oprimarea femeilor în Iran și de faptul că actrița a fost nevoită să-și părăsească țara natală în urma dezvăluirii nedorite a unei înregistrări intime, care a condus la condamnarea ei. Luàna Bajrami, care o joacă pe tânăra Malaise, a venit chiar ea către ei, îmi spun, iar pentru Pétulante au căutat o vreme până ce au găsit-o pe Aurélie Boquien.

Ca la orice film fără buget uriaș, întreaga echipă a ajuns să se implice în moduri neașteptate. Zar, de pildă, care colaborează cu Chanel, a vorbit cu reprezentanții casei pentru costume, iar aceștia au vrut să își aducă aportul la proiect, spune Natalie, „deși este totuși riscant, pentru că filmul reflectă frumusețea modei, dar este și critic față de consumatori și această goliciune a consumului”. Designerul de costume Rezvan Farsijani a fost decisiv nu doar pentru felul în care a ales alte costume de la Balmain sau alte case, special pentru a fi adecvate filmării alb/negru, dar și pentru crearea rochiei lui Angine care joacă un rol central în poveste, primul lucru pe care aceasta îl cumpără de la Malaise. „Inițial rochia grafică alb/negru a fost inspirată de o rochie din Conformistul, ne-am gândit aproape să o reproducem, dar Rezvan a spus că trebuie să fie specifică filmului și să aibă o semnificație, dat fiind că tot filmul este inspirat de mișcarea de eliberare a femeilor din Iran, de unde e și el.” Alexandre povestește că atunci au decis să pornească de la unul dintre proiectele sale artistice, The Marque of the Third Stripe, care reimaginează viața fondatorului Adidas Adi Dassler, adept și susținător al nazismului. În proiect, Alexandre a explorat natura consumului, dar totodată a conceput un limbaj pentru întreaga poveste, „format dintr-o grilă de opt pe opt pătrate alb-negru. Așa că am luat simbolurile pentru Femeie, Viață, Libertate și le-am pus pe această rochie. A fost actul nostru de rebeliune.”

Limba și limbajul utilizate sunt, și ele, centrale, de la trecerea de la formalul „dumneata” la „tu”, menită să simbolizeze trecerea unui prag psihologic, la faptul că filmul este vorbit în limba franceză. Cei doi co-regizori sunt puternic legați de Franța. Familia lui Natalie s-a mutat acolo după ce a părăsit România, iar mama ei își petrecea timpul liber până atunci citind în biblioteca Institutului Francez din București, visând că va ajunge la un moment dat la Paris. La 15 ani a fost interogată chiar de Securitate, iar Natalie își amintește din povestirile mamei sale că agentul avea un poster cu turnul Eiffel în încăperea în care a fost luată la întrebări, și că i-a spus că nu va pleca niciodată. Părinții lui Alexandre sunt din India, dar el s-a născut în Bordeaux. „Am reflectat Franța pe care o cunoaștem, care este un amestec de naționalități. De altfel, toți membrii echipei noastre sunt din altă parte. Zar este din Iran, Luàna este din Kosovo, producătorii din Argentina și Italia. Este un film despre o Franța diversă și deschisă.”
A fost doar una dintre deciziile care au fost luate rapid în legătură cu filmul. O alta, spun ei, a fost să filmeze alb-negru, astfel încât să reflecte rigiditatea lumii despre care vorbeau. Alta ține de alegerea titlului, o descriere clinică a unui sărut, despre care Natalie spune că „poate fi respingătoare pentru unii oameni. Dar pe majoritatea cred că îi intrigă, îi trezește, îi face mai atenți.”

Alte lucruri care i-au ajutat s-au declanșat întâmplător, așa cum a fost prezența lui Tudor Cucu pentru a suprinde stills și imagini behind the scenes. Sunt prieteni și el se afla întâmplător la Paris, așa că a rămas cu ei și a surprins procesul în peste 13.000 de cadre. „Nu a fost o muncă pentru mine”, povestește el, „doar o ocazie să fiu cu prietenii. Nimeni nu se gândea atunci cât de departe va ajunge filmul. Era o încercare de a le arăta oamenilor absurditatea vieții, lucruri pe care nu le văd neapărat. Așa că am simțit că trebuie să fiu acolo. Probabil am fost printre primii care au auzit despre proiect, de când era doar o idee. Alex mi-a spus la filmări să îmi găsesc propria perspectivă asupra filmului. Un aspect pe care cred că oamenii nu îl observă este că s-a folosit o singură cameră. Fotografiind, am încercat să obțin aceeași senzație din film, deci pentru mine a fost ușor că era o singură cameră, era mai mult spațiu.”
La fel de întâmplător au dat peste alți oameni. Isabelle Hupert, de pildă, li s-a alăturat ca producătoare executivă după ce au proiectat filmul pentru câțiva oameni din industrie la Jeu de Paume, în Paris. Julianne Moore, și ea implicată, a dat de film prin intermediul altcuiva și a vrut să îl susțină, pentru că îi plăcuse foarte mult.
Cei doi insistă să sublinieze recunoștința pentru multitudinea de oameni care s-au alăturat în diferite feluri proiectului lor, un demers despre care nici chiar ei nu știau ce urma să fie, atunci când au început să lucreze la el. Poate o instalație video pe trei canale, în care fiecare femeie să istorisească propria-i perspectivă, se gândeau. Dar apoi au hotărât că vor face o poveste pentru cineva, astfel încât „să fie o experiență completă de la început până la sfârșit. Pentru că există o relație diferită între public și o operă de artă dintr-un muzeu față de cea dintr-un cinematograf. La cinema, practic, legi publicul de scaun. Adică, e ca un contract sacru, poate fi încălcat, dar, totuși, promiți să duci pe cineva într-o călătorie și filmul va merita efortul până la final.”, spune Natalie. Le-a plăcut și aspectul democratic al cinematografului, pe când arta poate fi intimidantă. Și și-au promis, cum mai menționaseră în interviuri, că vor încerca să obțină un element de catharsis. „Când scrii și te gândești la asta, dacă te emoționează, pe măsură ce descrii ideea, aproape că începi să plângi, cred că e posibil să creezi catharsis”, spune Alexandre. „Dar trebuie să fie acolo încă de la început. Nu e ceva ce poți adăuga ulterior. Nu distribuția face asta, nici cinematografia, ci modul în care povestea evoluează și ce se întâmplă te vor emoționa sau nu.”

Acum lucrează deja, în diferite stadii, la trei lungmetraje: unul dintre ele, probabil o adaptare a acestui proiect, îmi spun. „Fiecare dintre idei e similară cu scurtmetrajul, cu o premisă ridicolă, dar pe care o tratăm foarte serios și este foarte serioasă pentru personaje. Fiecare este o meditație asupra a ceea ce citim în știri, asupra a ce se întâmplă în politică, un fel de argument reductio ad absurdum, de genul: dacă asta este lumea… atunci ar putea fi bine să fim așa”, spune Alexandre. Iar Natalie încheie. „Lucrurile la care ne gândim sunt în centrul atenției în lume în acest moment. Absurditatea războiului, absurditatea de a considera că altcineva e diferit. Unul dintre lucrurile frumoase e capacitatea noastră de a crea comunități, dar de multe ori le creăm în opoziție cu altceva. Iar noi încercăm să privim lumea prin ochii unui copil sau ai unui extraterestru, să ne gândim: de ce facem asta? Și reflectăm asupra absurdității acestui lucru.”