Ali Abbasi despre Sebastian Stan, Donald Trump și mirajul visului american

Poate că nu credeai că mai e nevoie să afli ceva despre Donald Trump după ce figura și cuvintele lui au acaparat toate mediile de comunicare de ani buni, însă miza filmului The Apprentice: Povestea originii lui Donald Trump, e să-ți demonstreze fix contrariul. Filmul, regizat Ali Abbasi după un scenariu scris de jurnalistul Gabriel Sherman, ni-l arată pe actorul de origine română Sebastian Stan în rolul președintelui Trump, la începuturile demersurilor sale de îmbogățire. Mai exact, în anii ‘70 și ‘80, când acesta abia-și începea afacerile imobiliare sub tutela lui Roy Cohn, avocatul necruțător devenit celebru pentru procesul care i-a condamnat la moarte pentru conspirație la trădare pe Julius și Ethel Rosenberg, un verdict contestat aprig și azi. Cohn este interpretat de Jeremy Strong (pe care-l știi din Succession), în vreme ce rolul Ivanei Trump, prima soție a lui Donald, e interpretat de Maria Bakalova. Filmul, care a avut premiera la Festivalul de la Cannes anul acesta, a avut parte de nenumărate controverse și obstacole până să ajungă în sălile de cinema, mai cu seamă că lucrul acesta s-a întâmplat cu puțină vreme înainte de alegerile americane. Chiar cu patru zile înainte de scrutinul cu consecințe pentru întreaga lume m-am și întâlnit cu Ali Abbasi, venit să-și promoveze filmul în cadrul festivalului Les Films de Cannes a Bucharest, când am avut ocazia să aflu mai multe de la regizor despre ideile cu care a pornit la treabă, dar și despre mesajul pe care l-a avut în minte atunci când a realizat proiectul.

Deși titlul The Apprentice duce cu gândul la reality-show-ul lui Trump, el face de fapt trimitere la relația de mentorat dintre Cohn și Trump și la lucrurile pe care tânărul afacerist le-a învățat de la maestrul său abil, poate cele mai importante fiind regulile cu care Cohn și-a construit reputația de câștigător absolut, în tribunal, în politică și în viață, și pe care Trump și le-a însușit perfect și le-a pretins mai târziu ca fiind ale sale. Mantrele fascinantului Cohn erau simple și teribil de eficiente: atacă întotodeauna; nu admite niciodată că ai făcut ceva greșit și pretinde întotdeauna că ai câștigat, chiar și sau mai ales atunci când ai pierdut. Dar dincolo de relația dintre tânărul Trump și mai experimentatul său sfetnic, filmul lui Abbasi servește o lecție mai importantă despre politică și despre sistemul care a permis ascensiunea și dominația unor personaje asemenea lor. Chiar dacă filmul e presărat cu detalii scandaloase dar deja cunoscute, în mare, publicului, ce se desprinde din el la final este largul concurs al tuturor celor din jur acordat intențiilor evident necurate ale celor doi, fie că este vorba despre politicieni corupți fără excepție, despre o presă flămândă după subiecte picante sau despre admirația necondiționată a oamenilor obișnuiți, suficient de orbiți încât să creadă că cineva ca Trump întruchipează visul american. Și chiar despre acest miraj am vorbit cu regizorul, după cum vezi în cele ce urmează.

ELLE: Ai spus de mai multe ori că ai adus o perspectivă de outsider în realizarea filmului. Născându-te în Teheran și Iranul având o relație specială cu Statele Unite, cum a influențat această perspectivă modul în care te-ai gândit la film?
Ali Abbasi: Cred că, atunci când ești în interiorul unui sistem, îl vezi într-un anumit fel și există o mulțime de nuanțe și detalii. Și, uneori, când ești în afară, este un pic mai ușor să vezi lucruri mai mari, să vezi modelele mai clar. Este la fel cu Sebastian Stan, el e un star american, dar în realitate a venit în SUA când avea 12 ani. La fel și Maria Bakalova și mulți din echipa noastră din Canada, Irlanda și Danemarca, cred că am avut vreo trei sau patru americani în întreaga echipă. Deci, în acest sens, nu este un film american. Întotdeauna mi se pare stupidă această conversație despre un film ca fiind american sau nu, pentru că este mai mult pentru birocrați, ține de fonduri, în vreme ce nimeni nu a întrebat vreodată dacă o pictură este portugheză sau românească. În acest fel, poate că e superficial să vorbim despre asta, dar cred că este interesant pentru că noi toți suntem preocupați și interesați de ceea ce se întâmplă în Statele Unite din punct de vedere politic, dar nu suntem în State ca atare. Și cred că asta definește felul în care vedem lucrurile.
Alegerile prezidențiale din Statele Unite sunt ca și cum am alege primarul lumii. Afectează o mulțime de lucruri, poate nu direct. Dar, de asemenea, este interesant în ceea ce privește întreaga conversație despre fascism. Eu am ajuns în Scandinavia la începutul anilor 2000 și, de atunci, am văzut lucrurile pe care Trump le spune acum la mulți politicieni scandinavi, și am văzut cota lor de voturi crescând de la 2% la 5%, la 10%, la 25%. Deci, pentru mine, nu este o surpriză. Cred că ceea ce este surprinzător este atunci când te uiți la modul în care este constituită din punct de vedere demografic America. În Europa poate că fascismul se bazează pe criterii și diferențe etnice, dar în SUA devine aproape un fel de identitate. Deci este un pic ca politica identității.

ELLE: Un profesor american, Roy Casagranda, vorbea într-o prelegere despre Iran și despre modul în care țara a fost aliată a Statelor Unite înainte de Revoluția Islamică, ceea ce a condus la un fel de împrumut din partea iranienilor al unui mod de viață: el povestea despre femeile care-și decolorau părul sau își făceau rinoplastii pentru a deveni mai frumoase conform standardelor americane. Și apoi țara s-a transformat în opusul acestui lucru, iar iranienii au fost instantaneu portretizați drept dușmani chiar în perioada în care te-ai născut tu, de fapt. Și mă întrebam dacă această perspectivă contează în modul în care vezi lucrurile.
A.A.: Cred că da. Nu numai că Iranul a fost un aliat, ci o colonie a SUA, practic. Ca iranian, nu sunt un fan al Republicii Islamice, dar uneori, când te uiți la lucruri imparțial, îți spui: America spune că Iranul este un pericol. Dar America are baze militare în Bahrain, în Qatar, în Emiratele Arabe Unite, în Arabia Saudită, în Irak, în Turcia, în Azerbaidjan, în Georgia, în Pakistan. Nu poți să nu crești în Iran și să nu simți acea umbră, fie ea pozitivă sau negativă. Și cred că există o diviziune reală în modul în care iranienii se simt în legătură cu America, există un fel de relație tip dragoste-ură. O mulțime de iranieni sunt susținători ai lui Trump, știi? O mulțime de oameni din diaspora iraniană din LA sunt suporteri ai lui Trump. Ceea ce este interesant este că am interiorizat modul în care americanii se uită la noi, și cred că asta se poate spune despre multe lucruri din Orientul Mijlociu. Cred că regimul iranian se vede pe sine ca pe un fel de rebel. Cred că, atunci când citești printre rânduri, când cade masca propagandei, legitimitatea lor vine din modul în care-i privesc americanii. Și este complicat, ca regizor, pentru că există un alt strat. Într-un fel, se poate spune că America este patria filmelor. Și în același mod America este un imperiu, nu doar economic și militar, ci și un imperiu cultural. Așa cum totul în secolul al XIX-lea se întâmpla în Londra sau la Paris, acum totul se întâmplă în America. Ca regizor, mă gândesc la America ca la arena filmelor. Deci există o mulțime de straturi, dar, în cele din urmă, cred că nu poți să crești oriunde în Orientul Mijlociu și să nu fii critic față de SUA. În Europa, poate te uiți la lucruri și spui: bine, există democrați, există republicani, au făcut asta, au făcut aia. În Orientul Mijlociu a existat o coerență în politica Americii, nu contează prea mult dacă sunt democrați sau republicani. Și acolo simți cu adevărat cum funcționează structura de putere a Americii, de la distanță, unde poate că publicul american nu este atât de implicat. Și în această versiune, există foarte puține diferențe între acești oameni, într-adevăr.

ELLE: Acum o lună vorbeai într-o conferință de presă despre faptul că ești conștient că acest film va fi judecat de istorie. Și mă întrebam cum a influențat acest lucru abordarea subiectului, ai simțit o responsabilitate specială, spre deosebire de lucrul la un film de ficțiune?
A.A.: Într-un fel pentru filmul meu anterior, Holy Spider, am simțit în același fel că avem o responsabilitate istorică și vrem să facem lucrurile cum trebuie. Dar de data aceasta, este ca un lucru viu, activ, știi? Iar investitorii noștri, cum ar fi cei de la Kinematics, chiar au încercat să facă un film pro-Trump. Și când mă uit înapoi la întregul conflict cu acești oameni, îmi dau seama că aproape toată lumea a fost dispusă să facă asta. Acesta este un alt lucru legat de America: relația lor cu adevărul este foarte interesantă, știi? Adevărul este adevăr până când cineva cu o bâtă mare vine și-ți spune că nu este. Tipii ăștia chiar au încercat să facă asta, iar eu chiar nu cred că acesta este un film anti-Trump. Nici măcar nu este un film despre Trump, în opinia mea, dar nici nu este un film anti-Trump. Pentru că, dacă vrei să faci asta, există atât de multe oportunități, sunt atâtea lucruri pe care le poți aborda. Deci tipii ăștia chiar au încercat să facă un film pro-Trump, știi? Și chiar acum, de exemplu, sunt extrem de nemulțumit de distribuția noastră în Statele Unite. Cred că este un dezastru. În Marea Britanie, în Germania și aici merge grozav. Unul dintre motivele pentru care se întâmplă este că tipii ăștia chiar au încercat să distrugă filmul. Mai întâi au încercat să facă un film pro-Trump. Când nu au reușit, au încercat să-l ascundă într-un seif până la alegeri. Și când asta nu s-a întâmplat, au încercat să extorcheze cât de mulți bani au putut. E incredibil, de fapt. Cred că înainte mă gândeam că e o afacere, sunt doar lacomi. Acum cred că e vorba de politică.
ELLE: Și atunci, cu toată această presiune, ai simțit că este nevoie de curaj pentru a aborda acest subiect?
A.A.: Cred că mai degrabă e nevoie de prostie. Pentru că sunt atât de naiv. Uneori chiar mă simt ca Borat. Când vorbeam cu tipii ăștia, mai întâi cu cei de la Kinematics, le spuneam: știți ce fel de filme fac eu. Știți că nu-mi place cenzura. Nu numai că nu-mi place cenzura, îmi place cinema-ul explicit și nu am o ură specială față de tipul ăsta, dar nu o să mă feresc de lucruri. Și ei spuneau: da, vrem să ne asumăm riscuri. Iar eu nu m-am gândit niciodată că poate nu-mi spun adevărul, știi? Ceea ce este atât de stupid și naiv. Și cred că această naivitate a condus la asta. Dacă m-aș fi gândit cu adevărat la consecințe și la cum va fi, probabil că nu aș fi făcut filmul. Curajul, pentru mine, înseamnă să te uiți la adversari și să te gândești: oh, sunt așa și-așa, dar oricum o voi face. Dar eu nici măcar nu am știut. Știi ce vreau să spun? M-am gândit: bine, acest tip este un fost președinte căzut în dizgrație. Și oricum este vorba despre viața lui la tinerețe. Nu este nici măcar un film politic în sine. Și apoi lucrurile s-au succedat foarte bizar. Nu am vrut să lansăm un film în preajma alegerilor. Am încercat cu disperare să-l lansez cât de repede posibil după Cannes, apoi toată vara mi-am smuls părul din cap. Deci nu știu, poate curajul este un pic de prostie.

ELLE: Filmul este un studiu al unor personaje specifice și a fost fascinant pentru mine să mă uit nu doar la Trump, pentru că suntem suprasaturați de prezența lui, ci la Roy Cohn, pe care l-am întâlnit pentru prima dată ca personaj în Angels in America, un film care m-a impresionat enorm la vremea apariției sale. Ai spus de multe ori că ați vrut să-i arătați pe cei doi ca pe ființe umane și nu neapărat ca pe răul absolut, ceea ce într-un fel sunt, acțiunile amândurora, dar și retorica lor având consecințe uriașe. Cum i-ai privit și cum ai privit relația de mentorat dintre ei?
A.A.: Unul dintre principalele lucruri care mi s-au părut fascinante la proiect și motivul pentru care voiam să-l fac este realitatea acestei relații și modul în care s-a desfășurat ea, care are o claritate dramatică. Ai un tip puternic care-l ia sub aripă pe acest oportunist în ascensiune, iar cu cât Donald devine mai puternic, cu atât Roy devine mai slab. Și atunci când Donald este la apogeu, Roy cade. Acestea sunt faptele, este Wikipedia, într-un fel. Și asta este cu adevărat fascinant. Și cred că există această tendință ca funcția culturii populare și a artei să devină uneori crearea unei fațade morale pentru noi. E ca și cum ai spune că ei au fost foarte răi, ceea ce înseamnă că noi suntem foarte buni, pentru că nu suntem ca ei. Și acest lucru este valabil mai ales în SUA, pentru că Trump este un politician extrem de rău, în multe feluri. Dar când te uiți de fapt la politicile lui, dincolo de persoană, nu sunt atât de diferite de cele ale lui Biden sau Obama. Și nu cred că cineva ar trebui să se îndoiască vreo secundă că simt aproape aceleași lucruri despre republicanii și despre democrații din SUA. Unul dintre lucrurile pe care oamenii le fac repetat, mai ales prietenii mei liberali din SUA, este să spună: oh, Trump este un monstru sau Roy Cohn a fost un monstru. Și, prin urmare, făcându-i pe ei monștri asta ne exonerează pe noi. Iar eu nu am vrut să fac asta. Am vrut să spun: de fapt, ați fost acolo când Roy Cohn a fost acolo, când Trump a devenit regele New York-ului. Râdeați de el. Îl aplaudați. Cred că umanizarea lor vă oferă șansa de a vedea că Trump nu este un OZN care vine din spațiu, ai putea fi tu, aș putea să fiu eu. Și cred că asta este foarte important. Dar, cu tot respectul pentru Angels in America și Tony Kushner (autorul piesei după al cărei text s-a făcut scenariul filmului lui Mike Nichols, n.red.), este un context diferit, și la el are foarte mult patos. În timp ce Cohn este un tip punk-rock, știi? Există patos, dar avea și o cameră cu broaște de jucărie. Era un tip care purta o coroană și se ducea la petrecerile donatorilor republicani cu un amant și purtând pantaloni de piele. Și cred că această complexitate și această contradicție se pierd în acel mod de a le vedea. Și cred că, într-un fel, farmecul lui Donald Trump, candidatul la președinție, este acesta: în timp ce toți ceilalți încearcă să-și aplatizeze imaginea, să fie acești politicieni profesioniști cu puncte de discuție, să sune prezidențiabil, el face opusul. Într-o zi este un gunoier, în altă zi spune „apucă-le de păsărică”. Oferă un personaj mai complex, dramaturgic, decât o Kamala Harris. Dacă aș avea un 7-Eleven, i l-aș da Kamalei Harris să-l gestioneze, nu lui Trump.

ELLE: Richard Wolff, un economist marxist american, spunea recent că, dacă există un lucru bun pe care Donald Trump îl aduce pe scena mondială, acesta este faptul că oferă oportunitatea de a face ceva diferit, chiar dacă această diferență este acum un lucru rău pentru noi toți. Pe scurt, că aduce speranța că poate la un moment dat un alt outsider bine intenționat ar putea avea succes.
A.A.: Devine complicat pentru mine, pentru că, politic vorbind, cred că este un tip josnic. Nu există nici o îndoială, este un fascist ca la carte. Și am spus asta deja la Cannes. Acum cercetători specializați în fascism îl numesc fascist. Deci nu este vorba doar de a-l lovi când e jos. Pe de altă parte, eu chiar cred că acest discurs al democraților, că dacă el preia America totul se termină, este o prostie. Am văzut asta întâmplându-se de când a câștigat Obama, am văzut această tiranie a politicii identității. Totul a fost despre ce ai între picioare, nu ai voie să faci acel film pentru că este despre cineva cu vagin. Dacă ești negru, nu ai voie să faci asta pentru că trebuie să stai într-un scaun rulant, și totul a fost ca să nu vorbim despre inegalitatea veniturilor, despre clasa muncitoare. Să vorbim despre minorități, despre orice minoritate nedreptățită pe care ți-o poți imagina. Și, într-un mod ciudat, asta face fascismul. Și dintr-o dată ai homosexuali și persoane transgender care-l votează pe Trump pentru că spun: este în regulă că glumești despre noi, de fapt. Nu ne pasă. E în regulă, știi? Este bine? Este corect? Nu știu. Dar cred că este sănătoasă realinierea acestei politici identitare. Pentru că eu cred că politica identitară este o fundătură politică, este locul cu care și Microsoft și Budweiser și McDonald’s pot fi de acord și se pot decide să facă ceva bun pentru lume. Și nu înseamnă că este rău să aperi drepturile persoanelor transgender, dar am avut această conversație cu o mulțime dintre prietenii mei suedezi, Suedia fiind un bastion al feminismului. Eu le-am spus, OK, dar aici sunt două lucruri. În primul rând, a făcut vreodată guvernul suedez ceva concret feminist în politica sa externă? În Arabia Saudită sunt suprimate drepturile femeilor, a spus cineva că nu vom face comerț cu Arabia Saudită? Râzi pentru că noi știm, nu? Celălalt lucru este, cum le spun tuturor prietenilor mei: faci 10.000 de dolari pe lună ca femeie de culoare, dar tipul alb care se presupune că-ți fură oportunitățile (nu toți, evident, dar unii dintre ei) pune blocuri de beton pentru 3.000, 4.000 de dolari. Și la 50 de ani are spatele rupt și nu mai poate să muncească. Așa că nu poți să vii și să spui în condițiile astea că tu ești parte dintr-o minoritate suprimată, pentru că ești într-un alt fel de minoritate. Și nu am neapărat speranța că această realiniere a lucrurilor le va aduce oamenilor conștiință de clasă. Poate, când rupi o structură, apare altceva, dar acel altceva poate fi fascismul.
ELLE: Se spune că ar trebui să fie mai rău înainte să fie mai bine.
A.A.: Da, dar în zilele noastre pare că doar se înrăutățește.

ELLE: Spune-mi, te rog, și despre deciziile de casting și alegerile pe care a trebuit să le faci în această privință. Cum ai simțit că au fost alegerile potrivite?
A.A.: Cred că trebuie să am un român în fiecare film, altfel nu mă simt bine (râde). Cred că, pentru mine, cam 80% din munca mea este casting-ul. Nu am o abilitate specială sau o tehnică de a-i face pe oameni, pe actori să pară uimitori și mai buni decât sunt. Și depind foarte mult de ei să fie grozavi și harnici și să știe mai multe despre personaj decât mine și să-mi ofere opțiuni. Prin urmare, este un proces foarte important. Este nevoie de timp, dar uneori devine și aleatoriu. Asta e chestia amuzantă când faci filme. Uneori plănuiești și plănuiești, iar apoi planul se schimbă și obții ceva la care nu te așteptai deloc. Dar asta nu înseamnă că acele gânduri ies pe fereastră. Adică, cu personajul lui Donald, a fost într-adevăr o provocare nu numai pentru a găsi un actor disponibil, care vrea să facă rolul dar, de asemenea, ce fel de personaj este, pentru că și asta face parte din procesul de casting. Și cred că este interesant, pentru că întotdeauna am simțit că abilitatea lui Sebastian ca actor de personaj a fost subapreciată. Are o carieră grozavă, face filme comerciale, sper să continue și după asta. Dar cred că, de fapt, unul dintre lucrurile la care se pricepe este să studieze realitatea, e un fel de observator foarte bun, atât din punct de vedere tehnic, cât și din punct de vedere al imitației. Dar și în termeni de înțelegere a logicii altcuiva. Are această abilitate de a înțelege niște ticăloși sau niște personaje imperfecte, care nu sunt neapărat simpatice, găsește umanitate în acești oameni. Nu neapărat într-un mod care să-i facă adorabili sau simpatici, dar într-un fel în care să-i înțelegi. Și cred că asta a fost foarte important. Altcineva trebuia să-l facă pe Roy Cohn și apoi Jeremy Strong a venit în echipă în ultimele două luni. Și cu nici unul nu am făcut o audiție. E ceva ce fac mereu, mereu dau audiții, pentru toate celelalte filme, iar motivul pentru care o fac e că simt că face parte din proces. O audiție este o stradă cu două sensuri: eu te audiez pe tine, tu pe mine. Eu încerc să-mi dau seama cum să lucrez cu tine, iar tu-ți dai seama cum lucrez eu. Pentru mine, este puțin ciudat că oamenii nu fac asta, pentru că planifici un film întreg, o mulțime de bani, o mulțime de timp. Și întotdeauna mi se pare că este un test, un lucru cu adevărat crucial. Așa că, de data aceasta, am fost în situația de a afla dacă funcționează sau nu în săptămâna dinaintea filmării, ceea ce nu mi-a plăcut niciodată. Deci a fost diferit. Cred că singurul lucru pe care-l știam despre distribuție era că lucrează în moduri diferite. Sebastian are o abilitate tehnică uimitoare, dar abordarea lui față de material nu este foarte intelectuală, nu o intelectualizează, ci o face. Și se uită la detalii, la lucruri, le înțelege ca și cum ar aborda o ființă umană ca pe o ființă umană. Jeremy, cred eu, are o abordare mai intelectuală. El știe că, de exemplu, eu nu prea cred în method acting. Dar, dacă asta funcționează pentru el, am respect pentru asta. El abordează lucrurile într-un mod puțin mai abstract, cred eu. Și nu trebuie neapărat să fie mereu în acest fel de realism. Iar Maria a fost poate cea cu care m-am simțit cel mai confortabil în ceea ce privește munca, pentru că este tipul de actor european, așa cum sunt eu obișnuit, are același tip de educație dramatică, îi cunosc butoanele, într-un fel, a fost cel mai ușor de prevăzut. Dar a fost interesant pentru că au avut energii diferite, abordări diferite. A fost distractiv.

ELLE: Știu că ai început acum vreo șapte ani să te gândești la proiect, împreună cu Gabe Sherman și Amy Baer. Și dat fiind că a trecut atât de mult timp și acum, în cele din urmă, filmul nu mai este în mâinile voastre, într-un moment istoric care va avea consecințe pentru ceea ce se va întâmpla în întreaga lume, ce anume ați vrea să ia publicul din acest film?
A.A.: Cred cu tărie că, odată ce filmul a ieșit, eu sunt mort, deci orice aș spune sau face, nu mai am o voce. Mi-am făcut treaba. Evident, continui să vorbesc despre el, să-l apăr. Dar nu cred că ceea ce spun eu este important într-un fel. Cred că important este cum îl experimentezi. Știi, noaptea trecută m-am trezit, visasem că Trump a câștigat alegerile. Și cumva, în vis, erau oameni care spuneau că e din cauza mea. Știu că e un vis foarte prostesc, dar m-am trezit și mi-am spus: Doamne, am făcut-o, e adevărat? Dar, pe de altă parte, mă gândeam: dacă va fi ales, dacă nu, treaba mea este să nu-mi pese, de fapt. Treaba mea nu este să mă gândesc care este lucrul corect de făcut din punct de vedere politic, pentru că nu sunt politician. Și cred că asta ar fi diferența dacă filmul va avea o viață reală după aceste alegeri, mai târziu în lume, sau nu.
Pentru mine judecata istoriei nu este dacă l-am ajutat pe Trump să fie ales sau nu, ci dacă am fost sinceri, dacă am încercat să răstălmăcim faptele. Nu este un documentar și calitatea filmului nu constă în faptul că este nepărtinitor, ci constă în faptul că este un studiu de caracter și este, de asemenea, un studiu sistematic despre structura puterii americane. Dar asta în sine nu se reflectă într-un fel sau altul asupra lui Trump, în opinia mea. Și, de asemenea, că a fost, probabil, un film diferit pentru oameni, atunci când a ieșit. Am încercat să facem acest lucru din 2018. Dacă ar fi ieșit 2019, ar fi fost o conversație. În 2020, o altă conversație. Așa că sunt conștient de asta. Și oricât de interesant ar fi să aud toate aceste conversații despre film chiar acum, cred, de asemenea, că lucrurile vor fi diferite într-un an, și în doi ani, în patru ani. Și sunt curios să văd cum se dezvoltă. Cred că, pentru mine, acesta este lucrul cel mai interesant. Sincer, nu-mi pasă ce înțelege publicul din asta, atâta timp cât sunt deschiși și merg să experimenteze filmul ca pe o experiență în sine, nu ca pe o încercare de a-i învăța ceva despre istorie și politică.
ELLE: De asemenea, am vrut să spun că filmul este mult, în mintea mea, despre visul american, dar nu mai avem timp pentru asta.
A.A.: Da, și Sebastian vorbește mult despre asta, în special. Dar este adevărat, absolut. Orice conversație politică despre America nu este completă fără visul american, știi? Este imperiul suprem. Cred că romanii au avut gladiatorii, iar americanii au visul american.

* Material publicat inițial în ediția decembrie 2024 a revistei ELLE România

Citește și:
Irina Artenii, despre rolul complex din Subteran, primul serial românesc Netflix: „Am reușit să-mi fac singură toate cascadoriile'

Foto: PR

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK