Împreună-cu Nóra Ugron

Poeta și activista Nóra Ugron încearcă să așeze în literatura pe care o scrie iubirea față de toate ființele și să construiască în felul acesta unelte cu care să gestionăm durerea în fața unei lumi din care dispar felii întregi în fiecare zi. Și să presare peste toate un strop de speranță.

Îmi dau întâlnire (online) cu Nóra Ugron în dimineața de după protestul prilejuit de faptul că Robert Lupu a ucis-o pe Teodora Marcu, însărcinată și cu un copil în brațe, tânăra cu care bărbatul avusese o relație de când ea avea doar 14 ani, legătură care, deci, s-ar încadra conform legislației de azi cu ușurință în categoria abuzului și violului. Nóra e poetă, activistă queer-feministă și cercetătoare în studii de gen, și chiar dacă dialogul nostru trebuia să fie mai degrabă despre literatură și despre recenta ei rezidență la Șona, unde a dus până la capăt un nou volum, nu putem să evităm subiectul zilei, traumatizant pentru o mulțime de femei. Și asta pentru că ea poate aduce perspective noi, bazate pe cercetările sale, dar și pentru că e greu să începem altfel orice discuție în ziua aceea.

„Din păcate, chiar dacă sunt proteste și au niște revendicări foarte bune, lucrurile nu se schimbă. Și cred că unealta importantă pentru schimbare, de fapt, ar fi educația. Care, desigur, ar ajuta pe termen lung să nu mai poată pătrunde în ideile bărbaților atât de multă ură față de femei, pentru că despre asta vorbim, până la urmă”, îmi spune, aducând discuția și pe terenul familiar al literaturii.

„Curriculumul de literatură română include foarte multe opere care tratează femeile într-un mod crunt. Și nu discutăm, doar facem caracterizarea personajelor, dar nu analizăm de fapt ce se întâmplă între personaje. Sau istoria – cum este predată? Într-un mod naționalist; nu vorbim despre Holocaustul romilor – aproape deloc, nu vorbim despre sclavia romilor. Nu vorbim, istoric, despre faptul că femeile nu aveau drepturi până într-un punct. Cred că multă lume consideră că femeile nu au putut să facă nimic. (…) Și mă gândesc la educație pentru că schimbările la nivel de legislație, deși cu siguranță pot să salveze vieți aflate în pericol iminent, nu schimbă mentalitatea oamenilor, nu schimbă societatea, comportamentul oamenilor pe termen lung.”

Pentru Nóra, comunitatea are nu doar cea mai mare responsabilitate pentru a preîntâmpina astfel de cazuri, dar are și posibilitatea să producă schimbare reală. „E diferit dacă prietenii tăi îți cer ceva, decât dacă vine un judecător și te pune într-o închisoare. Schimbarea se întâmplă comunitar, într-un loc în care tu realizezi că vrei să te schimbi pentru că sunt oameni care-ți sunt dragi și-ți cer asta. Poate în cazuri extreme e imposibil să faci ceva, dar sunt cazuri foarte rare în care nu putem să facem absolut nimic.” Continuă să-mi explice că protestele sunt tolerate, dar revendicările lor sunt deseori ignorate, că uneltele de supraveghere, precum brățările pentru agresori, dincolo de faptul că sunt doar soluții ulterioare unor acte, „nu schimbă oamenii, mentalitatea, patriarhatul”. Și că, atunci când „închisorile, legislația nu funcționează… societatea ar fi bine să funcționeze. Există o mică speranță, dacă ne uităm la oamenii care protestează, vorbesc, scriu. Există speranța că oamenii respectivi formează comunități în care violența este tratată diferit, în care este discutată împreună, în care nu pedepsim ca statul, dar sancționăm și remediem, facem loc pentru vindecarea tuturor. Pentru că, până la urmă, sunt o grămadă de răni din care se naște violența. Evident, nu e egalitate între rănile unui agresor și cele ale victimei, dar din traume se naște agresiunea și atunci trebuie să tratăm traumele, trebuie să lăsăm spațiu pentru vindecare, trebuie să discutăm cum se întâmplă violența, ce este dragoste și ce nu este. În cartea lui bell hooks, Totul despre iubire, (tradusă în română la editura Magga Books, n.red.), explică foarte clar: violența nu este iubire. Chiar dacă există acest mit că un bărbat omoară din dragoste; cum omori dacă iubești? Este un paradox și nu înțeleg cum oamenii acceptă acest mit.

Trebuie să deconstruim și imaginea familiei nucleare, care, istoric vorbind, s-a construit pe ierarhie, bărbatul aproape deținea femeia. Acum, legislativ nu mai e așa. Dacă nu vorbim despre asta, de unde a venit forma cea mai răspândită de relaționare în care trăim în societate, cum a evoluat, nu o să înțelegem cum se formează inegalitățile în relații, mai ales cele mai mici, pentru că inegalitățile mari poate se văd mai clar.”

Reticența față de autoritatea statului și speranța în puterea comunității țin de un mod specific de a vedea lumea – Nóra Ugron se identifică drept anarhistă queer-feministă și activistă anti-speciistă, așa că-i cer să explice, pe scurt, ce înseamnă aceste lucruri.

Iar queerness-ul, îmi spune, îl vede în două sensuri. Pe de o parte este un termen de identitate, „descrie cine sunt și cum mă prezint în lume”. Dar, mai spune, „este și un termen politic, pentru că merge împotriva normalității, într-o societate în care trebuie să fim văzuți într-un mod binar: femei/bărbați; om/animal; natură/oameni. Queerness-ul politic e și eliberator, pentru că vorbește și despre autodefinire, poți să fii cine vrei să fii și putem să te acceptăm în societate. Și, de fapt, e foarte trist: pe când acceptăm în societate violența, femicidul și misoginia, nu acceptăm queerness-ul. E paradoxal, în societate unul este acceptat tăcut și celălalt este vânat, făcut țap ispășitor pentru toate problemele. Și aici vin discursiv fascismul sau conservatorismul sau ideile de dreapta, ca să mascheze inegalitățile și opresiunea care apar din cauza capitalismului, colonialismului și rasismului. Capitalismul a fost mereu colonialist și rasist, fără asta nu ar fi putut să se răspândească și să existe în formatul de acum. Mereu au fost aceste inegalități perpetuate de sistemul în care trăim, acoperite cu ură față de migranți și de persoane queer. Avem nevoie de altă viziune, în care am putea să fim libere, în care am putea să trăim mai egal, mai blând, cu mai mult respect unii față de alții.”

„Anarhismul înseamnă că mă opun tuturor formelor de autoritate, a statului, a instituțiilor, dar și autoritatea din relații, în patriarhat, construită pe ierarhie. Antispeciismul este o formă specifică, în care mă opun ierarhizării conform căreia omul este considerat suprema specie pe pământ și de-asta e permis să facem orice cu celelalte specii. Să facem o industrie în care le multiplicăm și le ucidem, de exemplu. Asta nu accept. Nu cred că oamenii au dreptul, doar pentru că sunt oameni, să facă așa ceva.”

Printre multiplele sale preocupări politice și-a făcut loc, mai ales când stătea în Cluj-Napoca, și mai puțin acum, de când petrece mai mult timp în Finlanda, unde lucrează la doctorat, și activismul pentru locuire, în cadrul mișcării Căși sociale ACUM! Îmi povestește cum foarte mare parte dintre români trăiesc în locuințe supraaglomerate, în pragul sărăciei, unii fără utilități, în vreme ce piața imobiliară ridică apartamente scumpe, pe care puțini și le pot permite, iar locuințe sociale nu se construiesc. Într-o țară fără reglementări pentru chirii, cu contracte ce nu protejează suficient chiriașii, Nóra Ugron speră la „un fel de regularizare comunitară a locuințelor”, lucru aproape de neimaginat în lumea așa cum arată ea azi, unde chiar cele mai firave discursuri despre viziuni economice diferite de capitalism nu au nici un fel de vizibilitate. Și atunci, se întreabă, „cum poți să ai, perspectivă feministă, o camera doar a ta (în eseul Virginiei Woolf cu același titlu, deținerea unei camere este condiția esențială pentru a putea duce o viață demnă și creativă, n.red.).

Virginia Woolf ne aduce înapoi la literatură, mai exact la primul volum al Nórei, Orlando Postuman, inspirat în parte și de legendara scriitoare și disponibil acum gratuit, pe site-ul editurii Fractalia, unde a apărut în 2022. L-am citit ca pe un volum despre pierdere și inadecvare, îi spun, dar care lasă loc și pentru speranță. Nóra confirmă.

„Vorbește despre două pierderi. Una foarte personală, dar care tot e politică, o pierdere a unei relații queer. Este politică pentru că pierderile se întâmplă într-un context; avem anumite comportamente pentru că în copilărie ne-am întâlnit cu opresiuni, traume, situații. Apoi, mai este și această homofobie, transfobie, queerfobie în societate, care face foarte greu să poți să trăiești o iubire queer. Apoi, mai este și capitalismul care, la un nivel material, face foarte greu să trăiești orice relație, pentru că nu ai timp, trebuie să ai un job, să lucrezi, să ai ce să mănânci, să ai un apartament, să te întreții. Cât timp mai ai să dezvolți ceva? Pierderea unei relații vine și din incompatibilități personale, dar și dintr-un context toxic, care nu ne face doar să pierdem relațiile personale, intime, dar și relațiile noastre cu lumea, între alți oameni, cu alte specii și cu natura. Din cauza capitalismului există criza climatică care pune în pericol toată planeta și viața, până la urmă. Suntem martori ai acestor pierderi în care specii devin extincte, terenuri devin nelocuibile, în care o să avem probleme din cauza căldurii. Am scris acest volum cu un ton de jale, în care am încercat să gestionez pierderile la care suntem martori și pierderea personală în același timp. Pentru că avem nevoie de unelte emoționale cu care să le gestionăm. Nu ajunge să avem știința care ne explică ce se întâmplă și ne dă niște soluții. Tot nu ne ajută să gestionăm la nivel personal și colectiv toată durerea și toată violența care se întâmplă în fața noastră când aceste ființe dispar și mor. Jalea și plânsul sunt niște canale de gestionare comunitară și personală și sper că poezia mea, într-un fel, funcționează așa. Pentru mine e o funcție și un scop.”

Scopul, îi spun, e vizibil din chiar felul în care mânuiește limba în poezia ei, lărgindu-i parcă limitele și înțelesurile, făcând-o mai maleabilă și mai cuprinzătoare pentru tot felul de oameni, de vietăți, de lucruri. O întreb dacă face asta intenționat. „Încerc să scriu într-un mod incluziv, într-un mod în care oricine poate să se simtă bine în ce scriu. Scriu despre chestii dureroase, dar asta nu este în contradicție cu faptul că vreau ca toată lumea să aibă o casă în scrisul meu. Nu vreau să scriu despre oameni, despre ființe. Vreau să scriu împreună-cu oameni, vreau să scriu împreună-cu ființe, un lucru inspirat din ideile gânditoarei Donna Haraway, care vorbește despre gândire împreună-cu și a fi împreună-cu în societate și în lume. De fapt, zice că individul nu este niciodată înaintea relaționării. Mereu existăm în relații. Și atunci nu există indivizi neconectați la alți indivizi. Și dacă mereu suntem în conexiune, evident că și în scris suntem în conexiune. Până la urmă, scrierea este un fel de conectare, eu scriu și altcineva citește. E o relaționare foarte evidentă. Și atunci e foarte important ca gândul cu care scriu să fie cu persoanele care apar în text, să nu perpetuez o violență care există deja în literatură sau în societate. Și pot să fac asta dacă schimb felul în care mă gândesc, cum mă raportez la aceste ființe, la aceste teme.”

Îi spun că poeziile ei mi-au amintit de o teorie învățată în facultate, a lui J.L. Austin, al cărui eseu, How to Do Things with Words, vorbește despre posibilitatea de a crea realitate a comunicării lingvistice – și despre cum poezia ei, dar întreaga literatură, într-un sens mai larg, e politică și militantă, nu strict estetică. „E foarte important să vorbim despre asta, pentru că în literatură se poate perpetua violență, se poate face agresiune”, spune Nóra.

„Există literatură rasistă, misogină, homofobă, iar violența de acolo construiește lumea noastră. Nu vreau să fac parte din așa ceva și vreau să construiesc o lume mai bună, mai egală, mai blândă, mai justă. Din perspectiva asta, toată literatura este politică. Tot ce fac este politic, pentru că politica înseamnă ceva comun, care e despre comunitate. Și atunci, despre orice vorbești atinge pe altcineva, e politic. Și dacă recunoști acest aspect al literaturii, poți să faci foarte mult, chiar dacă până la urmă este și foarte puțin, pentru că cine citește literatura asta? Dar cred că puținii oameni care citesc pot să aibă o experiență eliberatoare, terapeutică, o experiență care funcționează ca un fel de prefigurare în societate. În anarhism mai vorbim și despre prefigurare, și în literatură vedem lumi speculative în care se întâmplă ceva altfel sau romane în care oamenii gestionează lucrurile altfel, într-un fel mai just.”

Poate chiar asta, îi spun, entuziasmată de lucrurile pe care mi le împărtășește, poate face literatura. Să imagineze posibile lumi mai bune, să creeze spații mai sigure, în care pot fi spuse și lucruri care nu-și găsesc loc în cadrul discursului general acceptat sau nu ies la iveală din cauza algoritmilor din social media. „Există o foarte mare posibilitate și o mare putere a cuvântului scris, dintotdeauna.”, spune.

„Evident, nu putem să fim așa idealiști să zicem că eu, cu o carte de poezie, schimb mare lucru, dar totuși schimb ceva. Pentru că există și acest cinism în societate, care nu crede că o literatură ajută cu nimic; poate consideră că e elitistă. Și cu siguranță există literatură elitistă. Dar pentru unii oameni schimbă ceva. E un paradox. Am un tatuaj cu un melc care are drept casă un cap de mort și pentru mine simbolizează schimbarea lentă care în același timp este în pericol să fie mereu înghițită de moarte, de eșec. Dar care există și merge înainte.”

Pentru că vorbim despre literatură și discurs, o întreb și despre activismul său pentru cauza palestiniană, despre care a și scris un lung poem, în urmă cu ceva timp, după ce genocidul din Gaza și-a început oribila desfășurare.

„E foarte important pentru mine, ca poetă, dacă am acest canal în care cuvântul să aibă o putere de a schimba sau a denumi lucrurile drept ce sunt, să-l folosesc și să vorbesc despre inegalitățile, opresiunile și violențele care se întâmplă în lume. A fost foarte important să vorbesc despre genocid, pentru că genocidul poate să existe doar dacă oamenii acceptă că se întâmplă. Dacă nimeni nu ar accepta să se întâmple așa ceva, Israel nu ar mai avea arme, nu ar mai avea nici o susținere, nu ar putea să facă un genocid. Deci este foarte important că oamenii de rând să nu mai accepte. Din cauza asta consider că, chiar dacă e foarte puțin ce putem să facem, pentru că pare că e foarte puțin să scrii un poem sau să mergi la un protest, să postezi pe social media, asta e tot ce putem să facem. Poate mai donăm bani. Astea sunt toate uneltele pe care putem să le folosim. Dar dacă mii de oameni sunt omorâți de un stat care are putere militară și nu zicem nimic, e o problemă etică. Trebuie spus lucrurilor pe nume.”

Îmi vorbește și despre cum în România se fabrică armament utilizat de Israel în realizarea genocidului și despre mișcările protestatare locale, în majoritatea lor studențești, dar și despre o antologie de texte scrise în solidaritate cu Palestina, pe care o editează împreună cu R. P., și care va apărea la editura Fractalia. „Să fie mai mare prezență și în scenă noastră literară, în print, pentru că sunt oameni care vorbesc despre asta, și ar trebui să fie mai vizibil. Pentru că este ideea asta de bază: ca să fie comis un genocid, avem nevoie de un consens social. Individual, putem să nu dăm acordul nostru unui genocid. Și atunci, încet-încet, poate ajungem într-un punct în care se oprește.”, mai spune Nóra.

Abia după o oră și ceva de discuție ajungem și la pretextul inițial al întâlnirii noastre – rezidența ei la Șona – din care a rezultat un nou volum. O rog să-mi povestească despre carte, care se cheamă Uimirea-frică a pământului și se va lansa toamna această la Magga Books. A ajutat-o rezidența, spune Nóra, ajungând din nou la discuția despre posibilități materiale și O cameră doar a ei. „Dacă scrii literatură, foarte rar ai posibilitatea să petreci atât de mult timp cu textul tău, pentru că faptul că nu poți să trăiești din scris înseamnă că scrii în timpul liber, după job sau poate în timpul muncii. Scrii în timpuri furate. De fapt, timpul în care scriem e furat de la altcineva, de la altceva. Mereu este prea puțin timp să dezvoltăm ceva.”

Volumul, povestește, e un fel de continuare a lui Orlando Postuman și, la fel ca în acesta, Nóra încearcă să facă din cuvinte o lume mai încăpătoare, inclusiv alegând să păstreze unele greșeli de limbă pe care le face pentru că nu vorbește româna ca nativ. Le păstrează, spune, pentru că persoanele de etnie maghiară care s-au născut și trăiesc aici vorbesc astfel, și crede că limbajul poate perpetua starea lucrurilor, la fel de bine cum o poate schimba. Altfel, volumul „vorbește despre criza climatică și teme ecologice. Este un poem despre ursul brun, un poem despre defrișări, un poem despre păsări. Continuăm și tema iubirii queer și iubirii romantice, în care vorbesc despre vindecare. Uimirea-frică, conceptul din titlu, vine din categoria estetică a sublimului, care este asociat și cu uimire, și cu frică. Dar nu voiam să zic sublim, voiam să zic uimire și frică, pentru că descrie foarte bine relaționarea mea la lume. Și aici vorbesc despre o frică foarte interesantă, dezvoltată într-un poem în carte, dar care e mai degrabă uimire. Pentru că vine din acest sentiment că lumea e atât de mare, are atât de multe lucruri magice, interesante, pe care nici nu putem să ni le explicăm. Că în fața acestei măreții există această frică și această uimire, care se întrepătrund. Pentru mine acest sentiment era mereu important, în mod mai latent, poate nu atât în scris, dar așa mă raportez eu la lume. În acest volum, această raportare devine mai explicită și față de iubire, și față de lume.”