Regizoarea Irisz Kovacs experimentează continuu în teatru: „Nu merită pentru un chicot al unui spectator să atingi demnitatea unor grupuri”

Regizoarea Irisz Kovacs e interesată să transpună problemele societății într-un limbaj teatral și să caute noi sensuri la dilemele existențiale, prin arta ei.

Anul trecut, la final de noiembrie, am fost la Teatrelli la premiera spectacolului cerul (hartă către casă), după un text scris de Doru Vatavului și regizat de Irisz Kovacs. Proiectul marchează o nouă colaborare curajoasă între cei doi artiști. Am povestit cu Irisz despre motoarele căutărilor sale și cum își păstrează spiritul neobosit pentru creație.

Spectacolul cerul (hartă către casă) pornește de la albumul de pictură al lui Șerban Savu, Drifting. Lucrările sale devin o portavoce către dimensiunea îndrăzneață, poetică, dar și socială a proiectului, care dezbate condiția și valoarea artistului în contextul social contemporan. Mălina Moraru, Cezara Petredeanu, Armand Crișan și Adelin Tudorache joacă rolurile unor îngeri prinși în cercul vicios al unei societăți foarte aproape de cea în care trăim în aceste vremuri, unde precaritatea, măsurile de austeritate, subfinanțarea în sectorul artistic și colapsul cultural sunt mai pregnante ca niciodată.

**Spectacolul *cerul (hartă către casă)*. Foto: Andrei Gîndac**

Povestea cu spectacolul cerul (hartă către casă) a început după ce Teatrelli a lansat un call pentru proiecte experimentale. Irisz a propus un format care presupunea o dramatizare după lucrări de artă plastică. Îi cunoștea deja opera pictorului Șerban Savu, pe care îl consideră „un artist uimitor și lucrările lui sunt de o sensibilitate, o frumusețe și un adevăr al României contemporane care pe mine mă preocupă.” Nu a luat acel call, dar managera de la vremea respectivă, Roxana Lăpădat, i-a zis să facă mai târziu proiectul în formatul de work in progress, „care presupune, spre deosebire de un format de repetiții clasic, care înseamnă în jur de șase săptămâni de repetiții, după dai premiera, un fel de laborator deschis în care se repetă între zece zile și două săptămâni, se dă către public o variantă work in progress care poate fi văzută, discutată. După o lună-două, mai repeți încă o dată, două săptămâni, zece zile și scoți premiera.”

În 2023, a venit prima versiune a spectacolului, „care pornea mai mult de la picturi decât varianta pe care am scos-o acum, era legată mai vag tematic și care, și după părerea mea și a autorului, Doru Vatavului, era mișto ca experiment, dar nu se ducea foarte departe conceptual.” Peste câteva luni trebuiau să continue, să reia și să perfecționeze proiectul, dar s-au tăiat bugetele. Așa că l-au realizat abia peste doi ani. Între timp, s-au făcut modificări la nivelul echipei și în componența distribuției.

„Am păstrat faptul că pornim de la albumul lui Șerban Savu și când am discutat cu Doru despre ce ne preocupă pe noi, în momentul ăsta, am ajuns la ideea muncii artistice, dar și neartistice. Care-i rostul? De ce muncim noi? De ce muncesc alții? Mai ales acum, când sunt și mai multe tăieri bugetare.”

Au ajuns la o variantă în care se vorbește mai mult despre muncă și e mult mai personală.

Au existat multe discuții cu persoanele din distribuție, Mălina Moraru, Cezara Petredeanu, Armand Crișan și Adelin Tudorache, pentru că își asumă și un discurs metateatral, care ar trebui să-i reprezinte. „Ce nu ne-am dorit nici eu, nici Doru, e să ne punem frustrările noastre pe actori care se afișează cu numele, fața lor și spun părerea noastră.” În urma conversațiilor, și-a dat seama că încă e prea blândă formularea din spectacol.

„Mi-au povestit, toți fiind îndrăgostiți de meserie și niște profesioniști impecabili, ce au trebuit să facă de când a început cariera lor, fiind de asemenea și destul de tineri, ca să poată să continue să fie actori. Cred că absolut toți au avut alte meserii în paralel.”

Una dintre actrițele din spectacol lucrează până în ziua de azi la grădiniță, ca să se poată întreține, adaugă Irisz.

Pe lângă cheia experimentală, spectacolul cerul (hartă către casă) explorează felul în care munca este cea care ne definește întreaga existență și cum se ajunge ca individul să nu-și aparțină lui niciodată, ci corporațiilor și capitalismului. Iar în spectacol se rostește clar și răspicat acest lucru: „Corpul tău nu-i al tău, timpul tău nu-i al tău.” Irisz îmi spune că „e un spectacol care face multe referiri la un sistem care e prea mare ca să fie înțeles de oricare dintre noi.” Nici ea nu-i poate descifra pârghiile și dimensiunea.

„Foarte multe teorii ale conspirației pornesc din faptul că îți imaginezi cum cineva e la cârmele acestei chestii imense și, de fapt, pare că nu e nimeni. Sigur că sunt niște oameni foarte bogați care controlează mai mult, dar e un haos generalizat, o mașinărie foarte mare, scăpată de sub control, care se mănâncă singură.”

Când era mică, părinții o duceau pe Irisz la teatru de păpuși. A copilărit în Arad și mergea să vadă aceleași spectacole până când le știa pe de rost. În liceu a făcut parte din trupa Brainstorming și era într-o perioadă în care nu era sigură pe ce drum să o apuce. A făcut și dansuri la nivel profesionist și a fost la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” din București. „Îmi doream să fac ceva pe termen lung care să întâlnească preocupările mele estetice cu plăcerea pentru mișcare.”

Cât timp a fost în trupa de teatru pentru liceeni, nu-i plăcea să joace. „Nu mă simțeam bine, nu mi se părea potrivit pentru mine, dar îmi plăceau foarte mult discuțiile pe care le aveam înainte, împreună, toți adolescenții, despre cum să arate decorul.” Atunci s-a gândit să facă pasul spre regie. A absolvit această secție la Facultatea de Teatru și Film a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. A ales facultatea „pentru că se vehicula că e mai contemporană, cu o libertate mai mare pentru studenți.” Regizorul Radu Nica și regizoarea Leta Popescu i-au fost profesori și construiau o atmosferă creativă la clasă. „Ne aduceau tot timpul spectacole și mi se părea că ei se orientau foarte mult în încercarea să găsească teatrul viitorului.”

Spectacolul ei de licență, 8 tați, de Tina Müller, este primul pe care l-a montat în mediul profesionist. Teatrul de Stat Constanța l-a produs, iar în el era vorba despre o fată care își caută tatăl. „A fost o șansă foarte mare, pentru că nu toți studenții la regie reușesc să-și facă spectacole de licență în teatre.”

Pentru Irisz, teatrul este și o cale de conștientizare a unor problematici și actul artistic are și o valență politică. „Atunci când ai anumite standarde de viață, gânduri, idei despre lume și despre ce se întâmplă, chiar dacă ele nu sunt spuse explicit în spectacole sau în arta pe care o faci, ele transpar.” Iar astfel de proiecte cu accente sociale contribuie la stârnirea unor dezbateri importante.

„Valorile mele foarte de bază, precum feminismul și dorința ca femeile să aibă șanse egale și să fie reprezentate just în media, în spectacole, ar trebui să fie prezente și în procesul de lucru.”

Susține că e important și din ce perspectivă se montează textele clasice, astfel încât acestea să nu jignească persoane vulnerabilizate de societate și să reprezinte corect comunități cât mai mari de oameni.

„Multe au merite foarte mari, de-asta s-au păstrat mii de ani, dar felul în care tratează anumite categorii, sigur că poate fi revizitat în ziua de azi. Cred că e de datoria noastră să încercăm să nu mai dăm șuturi în jos la oameni care sunt deja șutați în lumea adevărată, că nu are nici o valoare, nu merită pentru un chicot al unui spectator să atingi demnitatea unor grupuri.”

Vede că, din punct de vedere al conținutului, teatrul românesc se află într-un punct foarte bun. „Sunt foarte mulți regizori buni, activi pe piață, care fac teatru contemporan cu adevărat.” Mai observă și cum spectatorii sunt implicați, biletele sunt la mare căutare, lumea e dornică să meargă la teatru, dar există multe nereguli în interior.

„De la faptul că în București teatrele n-au manageri, au doar interimari, la faptul că finanțările sunt absolut imprevizibile și teatrele trebuie să-și facă planuri la ghici, e dezolant într-un mod care e aproape amuzant.”

Iar climatul acesta indus de mediul artistic a condus-o către temele pe care le ridică spectacolul cerul (hartă către casă). „Gândul era același, un amuzament vag la noi înșine că ce anume din lume, societate și psihologia noastră ne împinge să mai facem asta când e atât de clar de sus până jos că nu contează.” Dar atenția la lumea reală este cea care o determină să meargă mai departe.

„E destul să ieși pe stradă și să vezi oamenii care fac muncă fizică 14 ore pe zi, dar te gândești: eu îmi mănânc nervii, tinerețea și mă stresez atât de mult dorindu-mi să iasă bine, sunt atâtea părți implicate.”

Își iubește meseria foarte mult, i se pare un privilegiu să poată să meargă la lucru, să-și exprime ideile, oamenii să le asculte, să vină cu ale lor și să creeze împreună ceva. „În același timp este super irelevant și aproape degeaba. Dar niciodată degeaba cu adevărat, pentru că din contactul cu spectatorii îți dai seama că pentru unii contează foarte mult să existe și să poată să vină la teatru.”

Teatrelli, programul cultural dezvoltat de CREART – Centrul de Creație, Artă și Tradiție al Municipiului București, se află în prezent sub semnul fragilității, ca urmare a deciziei primarului general de comasare a mai multor instituții culturale și educaționale într-o singură structură instituțională de dimensiuni mai mari.