Meciul de handbal: o radiografie a rezistenței

Meciul de handbal, spectacolul muzical în regia lui Gabriel Sandu, îți tulbură propriile convingeri și te scutură de straturi de prejudecăți.

După ce a străbătut vulnerabilitatea artistică, abuzurile devastatoare și refuzul tabuurilor în spectacolele 10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia, Adrenalină și Moarte la Teatrul de Revistă, regizorul, scenaristul și dramaturgul Gabriel Sandu s-a avântat cu mult curaj într-un nou teritoriu de explorare cu Meciul de handbal. Cel mai nou proiect al său, care a avut premiera în decembrie anul trecut și care se joacă în sala mare a Teatrului Metropolis, mizează pe recompunerea fragilității din sport și dependența de victorii.

Meciul de handbal prezintă povestea unei echipe feminine și a calificării ei în Liga Campionilor, de care depinde soarta combinatului industrial, aflat aproape de faliment. Salvarea stă în mâinile unei antrenoare cu reputație și experiență internațională. Dar nesiguranța echipei și a fabricii scoate la iveală iubiri și trăiri zguduitoare.

Gabriel a scris prima variantă de text în 2019. Proiectul l-a propus inițial la Teatrelli, iar la începutul anului 2024 a făcut un casting unde a ales actrițele și actorii care trebuiau să aibă aptitudini foarte bune de mișcare. Până la premieră, a urmat o etapă de găsit resurse. Pentru că a vrut ca spectacolul să aibă o distribuție numeroasă (formată din Judith State, Cabiria Morgenstern, Elena Foriș, Valentina Kocsis, Alisiya Yesman, Andrada Oltean, Antonia Scutaru/Ana-Maria Marin, Mircea Băjenaru, Costinel Antone, Luca Sebastian, Ciprian Chiujdea/Vlad Crudu, Alex Burcă), asta presupunea un co-producător care să poată susține amploarea proiectului. Așa a apărut sprijinul din partea Teatrului Metropolis.

„Cu ceea ce puteau oferi, nici Metropolis și nici Teatrelli nu puteau acoperi întreaga producție. Așa că am decis să fac ceva ce cu trei ani în urmă îmi jurasem că nu mai fac vreodată, respectiv producție, pentru că este extrem de obositor, dur și cam fără legătură cu partea de creație. Dar am făcut-o pentru că am crezut și cred în proiect și echipă.”

A scris o aplicație pentru AFCN (Administrația Fondului Cultural Național) și, într-o concurență acerbă, a câștigat, ca parte dintr-un proiect dezvoltat cu H.O.T. Collective (Hands on Theatre Collective), un colectiv teatral independent. A mai întrebat oameni care i-au văzut și plăcut spectacolele dacă nu vor să-l susțină, iar câțiva au acceptat.

Înainte de întâlnirea cu textul, actrițele și actorii au primit biografii de personaj foarte detaliate. Preț de câteva săptămâni, Gabriel a făcut cu persoanele din distribuție improvizații în diferite situații, astfel încât să-și cunoască caracterele dramatice. „Apoi, în timp, au venit scenele propriu-zise, muzica, ritmurile și totul s-a legat fluid, pentru că toți aveam o bază de improvizație solidă.” Iar jocurile de improvizație au alcătuit un teren fertil pentru creație și explorare. „Ăsta e scopul improvizațiilor, să ne cunoaștem ca echipă; eu nu fac spectacole care să fie împotriva echipei mele, ci care s-o pună în lumină, și ca să știu ce poate face fiecare trebuie să-i văd în acțiune.”

Gabriel este familiar cu subiectul spectacolului, pentru că obișnuiește de multă vreme să meargă la competiții sportive și urmărește îndeaproape și cu un simț cât se poate de critic fenomenul sportului.

„Ne-am documentat mult, am văzut meciuri, am citit cărți despre sport în genere, chestii pe care le-aș fi făcut oricum în viața mea, că-mi place lumea sportului.”

A observat o punte de legătură între universul actorului și cel al sportivului.

„Lumea actorului dansator are destule puncte de asemănare cu cea a sportivului de performanță.”

În Meciul de handbal, ficțiunea se împletește cu realitatea, pentru că povestea se inspiră din situația dramatică a Combinatului Oltchim, principalul finanțator al echipei de handbal feminin Clubul Sportiv Oltchim Râmnicu Vâlcea. În momentul în care combinatul a intrat în insolvență, în 2013, a existat o revoltă, și se întrevedea posibilitatea unui sfârșit, ceea ce e replicat pe scenă prin presiunea și goana de a salva combinatul și de a asigura victoria echipei feminine în Liga Campionilor. Gabriel a vrut să investigheze „tensiunea dintre suporteri-muncitori care-și dau salariile pentru gloria echipei și echipa de mare performanță. Cum aceste două forțe sunt parte ale aceleiași lumi și în același timp n-au nici o legătură.”

Scenografia imaginată de Miruna Croitoru completează și susține dinamismul unei săli de handbal, cât și spațiul industrial al unei fabrici și acompaniază coregrafia atent coordonată de Andrea Gavriliu.

Dacă în aparență cele două dimensiuni n-au nimic în comun, în fapt reprezintă „aceste corpuri împinse la extrem prin muncă. Mă fascinează această negociere a identificării cu gloria unei echipe și cum ea se distruge atunci când gloria începe să nu mai existe.”

În esență, spectacolul este ficțional și s-a îndepărtat de realitatea Combinatului Oltchim, așa că nu se poate spune că este un documentar.

Pe parcursul spectacolului, publicul este într-o continuă întâlnire cu tot felul de referințe la personalități și situații adevărate, unele directe, altele mai subtile (cum ar fi Cristina Neagu, cazul de dopaj al Simonei Halep sau Anja Andersen, o jucătoare de handbal daneză, fostă antrenoare a echipei Oltchim Râmnicu Vâlcea în 2011 și totodată deschisă în privința orientării ei sexuale). Meciul de handbal propune și o scurtă, dar valoroasă revizitare a destinului dramatic pe care l-a avut fosta handbalistă Mariana Cetiner, unul dintre ultimii deținuți închiși pe baza articolului 200 din Codul Penal, care incrimina relațiile între persoane de același sex și care a fost abrogat în 2001. Ea a fost denunțată autorităților drept imorală și condamnată ulterior în urma unor denunțuri despre un presupus flirt cu o femeie. Amnesty International, organizație internațională care luptă pentru respectarea drepturilor omului, a declarat-o prim prizonier de conștiință pe criteriul orientării sexuale. În anul 1998, a fost eliberată printr-un decret prezidențial semnat de președintele Emil Constantinescu, după ce își ispășise doi ani din cei trei de pedeapsă. Viața ei este consemnată mai pe larg de activistul Florin Buhuceanu în cartea sa, Homoistorii.

Pentru Gabriel, a fost firesc să includă o dimensiune politică și socială creației sale. La fel de firesc a fost să adauge și celelalte inspirații, deși Neagu și Halep nu sunt menționate explicit în text, „e doar evident că sunt inspirație, dar orice ficțiune e inspirată până la urmă de chestiuni reale, ca să fie relevante celor cu care au contact”, spune el despre discuțiile din jurul spectacolului, care s-au concentrat pe legătura cu astfel de persoane.

„Sunt un cetățean activ, vedetele din sport sunt ceea ce duce sportul mai departe, atrag sponsorii. O parte din articolele și interesul față de spectacolul meu se bazează pe faptul că publicațiile titrează aceste nume mari ca bază de inspirație – eu, sincer, nu m-am gândit la așa ceva.”

Iar demersul de a recupera o temă precum lesbianismul din sport aduce substanță spectacolului.

„Mariana Cetiner, Martina Navratilova, Anja Andersen sunt citate per se ca lupte a vizibilității femeilor queer în sportul de mare performanță. Citind tot felul de chestii mi s-a părut halucinant că ultima victimă a infamului articol 200, abolit cu chiu cu vai, a fost fix o handbalistă.”

A considerat de bun augur, dar și puternic „să includ această schismă între jucătoarea tânără asumat queer și antrenoarea mai old school in the closet. De altfel, e o dezbatere ongoing în sportul de mare performanță.”

Gabriel s-a ocupat de melodiile spectacolului alături de muzicianul și producătorul Andy Horjea. El l-a ajutat cu producția și parte din compoziție.

„Structura muzicală pe care am lucrat e hibridă, am optat pentru melodii cu structură de refren, care se repetă, de altfel am reluat aria peluzei de câteva ori în spectacol – ca o strigătură de stadion cu caracter repetitiv – parte din universul muzical e inspirat din muzica stadioanelor – ceea ce unora le convine, altora nu.”

Meciul de handbal servește și pentru a expune publicul la un tip de spectacol cu un limbaj scenic diferit. „Cred că, pentru spectatorul clasic de teatru, care nu se aglomerează pe stadioane, e posibil ca structura inspirată de meci să fie ca un corp străin.” Sunt alegeri conștiente, pe care și le asumă. „Mă bucur să văd că e multă lume care rezonează cu această muzică pe care o iubesc și pe care am adorat să o fac. De altfel, mulțumesc colegilor care au insistat să le înregistrăm și să le urcăm pe platforme, o altă muncă în plus, pe lângă spectacol.”

Fiecare piesă muzicală vine cu o latură poetică, iar universul sonor instalează publicul într-o stare de sensibilitate și profunzime. Procesul de a lucra la muzica din Meciul de handbal a implicat o doză foarte mare de vulnerabilitate, Gabriel mărturisind că n-a mai plâns în viața lui atât de mult ca la reascultarea obsesivă a melodiilor, prin intermediul cărora își imaginează momente. O să câștigăm (Aria peluzei) pornește de la ce a auzit pe stadioane la meciuri de handbal și l-a emoționat luni de zile, gândindu-se sau povestind altora: „oamenii dislocați plecați în speranța găsirii unei vieți mai bune, întorși acasă deznădăjduiți, neintegrați și cărora victoria echipei lor le dă un sens pierdut, acela de a aparține unei comunități, unui țel.” Versurile „Când străinii m-alungă, mă-ntorc acasă, în tribuna mare cu băieții ne-adunăm și pentru fete noi cântăm: meciul ăsta o să-l câștigăm” sunt inspirate din strigături reale. „It’s a lot to unpack aici, de aia e și tema care se repetă cel mai des în spectacol – cred că încapsulează un fenomen social, dincolo de un simplu cântec de galerie.” Și versurile „tata mi-a zis așa: aici în tribună am cerut-o pe mama ta/dacă mă iei pe mine, iei și fetele” au ca punct de pornire un interviu dat de către un lider de galerie, „ceva atât de emoțional că mi-a rupt capul – această supraidentificare într-o lume în degringoladă.” Aria Nu știu cât o mai duc/Unde ești vorbește despre puterea comunității, despre cum lumile jucătoarelor și muncitorilor se regăsesc când totul pare să se năruie sub privirile lor.

Nu o pot avea (Aria antrenoarei) este un imn emoționant care dezvăluie o iubire neîmpărtășită, dar și o dilemă etică: de a menține profesionalismul sau de a da curs unei povești arzătoare.

„E ceva foarte visceral melodia asta, pentru că am vrut acest personaj jucat de Judith State care să fie chinuit între dorința de a fi o profesionistă desăvârșită și o dragoste care o dă peste cap, ceva ce li se poate întâmpla chiar și celor mai puternici.”

Versurile „N-am greșit cu nimic/O să lupt zi de zi” și „Vreau pe teren înapoi, o să alerg pentru voi”, care fac parte din aria dopajului, înglobează „durerea Simonei Halep în raport cu nedreptatea pe care a trăit-o, sentimentul de trădare pe care oamenii pare că-l resimt față de ea, de parcă le datorează ceva personal.”

Iar Iustina, interpretată de Elena Foriș, este reprezentativă pentru ce emoții a experimentat Gabriel față de situația sportivei și aduce în discuție „cum poți să-ți dedici o viață întreagă acestui efort imens, care e sportul de performanță, și o brambureală de contaminare să arunce o umbră asupra muncii tale dintotdeauna.” Piesa Încă o dată „sintetizează dorința noastră de high de a trăi încă o dată la nivelul cel mai intens, de a atinge culmile în care eram cei mai fericiți încă o dată.” Această melodie este legată de un scurt moment în care spectatorii sunt invitați să facă împreună valuri, astfel au șansa să trăiască, chiar și pentru câteva minute, energia de pe un stadion. Aria finală se articulează în jurul rezoluțiilor personajelor.

„Se clarifică niște lucruri importante, presupuneri poate făcute greșit se cern. Și, cel mai important, într-un oraș în care fabrica și echipa nu mai există, rămâne un singur personaj, lăsat în urmă – și care are un vis în care sunt cu toții împreună pentru ultima dată, la un meci pe care nu-l pot pierde.”

Spectacolul lui vine într-un context incert din multe puncte de vedere, de la cel teatral, cultural, social și până la cel politic. Gabriel speră ca spectacolul să aducă speranță, reflecție, dar și un timp bine petrecut în compania unei echipe care a lucrat cu pasiune în cele mai mici detalii.

„Nimic nu e ușor în ce se vede pe scenă, nimic nu e gratuit și multe subiecte sunt grele, dar m-am plictisit de teatru ușurel, de abordări ușoare. Cred că schimbarea vine și din public, dar și dinspre scenă, chiar dacă produsele sunt experimentale și prin asta riști – orice e experimental riscă rezistența -, dar până la urmă dacă mergem pe drumuri deja bătătorite, nu evoluăm.”

La anul va finaliza un scurtmetraj după Meciul de handbal, cu buget câștigat la Centrul Național al Cinematografiei mult înainte de premiera spectacolului. E convins că, dacă proiectul ar fi debutat în urmă cu doi ani, ar fi fost altfel. „Meciul de handbal e foarte legat de cine sunt eu astăzi.”