Eugen Jebeleanu și continua redescoperire prin artă

Regizorul Eugen Jebeleanu se gândește constant la dimensiunea socială și politică a muncii sale și își investighează rolul ca artist în societate.

În luna iunie, la TIFF, am văzut Interior Zero, cel de-al doilea film regizat de Eugen Jebeleanu, după un scenariu scris de Ioana Moraru, care a intrat în cinematografe de pe 14 noiembrie. Numele nu e ales întâmplător, pentru că filmul e o ecranizare a romanului omonim al Laviniei Braniște. Pornind de la acest proiect, am vorbit cu Eugen despre descoperirea sinelui, ascensiunea extremei drepte, homofobie și arta lui implicată politic și social.

În Interior Zero, o întâlnim pe Cristina, o secretară de 35 de ani care trăiește în București, prinsă între incertitudinea unei relații de cuplu, anxietățile vieții de adult, dorul de mamă și angoasele unui loc de muncă toxic. Cristina e interpretată de Valentina Zaharia, Cristina Drăghici și Cendana Trifan, iar fiecare portretizează ipostaze diferite ale protagonistei. Din distribuție mai fac parte Katia Pascariu, Irina Movilă, Ada Galeș, Dana Rogoz, Mihaela Sîrbu, Alexandru Potocean, Emilian Oprea, Cristian Popa, Vlad Udrescu și Yann Verburgh. Eugen are și el un rol în film, cel al unui frizer care le tunde la zero pe cele trei actrițe din rolul principal, care a trăit alături de ele momentul vulnerabil al unei schimbări drastice.

Cendana Trifan și Eugen Jebeleanu în *Interior Zero*. Foto: Adi Marineci

Când a citit cartea Laviniei Braniște, Eugen s-a regăsit în anumite situații din viața protagonistei. „Mă refer la deziluziile care au apărut la vârsta maturității pentru această generație pe care s-a proiectat foarte mult într-un anumit moment, și care a venit pe background-ul unei tranziții în societate, fiind această generație a revoluției sau un pic înainte și după”, mi-a spus el, la începutul interviului nostru de pe Zoom. A văzut-o pe Cristina ca pe o persoană care nu-și găsește locul și e în căutarea unuia, nu neapărat cel ideal. Cu asta rezonează și el, pentru că e tot timpul pe drumuri și într-un nomadism cultural. Dar simte că eroina „luptă cu multe constrângeri. E un om puternic, însă foarte singur, în final.”

Când am terminat romanul, la ceva timp după ce vizionasem filmul, am rămas cu impresia că Bucureștiul este și el un personaj al poveștii, lucru pe care mi-l confirmă Eugen. Și-a dorit ca filmul să oglindească asta.

„E un oraș în care te simți uneori sufocat, care îți oferă posibilități, dar mi se pare foarte haotic. Are un farmec prin diversitatea de universuri și în același timp te oprimă într-un fel. Nu-ți oferă neapărat un sentiment de protecție, are o energie foarte flamboaiantă, dar e și agresiv.”

Iar în cazul Cristinei, zbuciumul interior pe care-l trăiește în relația cu mama ei, în dragoste și muncă se pierde în fundalul unui oraș aglomerat și răzpunzând prea puțin la nevoile locuitorilor săi.

Pe tot parcursul filmului, sunt prezentate momente dintr-un laborator de lucru alături de distribuție. Când a primit propunerea proiectului din partea scenaristei Ioana Moraru și a producătoarei Velvet Moraru, Eugen s-a gândit la cum l-ar realiza în teatru și așa a ajuns la forma aceasta. A vrut ca ficțiunea să alterneze cu astfel de scene, pentru a arăta mai bine căutările sale regizorale, culisele construcției filmului, viziunile actrițelor și actorilor, dar și pentru a da o voce femeilor care joacă, fără a vorbi în locul lor. S-a întrebat dacă este în măsură să facă acest film și dacă o regizoare ar fi fost mai potrivită.

Și-a propus să arate modul în care oamenii din echipă „se raportează la temele din roman, la personajele pe care le joacă, la situațiile cu care se confruntă, dacă există această oglindire, în ce fel putem să ne interogăm pe noi, ca artiști, astăzi prin filtrul acestei ficțiuni, ca un fel de dualitate a artistului, omului și personajului, într-o manieră în care lucrurile să se întrepătrundă. Această frontieră dintre realitate și ficțiune să devină din ce în ce mai fragilă, în sensul în care există o vulnerabilitate mai mare de expus din noi, ca artiști.”

Melanjul ficțiunii cu laboratorul denotă atât o colaborare, cât și o portretizare a realității. „Oamenii se regăsesc în cotidianul ăsta. Dincolo de formă, toate evenimentele din carte și film sunt foarte aproape de viețile tuturor.” Cu toate că joaca cu diversele convenții cinematografice i-a permis să exploreze, e conștient că poate nu este un film popular, din cauza structurii sale estetice.

„Îmi doresc să ajungă la cât mai multă lume, să fie văzut, discutat și să aibă vreun impact de orice natură, emoțional, psihologic, intelectual, dar nu va fi un film de box office și probabil că va rămâne un film de autor care va contribui mai degrabă la dezvoltarea curentului post-Noului Val din cinema-ul românesc.”

Interior Zero funcționează și ca un comentariu social și politic despre capitalism și despre presiunile și rolurile de gen care încă mai atârnă cu greutate pe umerii femeilor, de a deveni mame, a fi partenerele ideale de cuplu sau de a avea cariere înfloritoare. „În film e destul de vizibil platoul de filmare și ca o critică, poate chiar și o ironie la ce se întâmplă și felul în care suntem vizați, oprimați și constrânși de anumite aspecte ale acestei lumi capitaliste.” Iar filmul nu se ferește să abordeze și să numească abuzurile la locul de muncă.

„E un gest politic că vorbește despre abuzul de putere și rolurile pe care le jucăm, ce suntem dispuși să suportăm pentru o viață nici măcar bună, ci decentă. E un fel de alienare a noastră care transpare în toate personajele, că ei sunt toți, la rândul lor, niște victime.”

Valentina Zaharia, Katia Pascariu și Florin Caracala în *Interior Zero*. Foto: Adi Marineci

Atunci când lucrează la un proiect, Eugen se gândește că nu este o singură persoană responsabilă pentru el. „N-am vrut ca dintre personajele din film să fie un vinovat, un călău, și restul să fie cei obedienți sau umiliți, pentru că toți suntem, într-un anumit moment al vieții, și una, și alta.”

În interpretarea Cristinei, cele trei actrițe, Valentina Zaharia, Cristina Drăghici și Cendana Trifan, transpun propriile forțe și sensibilități. „Fiecare, dincolo de situația în care este, aduce o altă percepție asupra personajului Cristina.” Dar Interior Zero formează un mozaic de protagoniști ale căror existențe se intersectează într-un realism cu care putem rezona: „personajul mamei, care lucrează în străinătate, duce o viață precară și în felul ăsta poate să o ajute Cristina. Personajele bărbaților din viața Cristinei sunt niște stereotipuri și o imagine foarte întâlnită în rândul bărbaților de peste 30 de ani din România.”

Valentina Zaharia, Cristina Drăghici și Cendana Trifan în *Interior Zero*. Foto: Adi Marineci

De la Interior Zero, conversația noastră a virat către individualism, manipulare, politică și extremă dreaptă, teme care sunt tot mai prezente în societate, ne frământă, ne apasă și ne provoacă încrâncenare.

„Pentru mine e important, nu doar că vorbesc despre subiectele, temele sau poveștile LGBT din România, fiind parte din comunitate, dar și să particip și să fiu în locuri care susțin diversitatea și incluziunea. Îmi dă un sentiment de protecție, de ceva care mă face să mă simt mai puțin singur.”

Eugen vede cum această politică de extremă dreaptă promovează divizarea, care se observă și pe rețelele de socializare, unde îndepărtarea de celălalt este regula. „S-a banalizat foarte mult vocabularul pe care îl folosim când vorbim despre abuzuri, toxicitate. Sunt cuvinte care astăzi, pentru mine, au devenit chiar peiorative, pentru că și-au pierdut valoarea reală a gravității situațiilor de genul ăsta.” Își dă seama cum acest lucru reprezintă un mod de a lăsa politicul să ne afecteze intimitatea cu o viteză agresivă.

„Toți acești psihologi guru de Instagram, care propun fericirea în cinci pași, sunt nu doar manipulați de acest sistem politic, ci la rândul lor manipulează alte minți și e periculos, pentru că asta duce la o și mai mare dezbinare în rândul oamenilor.”

Îl întristează asta, pentru că vede cum încet-încet „fiecare nu face decât să se gândească la sine, întotdeauna celălalt este de vină, acțiunile celuilalt sunt greșite pentru felul în care mă simt. Asta nu duce la nici un fel de comunicare sau evoluție, ci la tot ce poate însemna în rău acest individualism, care ne închide foarte tare în niște termeni, niște etichete și ne îngrădește toată libertatea de a exista și simți.”

În 2024, la marșul Bucharest Pride, Eugen a ținut un discurs în Parcul Izvor, vorbind despre ascensiunea îngrijorătoare a extremei drepte, atât în România, cât și în Europa, despre importanța reglementării parteneriatului civil și căsătoriei între persoane de același sex, care ar oferi recunoaștere legală și protecție familiilor LGBTQIA+. „E halucinant că oameni din partidele politice de extremă dreaptă își fac programe pe spinarea unor comunități minoritare.” Este cu atât mai dureros, adaugă el, „cu cât noi, oamenii din această minoritate, am luptat nu doar pentru drepturile noastre, au fost multe alte lucruri care s-au făcut din partea minorităților.” Iar către minorități se revarsă discriminarea generalizată a sistemului politic.

„Faptul că găsim ca țintă acest grup de oameni pentru a întoarce înspre ei ura maselor mi se pare atât de rușinos și de o atrocitate extremă, pentru că istoria a arătat deja toate catastrofele posibile la adresa minorităților. Suntem într-o permanentă luptă în a combate aceste partide și acești oameni care își doresc să cenzureze orice formă de libertate și de iubire care nu corespunde cu norma.”

Ca persoană gay în România, Eugen și-a pierdut orice speranță la îmbunătățirea situației, în contextul valului de conservatorism și homofobie care a cuprins țara. Dar are în continuare dorința de a lupta pentru oamenii ca el. Crede că asta e datoria lui, ca artist și cetățean: de a oferi vizibilitate vocilor LGBTQIA+ în proiectele sale. „Ca adolescent, mi-aș fi dorit să am acces sau să mă găsesc reprezentat într-un fel în teatru sau film. M-aș fi simțit, poate, mai puțin singur și ar fi fost mai ușor să trec peste anumite traume.” Vrea să contribuie la noi perspective asupra situației pentru noile generații și părinții adolescenților de azi.

„Trebuie să continuăm să ne luptăm pentru drepturile noastre, fiindcă altfel nu facem decât să cedăm în fața acestor aberații politice și vom ajunge să nu mai putem trăi deloc în acord cu noi înșine.”

Își propune chiar mai aprig să aibă conversații despre persoanele din comunitate, și într-un mod cât se poate de tandru. Consideră că e important ca temele acestea să fie abordate și dintr-o perspectivă luminoasă.

„Mă interesează să vorbesc și despre oamenii din comunitatea LGBT și să-i aduc în proiectele de teatru și film fără ca în permanență să fie vorba despre homofobie sau un sentiment de excludere.”

Câmp de maci, debutul său regizoral, care a obținut multiple premii naționale și internaționale, a fost inspirat din evenimente reale – sabotarea proiecției unui film cu tematică LGBTQ+ la Muzeul Țăranului Român, într-un protest homofob organizat de grupări de extremă dreapta. Tema filmului, cea a homofobiei, e teribil de actuală. „Sunt subiecte care, din păcate, vor rămâne valabile multă vreme și tot ce putem face este să continuăm să luptăm ca aceste lucruri să fie cât mai rare, cât mai puține, cât mai mici incidentele.” Eugen speră ca acestea să dispară de tot, dar recunoaște că mai este mult de muncă până atunci.

Prin spectacolele de teatru regizate de el pe care le-am văzut (Pescărușul, Prețul aurului, Lupte și metamorfoze, Teorema, Goodbye, Lenin! și Băiatul văduvă), Eugen își poartă pe scenă mizele personale și dezbate subiecte ce țin de familie, pierderi, temeri, identitate, sexualitate și queerness. Chiar și atunci când apartenența la comunitatea LGBTQ+ nu face subiectul proiectelor sale, încearcă, prin reprezentarea unor personaje sau alegând o anumită estetică, să nu se îndepărteze de temă, care nu se rezumă la orientarea sexuală, îmi spune. „E o reducție foarte mare să gândim în termenii de a fi gay înseamnă doar sex cu o persoană de același sex.”

Pentru că a fi gay, spune el, „vine la pachet cu multe alte aspecte în viață. Și se răsfrâng toate lucrurile astea în anumite acțiuni din cotidian care n-au absolut nici o legătură cu sexualitatea. Tot ce înseamnă gay nu este doar această intimitate între doi bărbați sau două femei în raportul lor sexual. Este mai mult de atât.”

O prejudecată toxică, încă adânc înrădăcinată în felul în care o parte a societății percepe comunitatea LGBTQIA+, este aceea că aceste persoane și-ar alege orientarea sexuală sau identitatea de gen, ceea ce este fals.

„Dacă ar fi fost o alegere, cred că mulți din oamenii din comunitate ar fi ales altfel și nu pentru a corespunde nu știu cărei norme, ci pentru că le-ar fi fost mai simplu, de multe ori, în viață; începând din bullying-ul din școală, din tot ce trăiești cu corpul tău când simți anumite lucruri care nu corespund cu ceilalți, deși asta îți provoacă plăcere și înseamnă, poate, singurul lucru care te face să fii împlinit, satisfăcut.”

E vorba despre un proces de a accepta cine ești. „Felul în care te raportezi la asta aduce foarte multe etape de înțelegere despre sine, lume, despre tot ce se întâmplă și se văd lucrurile astea în persoanele din comunitate, văd că nu e o alegere.” Când se gândește „că trebuie să te justifici în fața părintelui tău că tu ești gay, mi se pare halucinant. Îngrozitor să trebuiască să te argumentezi pentru ceva cu care ai venit pe lume.”

În Prețul aurului, spectacolul său de la Centrul de Teatru Educațional Replika, Eugen se vulnerabilizează și recompune bucăți din istoria personală pentru a reconstitui experiențe marcante care au legătură cu familia lui și dansul sportiv. A practicat de mic dans sportiv de performanță și s-a desprins cu totul de domeniu pe la 15-16 ani, după moartea tatălui lui. Prin această revizitare a trecutului pe scenă, invită spectatorul să fie martorul confesiunilor sale despre violență domestică, depresie și hărțuire. În școală, timp de doi ani a fost victima bullying-ului. Când își amintește acum, îmi spune că era din cauză că făcea dans sportiv, fiind băiat.

„Aveam și niște gesturi considerate mult prea efeminate, ceea ce duceau la concluzia că sunt un homosexual, iar în acea perioadă era o insultă pentru mine și am trăit-o cu foarte mare dificultate. Astăzi nu mai e ceva care să mă pună în conflict cu mine.”

Crede că nu este nimic de înțeles din bullying, e de neiertat: „te distruge și nu văd nimic pozitiv în faptul ca cineva să fie hărțuit în orice fel. Este condamnabil și ar trebui să nu se mai întâmple; dar, de multe ori, responsabili și chiar vinovați sunt și adulții. Prin educație, acasă, la școală, în ceea ce văd copiii, în ceea ce învață.”

Într-un interviu de acum câțiva ani, povestea cum avea un spirit justițiar de când era student la UNATC. A condamnat vehement abuzurile din lumea artistică, în contextul discuțiilor din spațiul public despre doi regizori cunoscuți și abuzurile comise de ei, Felix Alexa și Puiu Șerban. Însă pentru că și-a asumat aceste intervenții despre realitatea mediului teatral și academic, i se pare că a fost sancționat. „N-am avut o discuție, să o numim cel puțin profesionistă, despre încetarea colaborării mele cu UNATC după doi ani de predat la master actorie anul II. Și probabil că m-am poziționat într-un fel împotriva acestor profesori din școală, care au abuzat studenți și studente, ceea ce a însemnat o dezicere a lor de mine.” Faptul că și-a păstrat consecvența în discurs îl face să fie mândru de el.

„Să nu lăsăm aceste abuzuri să se mai repete, pentru că se răsfrâng asupra unor oameni, nu se uită atât de ușor și uneori chiar distrug vieți și cariere cu totul. Să continuăm să semnalăm atunci când se întâmplă acest tip de comportamente, violențe și abuzuri.”

Eugen nu crede în separarea dintre om și artist. Ceea ce face pe scenă e în acord cu ceea ce spune dincolo de ea. E prezent acolo unde e nevoie de vocea lui, așa cum s-a întâmplat la începutul lunii octombrie, când a luat parte la marșul de protest organizat de asociația MozaiQ, unde s-a revendicat adoptarea unei legislații pentru recunoașterea parteneriatelor civile și stabilirea unui proces de tranziție legală demn și previzibil pentru persoanele trans. Dincolo de implicarea lui în calitate de cetățean, „încerc prin proiectele mele să vorbesc despre lucrurile care constrâng, limitează, care dor, care omoară de multe ori, din păcate, și asta nu e doar în cazul luptei mele pentru cauza LGBT, ci și în alte situații politice.”