Anastaseu Ștefan, despre importanța artei incluzive: „Identitatea mea e politică și vizibilitatea ei e un statement”

Regizorul și activistul Anastaseu Ștefan își folosește vocea pentru a vorbi despre cauzele în care crede și creează spațiu pentru autoreprezentare.

Anastaseu Ștefan este primul regizor trans care a câștigat un premiu Gopo. L-am invitat la o discuție despre această reușită valoroasă, produsele artistice asumate social și politic la care lucrează și despre cum aduci cu grijă pe ecran comunități reduse la tăcere și oprimate.

Anastaseu a văzut abia în clasa a XII-a filmele așa-zis importante. De mic și-a construit scenarii în minte prin care evada, în care fie salva lumea, ajungea cineva în viață sau reușea să se rupă de tăcerea și rușinea în care trăia. Era mecanismul lui de autoapărare. S-a aventurat în lumea filmului din nevoia de a scăpa și de a spune ceva. „Mult timp n-am știut ce sau cum, ca și cu aș fi fost complet mut, gol. A trebuit să învăț să vorbesc iar și ce a fost frumos la film e că trebuie mai întâi să înveți să privești ca să poți să vorbești.”

În 2019, a picat admiterea la regie de la UNATC, de la prima probă, pe motiv că „n-a avut memorie cinematografică” și „n-a știut cum să construiască o poveste.” Inițial, a intrat al treilea pe loc la facultate la Cluj-Napoca și după a mers la București pentru că voia la UNATC. A revenit, în cele din urmă, la Cluj, unde a studiat regie de film. În tot anul III n-a făcut nici un film, a lucrat însă la Radio Pata, un radio comunitar dezvoltat pentru comunitățile rome din Pata Rât, care au fost evacuate forțat de către autoritățile locale în apropierea rampei de gunoi a orașului. Și a continuat să se pregătească pentru actorie. „Filmul meu de licență a fost despre relația mamă-fiică și mi s-a spus că lucrurile alea se discută la terapie, nu se pun într-un film. Așa că, am considerat că mai bine mă las.” A întâlnit niște oameni care au crezut în el și a aplicat la Centrul Național al Cinematografiei cu scenariul Copiii sunt aduși de berze. Tații sunt aduși de cai, cu susținerea profesorului său de atunci, Adrian Sitaru, care a ajuns și producătorul filmului. „N-am ieșit din facultate știind exact cum să fac filme, asta am învățat pe set.” I-a fost profesor și Radu Jude, care invita studenții la el pe platou, și a avut un rol micuț în filmul său, Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii. După Cluj, a mers la masterul de Actorie de Film al Universității „Ovidius” din Constanța, unde a învățat „cât de stereotipice pot fi rolurile din industrie, mai ales pentru femei (la momentul intrării la master nu-mi făcusem coming out-ul).”

Cei doi ani petrecuți în Pata Rât i-au schimbat diametral perspectiva asupra vieții. Nu avea foarte multe cunoștințe despre activism până atunci. A lucrat cu cele patru comunități care alcătuiesc ceea ce numim Pata: Cantonului, Dallas, Coastei și Rampă. „Cel mai mult m-am apropiat de comunitatea Coastei, cea evacuată forțat în 17 decembrie 2010, din ea făcând parte și colegii mei de la Radio Pata.” A fost prima lui întâlnire directă cu ceea ce înseamnă cu adevărat rasismul instituționalizat.

„Oamenii aceștia au fost mințiți – li s-a spus că vor fi relocați în locuințe decente, dar s-au trezit, în mijlocul iernii, pe un deal de lângă groapa de gunoi, în fața unor containere goale care s-au inundat peste noapte de la condens, fără căldură, acte, sprijin, demnitate.”

Când a ajuns la Pata Rât nu știa că o să facă activism. „Am fost unul dintre pionierii unui proiect cultural de radio comunitar și, fiind tânăr, m-am gândit că vom aduce o schimbare pentru oamenii de acolo, că le dăm o voce cu radioul nostru.” Pe lângă radioul comunitar, a mai făcut un documentar audio cu colegii lui care au trăit în Pata, despre cât de toxic este aerul de acolo.

Din această experiență, a rămas cu faptul că prezența constantă în comunitate este vitală, dar și că „indiferent de ce poveste îți spui ca să dormi mai bine noaptea, în momentul în care apare un reportofon sau o cameră, orice interacțiune devine exploatare, pentru că tu, din spatele acelui dispozitiv, ești într-o poziție de putere și privilegiu.”

De mai bine de un an, Anastaseu lucrează la cineclubul feminist F-SIDES. „Am ajuns în echipă în proiectul Chapters pe un post de community builder pentru cinecluburile de adolescentx din urbanul mic.” Rolul său s-a modificat pe parcurs și acum face din toate pe unde este nevoie. Despre munca în sectorul cultural independent, îmi spune că „funcționează cam așa: „Ai, n-ai banii, faci proiectul.” Sunt probleme de care vorbește toată lumea: fonduri insuficiente, finanțări puține, scandaluri între organizații sau membrii lor.” La F-SIDES au inițiat un grup de lucru pentru industria culturală, care a adus laolaltă în cadrul mai multor mese rotunde persoane din domeniile cinematografiei, majoritatea femei și persoane queer, pentru a discuta și identifica nevoile lor în industrie și a găsi soluții la ele.

„Am reperat lacune în egalitatea de gen din industrie și o lipsă de solidaritate în echipe, mult misoginism interiorizat și delegitimarea pe set a femeilor sau a persoanelor din grupuri vulnerabile care fracturează ajutorul reciproc și intensifică marginalizarea.”

Anul acesta, proiectul său, TikTok Cowboy, a obținut premiul pentru cel mai bun scurtmetraj de ficțiune la Gala Premiilor Gopo. Scenariul lui are la bază o știre reală din perioada pandemiei, despre un tată rom care merge călare la maternitate, în lipsă de un alt mijloc de transport, pentru a duce scutece nou-născutului său. Prin această poveste, și-a propus să pună la îndoială și să dezbată stereotipuri.

„Am vrut să demistific mitul lui Făt-Frumos cel alb pe calul său cel alb și să-l înlocuiesc cu un erou rom pe un cal obișnuit, care nici nu reușește neapărat să-și ducă la bun sfârșit misiunea. De aici a pornit anti-basmul meu, care s-a transformat pe parcurs într-un tiktok western pandemic.”

Bondi Gabor, care în 2021 a fost nominalizat la Gopo la categoria Tânără speranță pentru rolul Raul din scurtmetrajul În noapte, scris și regizat de Ana Pasti, este actorul principal și îl interpretează pe Zoro. Cu acest personaj, Anastaseu a vrut să deconstruiască „imaginea clasică a eroului masculin tradițional, dur și impenetrabil.” Zoro întruchipează un tip de masculinitate blândă, iar „forța lui nu vine dintr-o nevoie de a domina sau dintr-un joc al performativității, virilității convenționale.”

Nu poate să-și asume că a făcut o reprezentare autentică în adevăratul sens al cuvântului, pentru că nu este o persoană romă. Dar în munca de documentare a adaptat povestea pentru a se apropia de viața reală a actorului principal și de comunitatea romă din Valea Lupului. „Cu Bondi am discutat despre experiența lui de când i s-a născut prima fetiță și a avut o întâmplare similară tot în pandemie.” Iar pentru a evita să expună într-un mod exploatator sărăcia și clișeele de reprezentare a lucrat cu comunitatea romă. „Bondi e rom gabor și atunci Zoro a devenit rom gabor, ceea ce înseamnă anumite detalii specifice în vestimentație și dialect.” Linda Zsiga, activistă și fosta lui colegă de la Radio Pata, joacă în film și cunoștea dialectul vorbit de Bondi, dar și detaliile de vestimentație. „Îi tratam mai mult ca pe niște consultanți și colaboratori.”

Alegerea ca TikTok să fie un personaj în scurtmetraj a avut o motivație în spate. Când l-a cunoscut pe Bondi și povesteau despre fiica lui, îi arăta clipurile făcute împreună pentru rețeaua socială. „Întâmplarea a făcut ca într-o dimineață Bondi să nu apară la repetiții și sunând-o pe mama lui să aflu că i s-a născut primul băiat și prematur pe deasupra – cum era scris în scenariu.” Așa a aflat că protagonistul a trăit deja povestea din scurtmetraj.

„Am decis că TikTok-ul trebuie să fie parte din film ca un palier al autoreprezentării asumate; personajul meu, respectiv actorul, filmează cum vrea și rupe firul narativ ca să-și adreseze problemele direct, nemediat de figura auctorială. Bondi a improvizat majoritatea TikTok-urilor în materie de compoziție.”

Petrecând timp pe această platformă pentru documentare, Anastaseu a observat că multe persoane rome au găsit un spațiu prin care să se exprime și să-și arhiveze memoria. „Am fost foarte atașat de ideea de documentare antropologică, etnografiere, frescă și am cules tot felul de știri și întâmplări actuale de pe social media și presă.”

Pe scena de la Gopo, Anastaseu a avut un discurs puternic, în care a dedicat premiul comunității rome și LGBTQIA+ și a vorbit despre genocidul din Gaza și luptele, adesea invizibile, deși n-ar trebui să fie așa, ale persoanelor care aparțin categoriilor vulnerabile. Această recunoaștere a venit cu multă responsabilitate. Spune că a adus mai multă vizibilitate persoanelor trans, „suntem mai mult decât o literă sau identitatea noastră de gen, suntem persoane reale care au pasiuni și fac lucruri.” Își dorește să ofere o platformă comunității prin ceea ce face, fără să-și autoexploateze identitatea trans ca o carte de vizită. Vrea ca produsele și activitățile sale artistice să fie relevante în egală măsură.

„Identitatea mea e politică și vizibilitatea ei e un statement. Momentul de pe scenă a fost coming out-ul meu oficial public, am vrut să fie despre realitatea că persoanele trans există.”

Anastaseu Ștefan la Gala Premiilor Gopo. Foto: Adrian Holerga

Nu și-a propus să facă nimic de la bun început: „am avut de recuperat multe noțiuni despre feminism, ținând cont că am aflat ce înseamnă identitate de gen în primul an de master.” Motivația lui a venit din „necesitatea de a vorbi despre abuz și violență, apoi am înțeles că lucrurile astea sunt angrenate într-o structură mult mai largă.” Va continua să fie implicat și să-și practice arta incluzivă, atentă și responsabilă. „În momentul de față comunitatea trans este ținta discursurilor extremiste la nivel mondial și îmi doresc ca persoanele trans din comunitate să aibă demnitatea de a exista vizibil și fără frică.”