Tipuri de comportament ale partenerului tău cărora le găsești scuze. De ce nu trebuie să faci asta

Niciun comportament nu trebuie dramatizat, dar nici explicat până în punctul în care nu pui limite și te pierzi pe tine.

Există o diferență între a încerca să înțelegi omul de lângă tine și a transforma înțelegerea într-un mecanism prin care îți explici de ce nu ar trebui să te doară ceea ce s-a întâmplat. În multe relații scuzele apar poate din empatie, din dorința de a păstra conexiunea și a-l vedea pe celălalt, sau din speranța că lucrurile se vor schimba. Problema apare când explicația începe să înlocuiască responsabilitatea.

E doar stresat

Stresul explică multe și nu justifică tot. Când partenerul devine constant iritat, rece, critic sau indisponibil emoțional și răspunsul tău automat este să îl protejezi spunând că muncește mult, trece printr-o perioadă grea, există riscul să începi să normalizezi faptul că propriile tale nevoi dispar complet din relație. Și normalizezi ca el să nu fie atent la ceea ce face, la ceea ce spune, la cum contribuie în cuplu. Normalizezi să nu se autoregleze emoțional ca un adult. Căci întrebarea nu este dacă are motive să fie stresat, ci ce face cu acest stres și cum îl lasă să afecteze cuplul.

Nu a învățat să comunice…

… în familia sa, părinții lui și acum se ceartă la cuțite, se pedepsesc, nu se ascultă, intră în competiție, deci ce să-i cer dacă asta a fost normalitatea în care a trăit… Oare de câte ori îți spui asta? Sigur, unii oameni nu au avut modele sănătoase de exprimare emoțională, și asta poate explica evitarea, comportamentul defensiv sau dificultatea de a gestiona conflicte și a vorbi ulterior despre ele. Așa sunt eu, descurcă-te sau acceptă e la polul opus de chiar dacă îmi e greu, mă străduiesc să fac diferit. Când o conversație serioasă este amânată continuu, folosită împotriva ta sau abandonată complet, problema nu mai este lipsa de abilități, ci lipsa disponibilității de a construi ceva diferit. Un trecut greu nu trebuie să devină paravan.

A fost dezamăgit înainte

Experiențele relaționale dificile lasă urme și pot apărea neîncrederea, hipervigilența, dificultățile de apropiere. Cu toate astea, așa cum am punctat și anterior, trecutul nu trebuie să devină un abonament nelimitat la lipsă de respect, testări constante sau suspiciune. În plus, frica nu transformă controlul în grijă. Verificatul constant, gelozia excesivă, izolarea de prieteni, familie, nevoia de a ști fiecare detaliu despre tine sau fiecare pas pe care îl faci nu constituie dovada clară a iubirii. Căci iubirea și controlul nu sunt același lucru. Când ajungi să te cenzurezi și să te controlezi ca să-i reduci anxietatea partenerului, relația începe să se reorganizeze în jurul emoțiilor lui, nu al siguranței voastre comune.

El e un om bun, nu a vrut să mă rănească

Da, contează intenția, dar contează și impactul. Nu contează doar ce ai vrut să faci, ci și ce faci după ce afli efectul asupra celuilalt. Adică maniera în care repari, dar și maniera în care îți înveți lecția și o aplici pentru a nu proceda la fel pe viitor. Comportamentele problematice nu apar mereu într-o relație complet nefericită. Pot exista momente foarte bune, multă afecțiune, compatibilitate și totuși câteva tipare care erodează relația în timp. Nu trebuie să demonizezi un partener ca să recunoști că anumite comportamente de-ale sale nu îți fac bine.