TATA și călătoria spre vindecare

Într-o scurtă pauză de la traseul festivalier al documentarului ei, TATA, răsplătit cu mai multe premii naționale și internaționale, am vorbit cu Lina Vdovîi despre cum a spus o poveste de familie despre căutarea unei forme de alinare.

Lina Vdovîi este o jurnalistă originară din Republica Moldova. Vine din Strășeni, un oraș de lângă Chișinău, iar de-a lungul timpului a scris materiale cu miză socială pentru publicații precum Opinia studențească, Oameni și Kilometri, Dilema Veche, Casa Jurnalistului, Scena9, EU Observer, The Guardian, Al Jazeera și Courrier International. Și-a făcut debutul în calitate de regizoare cu TATA, un documentar intim și vulnerabil, la care a lucrat alături de partenerul ei de viață, Radu Ciorniciuc, regizor, director de imagine și jurnalist de investigație. Proiectul arată o istorie copleșitoare emoțional care împlică relația tumultoasă cu tatăl ei, care a fost abuziv și violent cu ea, surorile ei și mama lor, dar acoperă și abuzurile suferite de acesta la locul său de muncă din Italia. Pe tot parcursul vizionării filmului la TIFF, am asistat la o mărturie înduioșătoare străbătută cu sensibilitate, curaj și înțelepciune, despre o figură paternă care a adus multă durere. După premiera mondială din 2024 de la Festivalul Internațional de Film de la Toronto, documentarul TATA a circulat în lume, iar din 12 septembrie se va vedea în cinematografele din România, distribuit de Culoar Films. Am invitat-o pe Lina la o discuție despre lupta de a întrerupe un lanț toxic și vindecarea traumei.

Filmările documentarului TATA s-au derulat de-a lungul a șase ani în Italia, Republica Moldova și România. Lina a început prin a lucra cu ea și propriul său trecut apăsător înainte de a munci la film; când a decis să meargă la terapie și să exploreze moștenirea cu care venea de-acasă.

„M-a ajutat să prind curaj să-l pot confrunta pe tata și să-i pot explica care a fost impactul comportamentului lui din copilărie asupra mea, în cunoștință de cauză, având deja o înțelegere asupra acestor consecințe în viața mea de adult.”

Procesul ei de terapie a pornit în perioada separării de fostul ei soț, când s-a izbit de faptul că avea unele trăsături pe care le preluase de la tatăl ei, fără să-și dea seama, sub formă de mecanisme de apărare.

„Am realizat că, dacă îmi doresc să mă vindec, să am relații funcționale și până la urmă să-mi găsesc liniștea mea cu mine, trebuie să încep un proces de transformare în interiorul meu.”

Un exercițiu de la terapie care a avut cel mai mare impact asupra ei a fost unul care se numește rescrierea gândurilor. „Într-un tabel, descriam o anumită situație care mă provoca într-un fel în care nu doream, după care descriam într-o altă coloană cum mă face să mă simt situația sau persoana respectivă. Și apoi rescriam acea reacție, acel gând, în felul în care aș fi vrut, de fapt, să reacționez.” Încearcă să se țină și astăzi de acest exercițiu de reprogramare a gândirii din care a învățat că oricând există mai multe modalități de a te raporta la un eveniment.

„Atunci când crești într-un mediu atât de stresant, cu multă violență, agresiune și conflict, ești obișnuit să trăiești în felul ăsta în continuare și în viața ta de adult cauți situații asemănătoare sau le provoci. Chiar dacă nu se întâmplă nimic rău, tu automat te duci într-o zonă în care cauți răul ăla sau îl vezi chiar și acolo unde nu e.”

Cât încă era în Moldova, tatăl ei plecase deja în Italia. La 18 ani, Lina s-a mutat în România. A venit la facultate, avea o bursă, își crease o independență financiară și o comunitate diferită de oameni în jurul ei. Se ocupa de carieră și viața profesională, ceea ce a făcut-o „să mă desprind de el mult mai ușor decât puteam să o fac acasă, când locuiam în aceeași casă în care venea în fiecare an și unde suna săptămână de săptămână și ne lua la întrebări legate de orice i se năzărea lui.” N-a tăiat cu totul legătura cu el, se mai auzeau din când în când și se vedeau când coincideau vacanțele cu concediul tatălui său, pe care îl făcea în Moldova. Era o relație distantă și nu-i mai împărtășea lucruri.

„Orice interacțiune cu el îmi provoca o reacție foarte puternică și atunci am decis că trebuie să facem o pauză și să mă concentrez pe ce aveam de făcut în cariera mea și ce construiam aici, în România.”

Apoi, tatăl ei i-a trimis un mesaj video în care îi arăta semnele de violență provocate de angajatorul său. În primă fază, când a mers împreună cu partenerul ei, Radu, la el, a făcut-o ca jurnalistă, iar asta a ajutat-o să aibă o conversație care să nu o răscolească. „În felul ăsta am putut să mă uit la el ca la un emigrant din Europa de Est într-o țară dezvoltată și la abuzul prin care trecea fără să mă las copleșită de sentimentele și trăirile mele din postura de fiică.” Dar apropierea și colaborarea lor au trezit în ea răni de care credea că a scăpat.

Lina și Radu au apelat la experiența personală cu jurnalismul de investigație, pentru că i-au dat tatălui ei o cameră ascunsă pentru a-l filma pe șeful lui și a documenta abuzurile de la locul de muncă. Era și un mijloc de comunicare cu ea și atunci a realizat că este nevoie să întoarcă cameră către suferința ei.

„Ne-am dat seama că e pregătit și pentru că o făcea foarte conștient, știa că lucrăm la un film, și că sunt pregătită să ne uităm în direcția asta a istoriei familiei noastre și a violenței care ne-a afectat și ne afectează în continuare de generații.”

Era important pentru ea să arate cum comportamentele violente capătă noi valențe în situații diferite și se mută dintr-un spațiu în altul.

„Îmi permitea să vorbesc despre traumă generațională, cicluri toxice, procese de vindecare și despre lucrurile astea care mi se păreau că vorbesc unui public mult mai mare decât o situație specifică de exploatare a unui muncitor emigrant.”

Tatăl ei s-a împăcat cu ideea că va fi inclus în documentar și acest trecut abuziv din familie. Prima conversație pe tema aceasta a avut loc când au filmat confruntarea lor (care a ieșit spontan, de altfel), iar Lina aduce în discuție violența din familia lor. Era convinsă că acea bucată nu va intra în film, așa că o urmă de nesiguranță a planat. Când tatăl ei vorbea despre ceea ce simțea față de situația de la muncă, Lina s-a gândit că a avut aceleași trăiri din cauza lui.

„Fiind deja în procesul de terapie și exersând genul ăsta de conversație, cu el fictiv, imaginându-mi astfel de confruntări, care aveau ca scop vindecarea mea, mi-a fost mult mai simplu să articulez niște lucruri pe care le spusesem de mai multe ori.”

L-a întrebat de ce nu a căutat ajutor. „Tata nu era într-o situație de sclavie modernă, să-i ia actele, să fie încătușat, forțat să muncească; și mi-a spus că n-a plecat pentru că era convins că Dumnezeu îl pedepsește pentru ce ne făcuse în copilărie.”

Tatăl ei a devenit religios, lucru evidențiat într-o scenă din documentar în care acesta se duce la un preot ortodox român din Italia, de care era apropiat, și-i mărturisește cum a fost violent cu propria familie. Dar preotul nu vede nimic greșit în asta, ba chiar îi justifică și normalizează comportamentul. Lina n-a fost de față la discuție, care a fost filmată de Radu. Când partenerul ei s-a întors acasă și i-a povestit ce s-a întâmplat, a avut o reacție de furie foarte intensă. „Speranța mea fusese că preotul o să spună altceva și că o să-l ajute pe tata să treacă prin această transformare, să-și recalibreze valorile și idealurile.” Ulterior a înțeles că este greu să-i ceară cuiva foarte aproape de vârsta de pensionare să se schimbe într-un mod atât de drastic. „A fost format într-un sistem în care violența era un atribut foarte important al masculinității, era încurajată de la vârful societății până la celula de bază, la nivelul familiei.” Tatăl ei a crescut și a fost educat în Uniunea Sovietică, în comunismul sovietic, „într-o lume foarte dură în care bărbații erau convinși că doar prin control și teroare masculinitatea lor stătea în picioare. Iar vulnerabilitatea, emoțiile, sentimentele și toate lucrurile astea nu țineau de bărbăție, erau specifice femeilor.” Dacă inițial i se părea inutilă scena, după s-a dovedit relevantă în contextul societății noastre patriarhale și marcată încă de masculinitate toxică.

„Avem o persoană vulnerabilă care se duce la un reprezentant de vază al comunității din jurul lui, îi cere un sfat, merge la el în consiliere și primește această aprobare pentru deciziile pe care le-a luat și i se spune că fiica lui e cea care ar trebui să-și ceară iertare și să fie mai recunoscătoare.”

Cu mama ei este prietenă și întotdeauna au fost foarte apropiate. Alături de ea și surorile ei, au format un soi de uniune ca să se apere de tatăl ei.

„Dacă tata încerca să ne „educe”, mama intervenea, dar de cele mai multe ori era fără nici un rezultat; și viceversa, când se certau ei, cu surorile mele, mai mult cu cea mai mică, întotdeauna încercam să ne băgăm între ei. Am avut multe episoade în trecutul nostru în care plângeam una pe umerii celeilalte și căutam consolare.”

N-a fost pentru prima dată când Lina a lucrat cu partenerul ei. Cei doi s-au cunoscut în 2012 la Casa Jurnalistului. În 2016 au început să colaboreze la Acasă, lungmetrajul de debut al lui Radu Ciorniciuc, pentru care ea a semnat scenariul. Filmul a fost recompensat cu trofeul pentru cel mai bun documentar la Premiile Gopo din 2021 și numeroase premii internaționale importante. S-au apropiat și au devenit un cuplu. „E reconfortant să lucrezi cu cineva pe care îl cunoști și care îți e și partener, mai ales atunci când e vorba de documentarea unei povești atât de personale și puternice emoțional.” Prezența lui a ajutat-o enorm atunci când îi venea să se urce pe pereți de frustrare, durere sau era epuizată și nu mai avea putere să continue proiectul.

„Radu a fost acolo de fiecare dată când am avut nevoie de o îmbrățișare, de o reafirmare și o reamintire a motivului pentru care facem acest film. Sunt absolut convinsă că fără el nu eram capabilă să duc la bun sfârșit acest demers.”

Pentru ei, a fost și o perioadă de învățare, care i-a forțat să comunice foarte mult, să facă anumite compromisuri și să-și acorde spațiu să-și manifeste creativitatea. La acest film, au o contribuție egală.

„Povestea este a mea, însă echipa din spate este formată din mine și de Radu și fiecare decizie, scenă, discuție și toate lucrurile astea le-am stabilit și planificat împreună. Ne-a consolidat într-un final relația și parteneriatul profesional.”

Radu Ciorniciuc și Lina Vdovîi. Foto: Chris Nemes

Pentru Lina, cel mai greu moment a fost când a decis să pună sub lupă această parte dureroasă din viața ei. A fost o perioadă încărcată emoțional, iar după ce a făcut pace cu gândul, lucrurile s-au simplificat. Abia aștepta să termine documentarul, pentru că a stat aproape un an și jumătate la montaj și a fost un film complicat de realizat. „Ai imagini de arhivă, camera ascunsă, camera normală, un fel de interviuri, situații pe care le urmărești și filmezi observațional, toate aceste stiluri pe care trebuie să le îmbini într-o manieră în care să funcționeze, să fie fluidă, să nu se simtă cusută și forțată.”

După ce a ieșit documentarul în lume, i s-a confirmat că fiecare poartă anumite răni din copilărie și trecut.

„Am știut că oamenii o să se regăsească, într-o măsură mai mare sau mai mică, și că scopul meu este să creez un spațiu în care să putem purta aceste discuții, să ne putem vulnerabiliza și, până la urmă, găsi o formă de alinare, de vindecare.”

Crede cu tărie în importanța conversațiilor, în special pe teme pe care avem tendința să le băgăm sub preș. „Tăcerea și faptul că am ascuns această bucată din viața mea n-au făcut decât să contribuie la sentimentul de captivitate pe care l-am avut de-a lungul anilor.” A devenit eliberator pentru ea să spună povestea asta.

„E foarte vindecător simplul fapt că am putut să vorbesc despre lucrul ăsta. Și ce am remarcat este că de multe ori TATA a fost sau pare să fie începutul unor procese similare și în alte persoane din public, iar asta mă bucură foarte mult.”

Acum, Lina vorbește cu tatăl ei. Se văd la fel de puțin, pentru că el s-a întors în Italia și lucrează la o altă companie. „Își dorește să mai recupereze puțin din anii pe care i-a pierdut cu acest angajator pe care îl avem în film, care nu i-a plătit contribuțiile la pensie, care o să fie foarte mică.” Ce a schimbat filmul în relația lor este că acum reușesc să se înțeleagă și să comunice mult mai bine. Pe ea a ajutat-o să-l vadă într-o lumină mult mai complexă. „Dacă înainte de TATA fie îl uram, nu-l acceptam deloc în viața mea, acum am învățat că pot să-i fac loc în familia noastră, că poate să aibă o relație foarte frumoasă cu Aster, fetița noastră, că există loc și de compasiune, empatie și înțelegere și, chiar dacă nu ne putem schimba trecutul, putem să învățăm să trăim cu el și să-l folosim ca să construim un viitor mai bun.”